într-o vineri, 10 februarie, la Sala Radio, operă în concert
Giuseppe Verdi: Simon Boccanegra
Dirijor: David Crescenzi, dirijorul corului: Ciprian Țuțu
George Petean (Simon Boccanegra), Cellia Costea (Amelia Grimaldi), Cosmin Ifrim (Gabriele Adorno), Gelu Dobrea (Jacopo Fiesco), Daniel Pascariu (Paolo Albiani), Florin Simionca (Pietro), Nicolae Simonov (Capitano dei balastrieri)

Anul acesta, Orchestra Națională Radio a prezentat în concert Simon Boccanegra, una dintre cele mai frumoase compoziții ale lui Verdi, în ciuda unei popularități destul de reduse până recent. Readucerea în atenție a lui Simon i se datorează lui Plácido Domingo, care și-a început cariera de bariton cu acest rol, după 40 de ani de tenorat.

Dacă publicul a apreciat-o mai puțin decât Traviata sau Rigoletto, în schimb Verdi a ținut foarte mult la Simon Boccanegra. Finisarea ei a durat 20 de ani și aportul lui Arrigo Boito, care a provocat includerea unui întreg tablou (scena consiliului), a fost decisiv. Coincidența face ca acțiunea operei să se întindă pe o durată asemănătoare (25 de ani), cu impact major asupra psihologiei personajelor. E o operă atipică, practic toate personajele principale sunt în conflict, fără ca vreunul să fie negativ. În plus, totul stă sub semnul tragediei, e aproape un requiem de la început (moartea Mariei Fiesco) și până la sfârșit (moartea lui Simon), muzica este apăsătoare, iar libretul pune în opoziție conflicte politice puternice cu povești de dragoste la fel de dramatice, ceea ce face ca opera să semene oarecum cu Don Carlo.

Cum nu avem ce dezbate pe marginea unei puneri în scenă, opera fiind redată în concert, găsesc nimerit să reamintesc că Simon Boccanegra provoacă tot felul de conexiuni cu viața și cu istoria și îmi place să amintesc câteva dintre ele, relevante pentru spectatorul român. Un prim exemplu este legătura cu personajul istoric real, Scimone Boccanegra, un fost lup de mare ales prin vot popular doge al Genovei în 1339. În plin Ev Mediu, mandatul său nu are termen, dar opoziția nobililor îi provoacă suspendarea din funcție după 6 ani, pentru o perioadă de 12 ani. Revenirea la putere se termină în 1363, cu asasinarea lui. Coincidența biografiei lui Simon Boccanegra cu traseul politic al unui Traian Băsescu, fost comandant de vas ajuns președinte al României prin vot popular și suspendat în două rânduri de către „baroni”, fără a putea fi demis, arată că unele istorii și profile de conducători politici se repetă de-a lungul timpului. Mai ales că numele Boccanegra este o poreclă cauzată de limbajul direct și colorat al fostului corsar. Dintr-o altă perspectivă, regăsirea fiicei pierdute a lui Simon vreme de două decenii are un corespondent în regăsirea fiicei lui Toma Arnăuțoiu, luptătorul anticomunist din munții Făgăraș, tot după 20 de ani. Pot fi două idei de regie pentru o posibilă montare modernă a operei lui Verdi în România.

Dar să revenim la concertul de la Sala Radio. Evident, capul de afiș al serii era baritonul clujean George Petean, nu numai pentru că se află într-un moment fast al carierei sale internaționale, ci mai ales pentru că azi el este unul dintre cei mai importanți interpreți ai lui Simon Boccanegra la nivel mondial, după debutul fulminant în acest rol, în 2012, la Opera di Roma, sub conducerea muzicală a lui Riccardo Muti. Petean n-a dezmințit nimic din faima care-l preceda. A fost un model de stil verdian, în care nu s-a limitat să livreze fraze muzicale ample și frumoase, ci a construit cu adevărat un personaj de o profunzime  impresionantă. Încă din Prolog s-a văzut că era altceva decât restul distribuției. Pur și simplu toate intervențiile sale erau rezultatul unei metabolizări a rolului, în care fiecare cuvânt, fiecare silabă chiar avea o semnificație. Duetul cu Amelia din primul act a fost încântător și, în același timp, o primă dovadă a unor calități muzicale ieșite din comun (ați remarcat acel Figlia! nesfârșit din final, dar modulat dinamic încât părea o întreagă frază?). N-a abuzat însă niciodată de volumul vocii sale (și erau atâtea ocazii), ci a demonstrat cu mult bun gust că nu e nevoie de nici un truc verist pentru a emoționa. Plebe! Patrizi! Popolo, teribila arie din actul al doilea, a fost un vis, în care umanitatea apelului E vo gridando: pace! reușea să sune suav, în mijlocul tumultului orchestral, într-un mod inexplicabil. Finalul operei a fost exemplar, nici cea mai mică urmă de exagerare patetică în Vien, ch’io ti stringa al petto din duetul cu Fiesco, ci doar noblețe, sfâșietoare prin demnitate, culminând cu Gran Dio, li benedici, care poate sta oricând alături de ceea ce cânta acum mulți ani Piero Cappuccilli, în ceea ce am putea numi o missă verdiană oficiată de Claudio Abbado.

Păcat că restul distribuției nu a fost la același nivel, notabilă fiind doar Cellia Costea, care a adus pe scenă o Amelia cerebrală (ceea ce are sens, dat fiind că personajul are aproximativ 30 de ani într-o epocă în care aceasta era vârsta maturității depline), dar cam impersonală, un personaj destul de rece, poate și din cauza unor portamenti care întunecau timbrul vocii pe măsură ce urca spre registrul acut. În orice caz, soprana a fost singura care a putut da o replică onestă artei lui George Petean, pentru că partenerul ei, Cosmin Ifrim, a fost un Gabriele Adorno de mică anvergură. Tenorul comprimar de la Wiener Staastoper încearcă de ani de zile să-și depășească această condiție cântând roluri contradictorii în România. Dar e greu de crezut că, dacă în Decembrie e Arturo din Puritanii la Cluj, în Februarie ar putea fi un Adorno credibil la București. Marele său merit este că a supraviețuit terorilor acestui rol infernal, dar a suferit teribil în arii, cu un acut care-l epuiza, în ciuda eforturilor de a demonstra o tehnică de canto bine stăpânită. Pur și simplu a fost prea mult. Și anul trecut Fernando din La favorita a fost prea mult.

Vocea impozantă nu a fost suficientă pentru Gelu Dobrea. Aria lui Fiesco din primul act (Il lacerato spirito) nu este nimic altceva decât autoportretul muzical al lui Giuseppe Verdi însuși, suferind după pierderea copiilor și a soției și rămânând marcat pentru tot restul vieții de această tragedie. O complexitate inaccesibilă stilului corect dar școlăresc în care a cântat basul timișorean, care a avut totuși meritul că i-a făcut față lui Petean în duetele din Prolog și din actul al treilea, fără să le strice. Însă Daniel Pascariu (Paolo Albiani) și  Florin Simionca (Pietro) au fost cei mai inadecvați, și nu doar pentru că Pietro e rol de bas, în timp ce Simionca e bariton, dar lipsa lor de amplitudine vocală și de imaginație dramatică i-a împins spre caricatură, cei doi părând mai degrabă un fel de Farfuridi și Brânzovenescu nimeriți accidental în piesa de teatru greșită.

Corul Academic și Orchestra Națională Radio au fost mai degrabă banale. Dacă David Crescenzi a reușit acum câțiva ani un Don Carlo electrizant, tot aici, de data aceasta nu s-a mai întâmplat aceeași descărcare de energie. Dicția corului nu permitea distingerea vreunui idiom cunoscut, în timp ce dinamica lui a fost greu temperată de dirijor (finalul Prologului a fost forțat, ceea ce l-a făcut să sune dur). Orchestrei i-a lipsit profunzimea, și asta din cauza partidei de viori care a etalat același sunet sârmos și lipsit de vibrație, în contrast cu violoncelii mult mai plini de substanță, la care s-au adaugat deja obișnuitele ratări de la corni (ultimul act), la fel cum i-a lipsit și urgența dramatică (celebra secvență cu care începe ultimul act fiind cel mai clar exemplu de platitudine). Dar oricum, a fost mult peste ONB.

Orchestra Națională Radio a reușit să creeze o tradiție a operelor în concert, așa cum obișnuiesc să facă și orchestrele simfonice renumite. Dar este o tradiție ciudată: opere care nu se regăsesc în repertoriul ONB (La favorita – anul trecut, sau Ariadne auf Naxos – mai demult) sunt prezentate anual unui public predominant vârstnic, care nu se împrospătează suficient. Nici nu prea are cum, dacă instituția nu face nici măcar minimul efort să tipărească totuși un libret bilingv, în condițiile în care Sala Radio nu are o instalație pentru titrare, și asta dacă RRM tot își justifică existența lipsită de audiență prin pretenția de a face educație. Păcat, acest concert ar fi meritat un interes mult mai mare și o distribuție mai bună în jurul acestui extraordinar George Petean.

Galerie foto (© Romeo Zaharia):

George Petean – Simon Boccanegra, Sala Radio, Februarie 2017