Traducerea mesajului publicat azi de Johan Kobborg, la un an de la declanșarea evenimentelor care au dus la îndepărtarea lui de la conducerea baletului ONB, alături de Alina Cojocaru și încă șaisprezece balerini.

A trecut un an de la evenimentele din București care au zdruncinat câteva vieți. Am fost iar și iar întrebat, din Aprilie trecut încoace, despre ce s-a întâmplat și am căutat să găsesc răspunsuri. Dacă, multă vreme, nu am vrut să vorbesc cu adevărat despre toate acestea, motivul este că nu am avut și încă nu am multe răspunsuri. Nici nu pot găsi o explicație și nici nu pot găsi un motiv simplu și logic pentru întâmplările incredibile care au dus la plecarea mea de la ONB.

Ce știu sigur este că toate acestea nu au avut nimic de-a face cu vreo lipsă a performanței în cazul meu sau al companiei. Și faptul că ceva care mergea atât de bine a fost posibil să fie oprit în acest fel va rămâne mereu un mister pentru mine și chiar nu cred că acest lucru ar fi putut să se întâmple oriunde în altă parte decât în România.

Doresc și sper ca, într-o zi, guvernul României să se asigure că nu se va mai întâmpla niciodată ceva asemănător.

Iertați-mă în avans pentru lungimea emoțională a acestei tirade, dar e Aprilie și trebuie…

Acum un an, timpul meu petrecut în România a fost întrerupt brusc. Nu trece o zi fără să mă gândesc până la un punct, cu bune și cu rele, la perioada petrecută acolo. Nu e ceva trist, doar o măsură a pasiunii profunde pe care am avut-o pentru ONB. Sunt ani de muncă pe care îi pot numi fără ezitare drept cei mai buni pe care i-am avut.

După ce mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei concentrându-mă pe imagine și realizările mele, într-o profesie ciudată, în care comparațiile și măsurătorile se fac după succesele și eșecurile altora, din trecut sau prezent, profesie în care standardele și limitele sunt adeseori impuse de oricine altcineva decât de propria persoană, în România am găsit pentru prima dată sentimentul unui scop real pentru toate astea.

Experiența acumulată în ani de zile poate fi dezlănțuită și folosită acolo unde ea înseamnă și contează cel mai mult. În afara unor puține și scurte momente pe scenă de geniu autentic și strălucire, pe care le avem cu toții din când în când… 🙂 … nimic altceva nu mi-a aprins focul pasiunii atât de mult ca asta.

Aș fi făcut orice pentru acest loc, pentru că să aparțin acestui loc mi-a făcut mult mai multă plăcere decât orice altă realizare din carieră.

Mi-a luat multă vreme ca să accept rezultatul. Nu atât pentru mine, cât pentru ceilalți.

Tinerii din România în general trebuie să fie foarte decepționați de starea națiunii și de spirala descendentă a drumului pe care pășește țara lor.

Sunt trist pentru toate lucrurile plănuite și neplănuite pe care nu le-am putut aduce la viață, pe care nu le-am creat și trăit împreună ca un grup. Știu că mulți ar fi fost foarte încântați de ele, inclusiv eu.

Mă gândesc și simt deseori că iubirea mea pentru România și credința mea în această țară le-au depășit și depășesc cu mult pe cele ale majorității românilor. Cel puțin așa mi s-a părut.

Urmărind știrile recente din România, aproape că mi se pare că întâmplările de la ONB de acum un an au fost doar un test pentru țară în general și pentru politicieni, pentru a vedea cât de departe pot fi împinse corupția și jocurile politice și până unde le va urma publicul, cât le va permite și le va accepta. Judecând după plecările din țară ale tinerilor, e o țară care a apucat-o pe un drum arid și pierdut, și care în prezent nu pare să aibă un viitor prosper pentru tinerii ei.

La ONB am devenit probabil prea de succes într-un timp prea scurt pentru gustul unora. Pentru prima dată, baletul devenise cea mai populară, cea mai încântătoare și de succes formă de artă din instituția ONB. Atmosfera în care lucram era dură și ostilă, dar am avut energia pozitivă necesară și am reușit cu siguranță dincolo de așteptări. Mai mult decât alte departamente și alți artiști din teatru, a căror opțiune ușoară a fost să mărească miza jocului, aducând înapoi baletul la nivelul lor de operare. Cred, cu tristețe, că era singura lor opțiune și cale, judecând după valorile și moralitatea lor.

Gelozia era impresionantă, atât vizuală cât și verbală. Nefericirea și frustrarea cauzate de lipsa și de pierderea puterii se simțeau tot timpul. Uneori, chiar și în cadrul unor mici facțiuni din „vechea gardă” a companiei de balet.

Echipa noastră de balet a spart cercul corupției și, pentru prima dată, banii au început să fie cheltuiți pe balet de calitate, producții și dansatori, în locul transferurilor de putere și de bani. Multă lume s-a supărat tare din cauza asta și au reușit pentru câteva momente scurte să se opună uniți, conform celor mai bune metode comuniste.

Nu cred că majoritatea lor știau de ce sau pentru ce se luptau, sau că ar fi putut vreodată să se pună de acord asupra oricărei idei, dar în acel moment, ideea cea mai importantă era de a se ridica împreună pentru a mă face să plec cu orice preț, cu orice scuză necesară și posibilă pentru a o impune.

Era simplu, aveam succes, eram străin, conducând onest și corect, nu puteam fi corupt și totuși aveam bani în contul bancar și pentru asta a crescut în ei o dorință arzătoare de a mă alunga.

Politicienii au jucat incredibile jocuri manipulatoare și chiar dacă am fost sprijiniți de un președinte și de un număr mare de miniștri mereu schimbați din funcție, până la urmă nimeni nu a vrut să-și asume responsabilitatea. Cuvintele lor au fost promisiuni goale. Vechile metode au învins, noi am pierdut.

Din nefericire, baletul este acum încă o dată aproape de dispariție. Oricum ai privi lucrurile, calitatea lui este, în cel mai bun caz, mediocră. Roata corupției se învârtește din nou, cu amenințări și intimidări puse din nou în aplicare.

Plouă cu premii la ONB zilele acestea. Judecând după numărul de mușchi umflați cu mândrie și de strângeri de mână, totul e bine, totul e măreț, iar oamenii par să fie din nou fericiți, mândri de producțiile și rezultatele lor. Am fost expediați din București alături de, și îmi pare rău s-o spun, cele mai bune talente ale companiei de balet.

Oricât de mult ar încerca să ne convingă de contrariu, mă întreb dacă e cineva cu adevărat mândru și fericit. Ca artist, știu cum m-aș simți dacă aș face parte din ONB în 2017.

E trist să fii martor al acestui declin rapid. E trist când cineva a trăit sau a fost martorul unor zile mai bune. Probabil e dificil pentru cei din afară să înțeleagă, dar unii știu despre ce vorbesc.

Am fost personal ars rău și foarte adânc cu un an în urmă. Nu am crezut niciodată că aș putea fi subiectul atâtor minciuni, spuse zi după zi. Nu m-am gândit niciodată că părerile altora despre mine mă pot afecta atât de mult și chiar dacă m-au făcut mai dur, m-au învățat o lecție pe care nu mi-am dorit-o.

Cel mai mult regret trauma și tulburarea pe care evenimentele au cauzat-o altor oameni, prieteni și colegi. N-o să pot ierta niciodată atacurile asupra celor apropiați și dragi și că o țară poate permite ca aceste minciuni și atacuri să rămână nepedepsite. Unii dintre cei care strigau cel mai tare împotriva mea și a Alinei în timpul acelei infame demonstrații nu mai lucrau de ani de zile la ONB. Nu mai erau nici măcar profesional activi în zona baletului și nici azi nu s-au întors la ONB, așa că mă întreb dacă ei simt că au realizat ce și-au propus atunci.

Țării și conducătorilor ei ar trebui să le fie rușine. Sunt perplex când mă întreb cum de se mai pot privi în oglindă.

Probabil că mi-a păsat prea mult. Probabil că am fost prea pasionați de ceea ce făceam. Probabil că România nu mai este un loc în care să existe și să fie apreciate pasiunea și dedicația.

E trist pentru baletul din România că au reușit să scape de consecințele acțiunilor lor. E trist pentru generații întregi de aspiranți ai baletului din România. E trist că celui mai deprimant tip de management îi este permis să conducă și să influențeze viitorul unor tineri altfel dedicați.

Această experiență a fost pentru mine o potrivire perfectă și ceea ce am făcut împreună ca echipă și ca o companie a fost nu doar prea bun ca să fie adevărat, ci, din nefericire, prea bun pentru România de azi.

Într-o vreme când cei mai mulți voiau și visau să plece și să evadeze din România, tot ceea ce îmi doream și visam era să fiu aici și să continui să trăiesc în București și în România.

Timpul meu, de la prima și până la ultima zi, a fost minunat în toate sensurile posibile și mi-e ușor să recunosc că îmi lipsește absolut totul. Am vrut cu adevărat să stau și să lupt, dar după câteva săptămâni de schimbări numeroase de directori și de nenumărate întâlniri suprarealiste, am știut că e vremea să plec, după ce au făcut tot ce se putea pentru ca viețile dansatorilor și a mea să devină un coșmar. Și am mai știut că nu aș mai fi primit niciodată o așa zisă promisă propunere de la cel mai nou dintre directorii interimari ai ONB, pentru că ei știu foarte bine că nu aș accepta și nu aș putea fi corupt.

Compania noastră nu și-ar fi putut continua niciodată realizările fără sprijinul conducerii teatrului, așa că promisiunile nu duceau la nimic. Trebuia să plec de acolo pentru ca ei să-și atingă scopurile.

Nu simt nevoia și nici dorința să intru în detalii privind multele întâlniri care au avut loc în acea perioadă și, sincer să fiu, nici n-ar putea fi crezute poveștile astea fără ca eu să trebuiască să pun la dispoziție înregistrările audio pe care le am.

Oamenii și-au arătat adevăratele fețe și pot spune că, uneori, situațiile au fost cu adevărat de necrezut. Asta ca să folosesc un eufemism.

În vremurile de azi, este trist să vezi companii mari pierzându-și încrederea sau abandonându-și rădăcinile clasice și moștenirea și este la fel de trist când o companie sau o țară renunță complet la arta de calitate, așa cum au făcut România și ONB. Acum un an, mulți oameni s-au împărțit în tabere diferite, dar a fost și un moment în care mulți oameni s-au strâns laolaltă și s-au apropiat unii de alții. Cea mai mare frustrare a mea este să văd ruptura produsă pentru mulți dintre artiștii atât de minunați, care acum sunt răspândiți prin lume sau se simt blocați în București.

România ar fi putut să aibă o companie extraordinară, așa cum și-o dorise. Eram deja pe drumul ce bun.

În acest moment mă ocup în principal de realizarea de noi producții și sunt fericit cu asta, nu pot să mă plâng, pentru că sunt provocat din punct de vedere artistic, inspirat și ocupat. Această „luptă” nu a fost niciodată despre  salvarea propriului meu loc de muncă, ci despre asigurarea viitorului companiei și al altora, despre lupta pentru ceea ce era și este corect. Despre protejarea muncii noastre comune și despre asigurarea progresului și dezvoltării sale viitoare.

Ultima oară când am fost la ONB, managerul interimar mi-a promis, conform unui ordin al ministrului culturii, că va reveni cu o ofertă și o propunere pentru mine, astfel încât să îmi continui munca în companie. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

Au existat declarații publice conform cărora eu am refuzat astfel de oferte, dar dimpotrivă, situația a fost exact invers, iar înregistrările audio o pot dovedi. Nu m-au mai căutat și nici nu mi-au mai scris.

Nu am spus multe lucruri în ultimul an despre aceste evenimente și cred că acesta va fi ultimul meu comentariu legat de ele.

Uneori, viața te lasă fără cuvinte, uneori cuvintele sunt insuficiente și inutile. Uneori, nici măcar nu este nevoie de cuvinte. Nu am avut de ales, a trebuit să plec de aici, oricât de grea și dificilă a fost decizia.

Am făcut câteva spectacole extraordinare pe parcursul a câțiva ani, crescând de la un spectacol la altul și terminând cu o premieră uluitoare, de nivel foarte înalt, Manon. Câtă ironie și câtă suferință pentru mine să văd compania dansând ceea ce, probabil, era cel mai bun spectacol din istoria recentă, în timp ce dansatorii și publicul nu știau că acesta era începutul sfârșitului. Începutul unei plecări forțate.

Ce lună a fost Aprilie, ce an a fost cel care a trecut de atunci! Un adevărat montagne russe.

În ultimii ani, am învățat multe despre oameni, atât de bine, cât și de rău. Am învățat foarte multe, mai multe decât mi-aș fi dorit, despre politica și politicienii din România. Sper să uit odată cu trecerea timpului și să îmi amintesc, cu drag, doar de cât de frumos a fost Bucureștiul pentru mine. Și poate, din când în când, să îmi amintesc cât am fost de strălucitori, reușind să facem lucruri prin dorință și pasiune.

Îmi voi aminti și îmi amintesc cu mândrie, fără să clipesc sau să roșesc, de cei câțiva ani, acel scurt interval de timp când baletul a înmugurit din nou, a explodat și a înflorit în România.

Am părăsit Bucureștiul cu o cantitate impresionantă de amintiri incredibile și, în schimb, am lăsat în urmă o bucată din inima mea.

Petal Miller, una dintre primele profesoare invitate la București, le-a spus dansatorilor în 2014: „Prindeți trenul ăsta!” căci „Trenul lui Johan va merge la viteză maximă tot înainte.”

Uitându-mă în urmă, unii au sărit în tren, alții nu, dar un lucru este sigur: trenul nu mai există.

Aș fi făcut totul și orice pentru acel loc.

Am mers mai departe, dar n-am uitat.

#multumesc #rantover #april