Pe 20 Iunie, revista britanică Opera va apărea în chioșcurile de ziare din întreaga lume, dar ediția electronică e disponibilă deja. Unul dintre articolele cele mai interesante este cel al discuției dintre compozitorul Mason Bates și criticul George Loomis, despre apropiata premieră a operei The (R)evolution of Steve Jobs de la Santa Fe Opera, un moment în care tehnologia ajunge să inspire muzica. Pe lângă cronicile de la Salzburg, Viena, sau Metropolitan, acoperind mult Wagner, opera contemporană are o parte importantă în revistă, inclusiv în această secțiune a corespondențelor, prin The Exterminating Angel al lui Thomas Adès, în premieră la Royal Opera House, dar și prin … O scrisoare pierdută, opera lui Dan Dediu de la ONB.

A fost o provocare pentru mine. Înainte de a vorbi despre muzică și interpretare, cum explici (în doar câteva cuvinte) unui public cititor internațional cine e Caragiale? Despre ce e vorba în cea mai importantă piesă de teatru pe care a scris-o? Rezultatul, întotdeauna perfectibil, este redat în continuare:

România

București

Opera Națională București a considerat opera lui Dan Dediu, O scrisoare pierdută, a cărei premieră a avut loc aici, în Decembrie 2012, demnă de o reluare în această stagiune. A fost o decizie corectă?

Opera se bazează pe piesa omonimă a lui Ion Luca Caragiale, o satiră a societății românești de secol XIX, care se ambiționa să se sincronizeze cu Vestul. România a devenit între timp membră UE, iar textul lui Caragiale rămâne la fel de rezonant și de contemporan. Subiectul este un scandal de provincie. Pentru a câștiga un loc în Parlament, așa-zisul candidat progresist Cațavencu amenință cu publicarea unei scrisori pierdute care dezvăluie legătura extraconjugală dintre prefectul orașului, Tipătescu, și Zoe, soția cea tânără a senilului Trahanache, președinte al tuturor comitetelor civice (inclusiv al celui electoral). Piesa este frecvent citată azi în presa politică, sau chiar și în conversațiile ironice.

Dan Dediu, fost rector al Academiei de Muzică București și compozitor cu experiență (O scrisoare pierdută este opusul său nr. 141), a avut curajul să adapteze piesa lui Caragiale într-o operă. Din nefericire, libretul, scris de Ștefan Neagrău, este slab, copiind prea mult textul original. Dediu face apel la instrumentele binecunoscute ale laitmotivelor muzicale pentru a prezenta personajele, dar le îmbracă în formele fixe ale muzicii de dans, ceea ce produce o senzație inevitabilă de clișeu. Motivul lui Trahanache seamănă cu muzica șarpelui Kaa din Cartea Junglei, de Disney; Tipătescu și Zoe sunt amândoi asociați cu tangoul argentinian à la Piazzolla. Restul personajelor sunt prezentate prin folclor oriental, mergând de la peshrev până la maneaua contemporană. Cele mai interesante momente muzicale sunt interludiile orchestrale.

Neagrău a asigurat și regia spectacolului, foarte literală. Decorul era dominat de siluete uriașe din carton citind ziare. Restul decorurilor imaginate de Viorica Petrovici erau simbolice: un tron sugerând puterea la care aspiră toată lumea, lampadare coborând din cer și indicând consecințele serioase ale unor acțiuni aparent comice.

Pe 5 martie, Andrei Lazăr a fost un Cațavencu memorabil și singurul interpret cu dicție decentă. Simonida Luțescu (Zoe) a părut obosită și nici baritonul Ștefan Popov (Tipătescu), nici tenorul Valentin Racoveanu (Trahanache) nu au reușit să creeze personaje tridimensionale, în ciuda unor eforturi vădite. Același lucru poate fi spus despre Iustinian Zetea (Pristanda), Daniel Filipescu (Farfuridi), Daniel Pop (Brânzovenescu), Liviu Indricău (Cetățeanul Turmentat) și Răzvan Georgescu (Agamiță Dandanache). În plus, orchestra i-a strivit pe toți, cântând pentru dirijorul Tiberiu Soare cu un entuziasm care se potrivea atmosferei piesei de teatru. Publicul a apreciat muzica, dar sala nu a fost plină. Mai degrabă musical decât operă, Scrisoarea pierdută a lui Dediu nu se ridică la nivelul piesei originale.

Alexandru Pătrașcu
Opera, Iulie 2017
p. 909

Galerie foto de la premiera din 2012 (© ONB):

Opera noir: O scrisoare pierdută, la București

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.