Sunt întru totul de acord că mitocănia, lipsa de respect și indiferența față de cei din jur sunt deranjante și mă deranjează și pe mine. Mărturisesc însă că am privit mereu cu îndoială ideea că mass media ar trebui musai să aibă un rol educativ, cu atât mai mult cu cât genul tabloid este cel mai de succes. E unul dintre motivele pentru care mă uit cât se poate de rar la televizor, astfel încât am ratat absolut toate episoadele din Las Fierbinți (deși am aflat, mult prea târziu, când se difuzaseră deja câteva sezoane și nu mai aveam cum să reconstitui întreaga epopee, că am pierdut ceva nemaipomenit). Sper totuși că mă mai spăl de păcatul ignoranței mergând la concerte de muzică simfonică și la spectacole de operă, atât cât îmi permite timpul. Festivalul Enescu este unul dintre evenimentele la care ador să-mi pierd vremea.

Acest Festival provoacă multe discuții care devin adeseori dure, un fel de hârtie de turnesol măsurând gradul de aciditate al discursului public. Bunăoară, la fiecare ediție din ultimul deceniu, una dintre problemele des puse pe tapet a fost cea a comportamentului publicului în sala de concert. De-a lungul timpului am râs, am fost de acord, m-am revoltat, recunoscând în aceste prețioase îndreptare de bune maniere ad-hoc comportamente care mă iritau și pe mine atunci când le observam la alții. Numai că, în timp, caracterul generalizator al acestor articole a început să mă neliniștească, pentru că ochiului și verbului celor care le scriau nu le scăpa nimic, precizia observației era spectaculoasă și, într-un final, mă simțeam chiar eu vizat. Am ajuns să-mi fie frică să tușesc, deși simțeam că mă sufoc dacă mă rețin (sunt fumător). Ultima stupoare am avut-o când, la finalul unui concert extraordinar, la a treia (!) ieșire la rampă a artiștilor, m-am ridicat să-i aplaud și am fost apostrofat de undeva din spate să mă așez, că deranjez! România publicului călduros și emotiv a ajuns să refuze ideea de standing ovation, de prea multă politețe.

Acum câteva zile am citit un articol al dlui Sever Voinescu, publicat în revista 22. Avea două secțiuni destul de clar delimitate. Mai întâi, era criticat (într-un mod foarte amuzant și chiar fin) un concert  al unei orchestre căreia nu i se pomenea numele nici o clipă. Nu era clar cine era de vină pentru eșecul concertului: orchestra, dirijorul, pianistul? Cert este că nici unul nu era numit, dar parcă totul părea pus în cârca dirijorului Domingo Hindoyan. De ce era scuzată pentru tinerețe Orchestra Națională de Tineret, nu mi-am dat seama. Dar mi-am amintit că, în ciuda unei comunicări excelente, care ajunge să prezinte aceast ansamblu drept Orchestra Națională a României, totuși mai toate concertele lor de la diverse ediții ale Festivalului Enescu au avut probleme și de fiecare dată s-a găsit și explicația: ba că Sarah Chang n-a cântat bine la vioară și de aia s-a dus de râpă totul, ba că Lawrence Foster n-a avut elanul tinereții cu care să facă să explodeze această minunată orchestră în Bolero-ul lui Ravel, și tot așa. Deși scuzată și nenumită, orchestra a răspuns prin diverși instrumentiști care au ratat Simfonia a IXa de Beethoven anul acesta, pe cât de prompt (un atribut al tinereții, desigur), pe atât de urzicat.

„Cu avocatura, nu ti-a mers. Cu politica, nici atât. De scris, scrii la revista22.ro (de care n-am mai auzit pana azi dimineața). As putea sa ma apuc si eu sa te critic pe tine (da, nu meriți sa îți vorbesc cu Dvs.)”

Așa a răbufnit, jignită și revoltată, o jună percuționistă din prestigiosul ansamblu, pe o rețea socială, făcându-se de râs în numai câteva cuvinte. Măcar dacă dl Sever Voinescu ar fi remarcat-o cu ceva, aș mai fi înțeles, dar n-a fost cazul. Solidaritatea muzicienilor e superbă și, în comentariile din subsolul articolului din Revista 22, o altă instrumentistă, la fel de jignită dar și mai  melodramatică, dintr-o altă orchestră (sau din mai multe chiar, așa cum e obiceiul locului în orașul București) lansa sofismul lipsei banilor care ar duce automat la lipsa de talent. M-a fulgerat pentru o clipă gândul că poate ar fi cazul ca ținta articolelor despre bune maniere la concert să se mute puțin și spre muzicieni, căci pare să fie nevoie.

Mitocănia, la fel precum corupția (inclusiv cea estetică, a eternelor falsuri artistic-muzicale derulate în aer liber în Capitală), nu poate fi eradicată complet. Nu există un vaccin pentru așa ceva, nici măcar în utopiile totalitare.

Uneori, gradul de civilizație se măsoară și prin calitatea interpretării muzicii. E notorie anecdota dialogului dintre Grigore Ventura și Richard Wagner, la Bayreuth, în 1868 reprodus de publicistul român la un sfert de secol distanță în ziarul Timpul* :

[Richard Wagner] m-a întrerupt, întrebându-mă: „Aveţi oare în Bucureşti o orchestră care să poată executa binişor o simfonie de Beethoven?“ Îmi venea greu să-i spun da! Dar nu vroiam nici să-i spun nu! De aceea rămăsei încurcat. Wagner interpretă tăcerea mea drept o negaţie şi urmă zicând: „Înţeleg, nu aveţi orchestră bună, ei bine, domnul meu, nu sunteţi încă civilizaţi!“

Dar continuarea articolului m-a făcut să mă simt jenat:

Fără în­do­ia­lă, acest concert va fi repede uitat, pentru că n-a fost nimic de ținut minte. Dar ceea ce mi se pare mai interesant de discutat decât un concert care se va uita repede este reacția publicului. Căci concertele trec, dar publicul rămâne.

Și dă-i și luptă apoi vreme de jumătate de articol cu istoria gafelor impardonabile ale publicului la concertele de la Festival din toată epoca post comunistă. Dl Voinescu se lupta cu mitocanii și cu scrisul, eu mă luptam cu cititul și cu sondatul propriului meu comportament. La fel ca eroul lui Jerome K. Jerome din Trei într-o barcă, citind un compendiu medical și simțindu-se cuprins de toate simptomele bolilor descrise acolo, și eu m-am simțit pe rând: impostor, atunci când am profitat de o invitație venită pe neașteptate, balcanic întârziat la un concert, neglijent cu închiderea telefonului ș.a.m.d. În câteva decenii cred că mi s-au întâmplat cam toate accidentele gafeurului din sala de concert. În fine, m-am simțit chiar un snob semidoct pentru că nu am meditat niciodată atât de extins și de profund pe marginea celor 11 măsuri fără structură ritmică ale începutului Simfoniei a IXa de Beethoven. În naivitatea mea, m-am oprit retrograd la muzica haosului primordial cu care începe oratoriul lui Haydn – Die Schöpfung.

Oare câți mitocani autentici mai avem azi la Sala Palatului la un concert sold-out, cu 4.000 de spectatori? Nu știm. Să fie 1.000? Cred că nu s-ar putea ține concertul. Să fie 100? Cred că scandalul ar fi mai mare (poate că aș scrie și eu ceva iritat). Aș estima pe la vreo 20, maximum. Mă refer la cei care deranjează cu adevărat, nu la cei care-și văd de telefonul mobil, în liniște. Deși și aici e loc de o discuție. De pildă, eu am stat la Simfonia a XIa de Șostakovici, cântată de  London Philharmonic, între doi „dirijori”. Unul stătea pe rândul din fața mea ținând în mâna stângă o baghetă imaginară, „sub care” orchestra britanică răspundea off beat. Dar când încercam să mă uit în altă parte, în dreapta mea era un alt „pupitru dirijoral”, al unui spectator  ratând bătăile de tempo la fel de senin și de încântat. Chiar am avut senzația că amândoi păreau puțin nemulțumiți că instrumentiștii nu le urmau indicațiile. În mod cert nu erau niște neofiți, ci dimpotrivă, niște cunoscători rafinați, care țineau să-și exteriorizeze emoția în acest fel. La final, ambii au rupt-o la fugă, întorcând spatele cu indiferență celor de pe scenă, care tocmai terminaseră de împărtășit o emoție cu miile de spectatori din audiență. Privirile mirate ale dirijorilor de la Sala Palatului către melomanii care o rupeau la fugă spre ieșire, Jurowski și Chailly fiind cei mai expresivi („Oh! Nu le-a plăcut?”),  mă bântuie și acum.

Problema publicului e însă mai profundă. Noi nu-l cunoaștem și nu avem încă o explicație pentru puhoiul de audiență de la Sala Palatului din timpul Festivalului. Ne dăm cu presupusul, dar n-avem nici un studiu sociologic despre acești oameni. Chiar organizatorii ignoră faptul că o parte a acestei audiențe provine din cadrul abonaților Filarmonicii, mulți atât de în vârstă încât n-au aflat că există internet, cu atât mai puțin că există Facebook, așa că au venit la concertul cu Anne Sophie Mutter la ora indicată pe bilet (20:00), deși concertul fusese reprogramat cu jumătate de oră mai devreme, astfel încât incidentele de la intrare au căpătat dimensiuni dramatice, cu apeluri la Poliție și cu apostrofări între ușieri și „întârziați”. În schimb, și PR-ul Festivalului se aliniază curentului educativ, redactând anul acesta un ghid de conduită.

Totuși, cum ne tratăm publicul? Chiar dacă ar putea părea un discurs populist stângist, n-aș  trece cu vederea că Festivalul Enescu primește o subvenție care îi asigură cca 70% din buget (un buget vag cunoscut, întrucât orice transparență instituțională dispare când vine vorba de cifre concrete). În această subvenție se regăsește și o parte din impozitele și taxele pe care cetățenii români, indiferent dacă sunt mitocani sau nu, le plătesc în fiecare lună. Apoi, o parte din acești cetățeni cumpără peste 100.000 de bilete ca să poată asista la concertele Festivalului, pe care se bat aproape, fără să se mai uite la bani, și le epuizează cu mai mult de jumătate de an înaintea serii inaugurale. Dacă e să reamintim de Orchestra Română de Tineret, și subvenția acesteia e plătită tot de public. Iar dacă e să ducem lucrurile până la capăt, presa culturală din România (din care fac parte și Dilema veche, unde dl Voinescu este redactor șef, cât și Revista 22) primește și ea un ajutor de la Ministerul Culturii, firește, tot din banii contribuabililor. Și pentru că statul este generos cu marea cultură, aș putea să amintesc aici că toți profesorii de bune maniere de la Radioteleviziunea de stat, cu o frecvență fugărită și grăbită de publicare pe timpul sărbătorii muzicale patronate de efigia lui Enescu, primesc integral salariul din banii contribuabililor, indiferent cât de mitocani ar fi aceștia. Atunci, nu ne luăm cam mult și cam prea des de acest public care plătește toată nota de plată? Înțeleg demersul civilizator și starea de grație a unei audiții avizate, dar chiar e necesar să taxăm publicul pentru că aplaudă prea mult la sfârșit? E totuși o experiență comună, pe care fiecare o trăiește în felul său, dar pe care o plătim cu toții. Integral.

Dacă e să deplâng ceva, atunci asta este indolența presei tabloide. În fond, această presă pe drept disprețuită are cea mai mare audiență, în special în rândul celor mai puțin educați. Ar trebui să le ia apărarea spectatorilor puși la punct cu atâta energie. În fond, banii celor mulți plătesc plăcerea celor puțini, la niște prețuri prea mari pentru cei săraci și needucați.

Dar muzica clasică oferă, pe lângă satisfacții intelectuale greu de egalat, și un dar otrăvit: tentația elitismului (căreia i-am căzut și eu victimă uneori). Bunăoară, m-am trezit acum câteva zile cu un mail trimis de un antreprenor cultural, care oferă cursuri de cultură generală celor din mediul de afaceri, altfel prea ocupați încât să se instruiască singuri. Primele două fraze m-au năucit, dar nu pentru că nu aveau diacritice:

Va scriu pentru ca luna viitoare incepem noul an de cursuri de Cultura universala pentru manageri si pentru corporatisti, in general, dar si pentru copiii oamenilor bogati care isi dau seama ce inseamna cultura generala in dezvoltarea viitoarei cariere. Sunt cursuri de nivel academic, cu durata de doi ani, si sunt facute si predate de profesori adevarati, nu de diversi „guru” sau traineri.

Nu știu cum funcționează chestia asta, care e baremul minim de la care ești considerat suficient de bogat ca să poți să-ți salvezi copilul avid de cultură de escrocheria intelectuală a trainerilor și a diverșilor guru, dar am o rezervă fie și în a încerca să aflu.

În fine, să mai spun că toată povestea asta nu e doar națională. În 1998, în mijlocul unei crize fără precedent la Royal Opera House, Sir Colin Southgate, CEO al extrem de puternicei la acea vreme case de discuri EMI, a fost numit președinte al boardului ce conducea teatrul de operă de la Covent Garden. Unul dintre subiectele fierbinți ale zilei era tocmai democratizarea accesului la muzica de operă. Southgate era un tip destul de direct, așa că, în mijlocul unei conferințe de presă pe această temă, s-a trezit spunând:

„On the one hand everybody wants us to sell the tickets for nothing; but the same guy pays a fortune to go to Arsenal. We mustn’t downgrade the Opera House. I don’t want to sit next to somebody with a singlet, smelly shorts and a pair of trainers when I go to the opera. I’m a relaxed guy. I’m not wearing a tie. But there are standards.”

„Pe de o parte, toată lumea vrea să vindem bilete pe degeaba; dar aceiași oameni plătesc o avere ca să vadă meciurile lui Arsenal. Nu trebuie să coborâm nivelul Operei. Când mă duc la operă, nu vreau să stau lângă cineva în maiou, pantaloni scurți împuțiți și teniși. Sunt un tip relaxat. Nu port cravată. Dar există standarde.”

Rezultatul? A fost linșat de presa britanică, chiar a doua zi. Și-a cerut scuze, desigur. Cuvintele lui sunt citate și astăzi, atunci când elitismul și arta se întâlnesc. Ultima dată când i-am recitit declarația (care ar stârni multe aprobări în România) a fost într-un editorial din revista Opera, în legătură cu scandalul ținutelor obligatorii de la Teatro alla Scala, de astă vară. În caz că vă întrebați de ce deschiderile de sezon de pe 7 Decembrie, înțesate de vedete care plătesc prețuri liberalizate și extreme pe bilete, sunt taxate drept evenimente provinciale de presa din Occident, de vină este exact acest elitism.

Mi-ar fi plăcut să văd o atitudine la fel de combativă și de fermă atunci când, în Aprilie 2016, trei spectacole (două de operă și unul de balet) au fost oprite de angajații ONB și când publicul a fost evacuat din sală. Nu o dată, ci de trei ori la rând într-o săptămână. Dl Voinescu nu a comentat nimic atunci. Radioul și Televiziunea de stat au fost și sunt chiar susținătoare ale acelor angajați ce umileau publicul, în repetate rânduri.

Și viitorul arată destul de sumbru: în luna Octombrie, o premieră de balet la care s-au vândut bilete e înlocuită fără scuze și fără explicații cu o gală, dedicată unei foste dansatoare a focarului de cultură numit Operă Națională, care a luptat și ea alături de aceiași angajați ce goneau spectatorii din sală. Mergeți s-o vedeți? Sunt sigur că această gală nu se va anula.

Note:

* Timpul, 7/19 aprilie 1894, citat de Radu Constantinescu în Wachmann, Editura Muzicală, Bucureşti, 1975, p. 42., preluat aici din volumul Valentinei Sandu-Dediu: Octave paralele, Humanitas, 2015 (ediția digitală)