Joi și Vineri, 9-10 Noiembrie, la Ateneul Român
Diana Rotaru: Corale și cutii muzicale
W.A. Mozart: Concertul nr. 23 pentru pian și orchestră în la major, KV 488
Antonin Dvořák: Simfonia nr. 8 în sol major, op. 88
Solist: Mihai Ritivoiu
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian  Badea

Ultima apariție pe anul acesta la Ateneu a lui Christian Badea a semănat destul de mult cu cele două concerte de luna trecută. Un concert de pian insuficient și o simfonie excelent dirijată. De data aceasta, am avut în program și o lucrare de muzică contemporană românească.

La vederea instrumentelor de percuție așezate pe scena Ateneului înainte de începerea concertului, ai fi putut anticipa un nou concert pentru xilofon și diverse instrumente, acest clișeu al creației contemporane. Dar Coralele și cutiile muzicale ale Dianei Rotaru (o compozitoare din tânăra generație) nu au fost deloc așa. Orchestrația nu a fost densă și nici ermetică, secțiunea de corzi având cea mai frumoasă partitură. Într-adevăr, coralele acolo erau, în sunetul acela alunecos, care se stingea treptat de la un rând de violoniști la altul, ca un cor canonic. Efectul diminuării sunetului era într-adevăr spectaculos. De altfel, îndemânarea cu care au fost folosite corzile e un fel de semnătură a compozitoarei, regăsită și în alte lucrări (Tremucutremur e un alt titlu). Lucrarea, premiată la Concursul Enesu acum mai bine de un deceniu, trădează și lipsa de experiență a începuturilor, au fost mai multe momente când percuția se suprapunea inabil peste suflătorii de lemne, care nu se mai auzeau aproape deloc. Cutiile muzicale au fost sugerate mai degrabă de lungimea relativ scurtă a lucrării și a diverselor momente pe care le conținea, decât de sonoritatea în sine. În general, impresia lăsată publicului a fost plăcută, „interesant” fiind cel mai des auzit cuvânt printre spectatori. Ceea ce nu e puțin lucru.

Prezentat drept „ucenicul vrăjitor” și mare talent finalmente redescoperit după câștigarea Concursului Enescu din 2011, gratulat și cu un interviu în presă, Mihai Ritivoiu a dezamăgit. Debutul orchestral al Concertului nr. 23 e destul de consistent, încât puteai să-ți dai seama că acompaniamentul era mozartian, însă solistul, nu. Prea puțin contează, în aceste condiții, cât de corect a cântat pianistul, dacă muzica nu era locuită de nimic. Și Joi și Vineri aceeași plictiseală, aceeași diferență între placiditatea instrumentului și corectitudinea orchestrei ca și în cazul lui Eduard Stan, acum câteva săptămâni. Sincer, îmi doresc ca următorul concert de pian acompaniat de Christian Badea să fie cel al lui Schumann, cu Dana Ciocârlie solist, cea a cărei recentă înregistrare cu integrala pentru pian este atât de apreciată de presa franceză. Voi reveni însă asupra acestui succes ignorat cu perseverență în România.

În fine, Simfonia nr. 8 de Dvořák a electrizat la fel de mult ca și Ceaikovski pe 18 și 20 Octombrie. O abordare directă, intrând profund în inima și pulsația acestei simfonii ce nu e cu nimic mai prejos decât cea „din Lumea Nouă”. Adagio din partea a doua și Allegretto din partea a treia au fost atât de bine construite, încât generau viziuni ale unei coregrafii. Pe de altă parte, coralul „de modă veche” din prima parte (având în vedere cuplajul cu lucrarea Dianei Rotaru) și marșul din ultima parte, iconoclaste, alungând sofisticarea, transformând în avantaj marginile mai abrupte ale orchestrei, au constituit baza dramatică pentru o simfonie excelent dozată dramatic, dar și sonor. O interpretare plină de vitalitate ce coexistă cu finețea și lirismul redând foarte bine spiritul Mitteleuropa al lucrării.