într-o Sâmbătă, 27 ianuarie 2018, transmisiune live Met in HD
Giacomo Puccini: Tosca
Regia: Sir David McVicar; decoruri și costume: John MacFarlane; lighting designer: David Finn; regizor de mișcare: Leah Hausman
Sonya Yoncheva (Tosca), Vittorio Grigolo (Cavaradossi), Željko Lučić (Scarpia), Christian Zaremba (Angelotti), Patrick Carfizzi (sacristanul), Brenton Ryan (Spoletta), Christopher Job (Sciarrone), Richard Bernstein (temnicerul), Davida Dayle (păstorul)
Orchestra și corul Metropolitan Opera of New York (maestru de cor: Donald Palumbo)
Dirijor: Emmanuel Villaume

Povestea din culisele acestei noi producții de la Met este la fel de dinamică precum acțiunea din Tosca, încât merită amintită înaintea comentariilor despre spectacolul transmis în sala de cinema. Celebrul teatru de operă din New York rula o producție de Tosca creată de Franco Zeffirelli în 1985, clasică și foarte spectaculoasă, sponsorizată de dna Sybil Harrington, o mare filantroapă a vremii. O puteți vedea imortalizată pe un DVD cu distribuția de la premieră: Hildegard Behrens, Plácido Domingo, Cornell MacNeil, dirija Giuseppe Sinopoli. În mod special ultimul act impresiona prin imersiunea unui nivel întreg al turnului Sant’Angelo după E lucevan le stelle, când Cavaradossi era dus pe creneluri pentru a fi executat.

Această prezentare necesită JavaScript.

În 2009, directorul general al Operei, Peter Gelb, a decis că a venit timpul să o schimbe și l-a invitat pe regizorul elvețian Luc Bondy să conceapă una nouă. Era tot clasică, însă decorurile simplificate mutau atenția de la scenografie și costume la ceea ce făceau personajele pe scenă. Publicul a huiduit copios premiera, iar nemulțumirea sa nu s-a diminuat în sezoanele următoare. Și această producție a apărut pe un DVD, cu Karita Mattila, Marcelo Álvarez și George Gagnidze, toți dirijați de Joseph Colaneri. Tosca n-a mai fost deloc prezentată la Met din 2015 încoace. O situație greu de imaginat, în condițiile în care opera lui Puccini face parte din repertoriul standard al oricărui teatru de operă din lume. La ONB situația e similară, deși la cu totul alte proporții: producția din anii ’50, delabrată în ultimul hal, a fost înlocuită în 2014 cu una împrumutată de la Viena, care, deși interesantă, n-a plăcut publicului și de atunci a opera nu s-a mai dat decât recent, în variantă concert.

Revenind la Met, la finalul anului trecut, David McVicar a prezentat o producție nouă pentru Tosca, cea transmisă în cinema ieri. Dar abia aici încep peripețiile. Anunțată prin primăvara lui 2017, distribuția inițială a dispărut cu totul. Mai întâi a anulat Jonas Kaufmann, invocând motive personale. Apoi dirijorul și soprana, Andris Nelsons și Kristīne Opolais, au renunțat și ei fără prea multe explicații, dar cam în perioada când soprana letonă nu reușea să uimească la debutul în acest rol de la Baden Baden. James Levine a preluat direcția muzicală, pentru ca, scandalul #metoo să-i pună capăt carierei cu doar câteva săptămâni înainte de premieră. În fine, ultimul rămas, Bryn Terfel, a anulat și el din cauza unei oboseli vocale care i-a impus să renunțe la toate angajamentele în următoarele luni. Așa s-a ajuns ca premiera producției să includă un tenor și o soprană debutând în rolurile Floriei Tosca și al lui Mario Cavaradossi, respectiv Sonya Yoncheva și Vittorio Grigolo. Željko Lučić mai cântase Scarpia prin Germania, iar Emmanuel Villaume (dirijorul ultimului disc al Angelei Gheorghiu) l-a înlocuit pe Levine. Încă vreo câteva accidente  de acest fel și se ajungea ca spectacolul să fie salvat de soliștii de la Opera din București (à propos, cover pentru Yoncheva a fost Iulia Isaev). După atâtea anulări, toată lumea s-a felicitat că producția a mai putut fi prezentată!

David McVicar și-a propus să respecte indicațiile din libret până la ultima virgulă, vizând perfecțiunea clasică, pe care a reușit s-o atingă, dar impresia generală a fost cea a unei plictiseli la fel de perfecte. Costumele și decorurile lui John MacFarlane au fost minuțioase și perfecte până când cele trei acte ale operei au devenit un fel de cărți poștale tridimensionale cu imagini din Roma, reducând melomanii la stadiul de turiști veniți în grup să viziteze un muzeu. La cinema spectatorii făceau fotografii, sfâșiind întunericul sălii cu blitz-ul. Dar când un regizor nu-și propune mai mult decât să reproducă fidel imagini din Roma și indicații din libret, arta face un pas înapoi, pentru că elimină viziunea. Sigur, au fost și diferențe față de vechea producție a lui Zeffirelli: nava basilicăi Sant’Andrea della Vale era așezată de-a lungul scenei, nu de-a latul. Biroul lui Scarpia din Pallazo Farnese era o reconstituire istorică perfectă, însă luminile lui David Finn, sau mai degrabă lipsa lor, aruncau atâtea penumbre încât nu era nici o diferență dacă pe scenă ar fi fost reprezentat interiorul unei grote.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu toate acestea, mai era o speranță: fiind vorba de o echipă artistică britanică, mișcarea de scenă putea schimba totul. Într-adevăr, duetul de dragoste dintre Floria și Mario din primul act era dublat de pasiunea fizică, la fel de ardentă, a îmbrățișărilor dintre Yoncheva și Grigolo și a funcționat destul de bine. Actul al doilea a fost abandonat stereotipurilor pseudo-actoricești ale stilului interbelic din operă. Monotonia desuetă ar fi trebuit să fie spartă de urletele de durere „realiste” ale tenorului, însă efectul sonor a fost invers decât cel sperat, iar vina pentru histrionism de prost gust a căzut tot pe Grigolo, un specialist al extrovertirilor deplasate. Doar actul final a avut un moment interesant, explicând teatral cum execuția lui Cavaradossi ar fi putut s-o păcălească pe Floria, ritualul unei alte execuții prezentate pe fundalul ariei păstorului și a clopotelor ce trezesc Roma fiind diferit. Atâta doar că Tosca nu era de față, ceea ce făcea inutil demersul regizoral. Sigur, atâta strictețe și „respect pentru intențiile compozitorului” a redus inadecvarea la cote minime, dar incoerențe tot au existat. De ani de zile mă amuză să remarc kitsch-ul portretului Mariei Magdalena pe care-l pictează Mario în primul act. În producția lui McVicar nu era neapărat urât, dar era sigur anacronic: tabloul putea fi ușor etichetat drept impresionism, un curent artistic apărut la vreo 60 de ani după epoca din libret (1800). Cu atât mai inexplicabil cu cât Cavaradossi este descris în piesa lui Victorien Sardou ca fiind un elev al lui Jacques-Louis David, un neoclasic perfect plictisitor, total consonant cu ce a făcut McVicar pe scenă. În fine, cineva se poate întreba cum de a avut timp și nervi Tosca să tragă o fugă până acasă ca să-și schimbe rochia de seară cu una mai potrivită vilegiaturii după ce tocmai îl ucisese pe Scarpia, iar timpul rămas până la execuția iubitului ei se număra în minute. Probabil regizorul știe mai bine cât de importantă e cochetăria, din moment ce ea poate prima în fața unei tragedii atât de viscerale. Dar toate aceste comentarii critice ar fi devenit irelevante dacă s-ar fi cântat glorios de bine, numai că placiditatea producției i-a contaminat și pe cântăreți.

Emmanuel Villaume a condus o orchestră voluptuoasă de sunete rafinate și o distribuție subdimensionată dramatic către o muzicalitate fadă. Sigur, vizualul compensa apatia sonoră, însă e suficient să asculți transmisiunea radio din 31 Decembrie 2017 ca să realizezi că îți trebuie multă răbdare până la capăt.

Într-un mod mai degrabă discret, Sonya Yoncheva a ajuns în doi ani de zile să fie cea mai importantă soprană a momentului, cel puțin la Metropolitan, unde este distribuită în trei transmisiuni HD: Tosca, La bohème și Luisa Miller. După ce a înlocuit-o pe Anna Netrebko în Norma la Covent Garden (deschiderea stagiunii 2016-17) și după Don Carlos în franceză de la Bastille, ne-am trezit deodată că Yoncheva este peste tot. Vocea este extraordinar de frumoasă, cu note acute rezonante, cu un registru mediu abundent, dar în același timp prea des lipsită de persona, aproape că ai prefera să greșească note dar măcar să translateze supradimensionarea dramatică a operei în emoție. Greu de reproșat ceva Sonyei Yoncheva în partitură, numai că eforturile ei expresive au fost inutile în absența unui temperament autentic. Tosca este un rol de divă, pe care îl rezolvă cu aplomb soprane mai puțin valoroase dar care își asumă această postură, fie și cu riscul de a părea desuete. Tocmai de aceea Angela Gheorghiu reușește atât de bine să fie una dintre cele mai bune Tosca ale secolului XXI: pentru că ea joacă rolul de divă (bine sau rău – asta nu are importanță) și în afara scenei.

Vittorio Grigolo este un alt caz de inadecvare. Un tenor liric cu un timbru plin de substanță, el ar putea fi pur și simplu adorabil dacă nu ar exagera cu așa zisul său „temperament latin”. Agitația sa dramatică încearcă să mascheze un vibrato cam larg ce pare necontrolabil, iar când rolul lui Mario Cavaradossi îi depășește limitele vocale, circul este asigurat de sporirea acestei agitații. Recondita armonia a avut un final flasc, sacrificat sub pretextul unei licențe artistice, și pot spune că rar am ascultat o arie cântată mai plângăreț decât cum a fost aseară E lucevan le stelle. În fine, lui Željko Lučić, altfel eficace în rolurile de bariton verdian, i-a lipsit mult până la anvergura vocală a lui Scarpia. Sigur, autoritatea, cinismul, sexualitatea frustrată, ticăloșia, toate erau prezente în interpretarea lui, dar impresia de bariton de buzunar utilizat într-un rol prea mare a fost imediată și constantă.

Pentru cei aflați la primele audiții ale operei Tosca, spectacolul de la Met ar putea fi o referință. Și poate că verismul visceral al muzicii lui Puccini din actul al doilea e suficient  în sine, fără să mai fie loc pentru provocări intelectuale lansate de regie. În fond, orice context opresiv ar putea fi potrivit pentru o translație modernă a subiectului acestei opere, fie în totalitarismul nazist sau comunist, fie într-o dictatură sud-americană. Cu toate acestea, Tosca este o operă rar interpretată modern în termeni regizorali. Abundența de înregistrări video din ultimele decenii ajunge însă să transforme în stereotip orice montare clasică nouă. Sigur, a fost frumoasă producția lui McVicar, dar n-a provocat un nod în gât de emoție decât unei părți a publicului.