Într-o Sâmbătă, 10 martie 2018, transmisiune live in HD de la Metropolitan Opera, New York
Gioachino Rossini: Semiramide
Regia: John Copley; decoruri: John Conklin; costume: Michael Stennett; lighting designer: Gil Wechsler; Angela Meade (Semiramide), Elisabeth DeShong (Arsace), Javier Camarena (Idreno), Ildar Abdrazakov (Assur), Ryan Speedo Green (Oroe), Sarah Shafer (Azema)
Orchestra și Corul Metropolitan Opera of New York (Maestru de cor: Donald Palumbo)
Dirijor: Maurizio Benini

A doua zi,  Duminică, 11 martie 2018, la Happy Cinema, HD de la Royal Opera House, Londra, encore
Georges Bizet: Carmen
Regia: Barrie Kosky; decoruri: Katrin Lea Tag; lighting designer: Joachim Klein; coregrafie: Otto Pichler; dramaturgie: Zslot Horpácsy
Anna Goryachova (Carmen), Francesco Meli (Don José), Kostas Smoriginas (Escamillo), Kristina Mkhitaryan (Micaëla), David Soar (Zuniga), Jacquelyn Stucker (Frasquita), Aigul Akhmetshina (Mercédès), Pierre Doyen (Dancaïro), Jean-Paul Fouchécourt (Remendado), Gyula Nagy (Moralès)
Orchestra și Corul Royal Opera House (Maestru de cor: Sergey Levitin)
Dirijor: Jakub Hrůša

Transmisiunile video, mai întâi TV, acum în cinema, în HD, de la Met și Covent Garden au început la sfârșitul anilor ’70. Erau inaccesibile în România pe vremea aceea, abia pe la începutul anilor ’90 au început să apară pe casete VHS, iar apoi pe DVD, în secolul XXI. Astăzi, spectacolele de la aceste două mari teatre de operă pot fi văzute la cinema, la aceleași standarde ca în toată lumea, și poți avea chiar ocazia unui weekend, cum a fost acesta, în care să vezi două opere fundamental diferite atât ca montare cât și ca muzică. E un sentiment reconfortant să asiști la aceste transmisiuni, s-a format chiar și un public specific, mai rar prezent în sala Operei Naționale, un public iubitor de operă căutând satisfacția excelenței. În același timp, aceste transmisiuni sunt pe cale să crească presiunea asupra standardelor artistice din teatrele lirice românești.

Semiramide 

Semiramide e testamentul operei seria, un gen dispărut, nepopular, readus din când în când la viață în special pe scenele care își asumă misiunea de a prezenta arta operei sub toate formele ei. Chiar dacă libretul e naiv, iar dramatismul e aproape inexistent, dificultatea muzicii vocale e renumită și orice revival e așteptat cu mare interes de fani. Producția de la Metropolitan Opera datează din 1990, când Semiramide revenea aici după o pauză de … 95 de ani (!). Seria de spectacole din 2018 a început cu săptămâni înainte ca dificila uvertură a lui Rossini să fie auzită de spectatori, prin scandalul demiterii cam pripite a regizorului John Copley, în urma unor remarci mai puțin corecte politic.

Totuși, ultima operă a lui Rossini compusă pentru scena italiană, în 1822, e atât de statică, încât regizorii nu prea au ce face în termeni de mișcare, ci pot doar să creeze un cadru în care să se desfășoare acțiunea și cam asta e tot. În cazul lui Copley, decorul a fost inspirat de studii asupra arhitecturii babiloniene, după exponatele de la muzeele londoneze și americane, rezultatul fiind impresionant (totuși, prea puțin pus în valoare de transmisiunea de la Met, care a preferat, ca de obicei, să abuzeze de prim planuri cu soliștii). Costumele, numeroase și frumoase, deși uneori cam strident colorate, au contribuit la impresia generală de frescă istorică animată de muzică.

Nesurprinzător, Metropolitan a angajat o distribuție cu nume sonore pentru această Semiramide. Angela Meade a fost în fruntea listei și a impresionat mai mult prin contrastul dintre voce și dimensiuni, însă, chiar dacă a stăpânit rolul cu o siguranță explicit afișată, e suficient să o revezi pe June Anderson pe DVD-ul realizat la vremea premierei producției, ca să observi că îi lipseau agilitatea și o anume lejeritate a registrului acut pentru a fi o Semiramide veridică. De fapt, agilitatea greoaie a fost principalul impediment al majorității soliștilor pentru a convinge. Cantonat într-un repertoriu romantic (Philippe II, Escamillo etc), Ildar Abdrazakov a fost greoi, lăsând impresia că pierde pe drum tempouri în încercarea de a livra notele la cadența de mitralieră pe care o cere Rossini. Am rămas numai cu timbrul său profund și cu imaginea sa în costum, cu bustul aproape gol, ce n-au reușit să-i mascheze dificultățile. Surprinzător, nici Javier Camarena nu s-a descurcat mai bine, deși, în condițiile în care Juan Diego Flórez se îndreaptă spre roluri mai grele, tenorul mexican tinde să ocupe locul acestuia în belcanto. Singura satisfacție reală a oferit-o Elisabeth DeShong, parcă tot mai sigură pe ea și tot mai competentă pe măsură ce trecea timpul (în opoziție față de Camarena, care dădea tot mai multe semne de oboseală spre final). Culmea este că toate aceste dificultăți s-au manifestat în condițiile în care Maurizio Benini a condus destul de relaxat, fără să zorească orchestra și corul.

În orice caz, un spectacol atât de rar ca Semiramide nu merită ratat, fie și pentru că următoarea întâlnirea cu această operă, chiar și într-un teatru mare, poate să aștepte foarte mulți ani (iar în România e pur și simplu exclusă).

Galerie foto:

Această prezentare necesită JavaScript.

Carmen

Complet diferită a fost seara londoneză. Barrie Kosky a cucerit pur și simplu Royal Opera House cu producția sa, care a avut premiera cu un an înainte, la Frankfurt. Practic, scenografia minimalistă (o simplă scară ocupând toată scena) a fost completată cu o coregrafie modernă și foarte inspirată, care-l face pe Otto Pichler să merite a fi creditat la fel de mult precum regizorul. Problema recitativelor (un aspect complet indiferent în teatrele românești) a fost rezolvată cu o voce din off, fiind completate cu adăugiri din nuvela lui Mérimée.

Demitizarea completă a Habanerei (Carmen apare în chip de gorilă, dezbrăcându-se pentru a da la iveală un toreador fragil) a fost manifestul viziunii regizorului. Am văzut un spectacol de operă cu un ritm accentuat, publicul fiind invitat să urmărească cu respirația oprită ce se va întâmpla în secvența următoare, pentru simplul fapt că toate așteptările și certitudinile erau sfidate tot timpul. Corul de copii ce imită schimbarea gărzii din primul act nu mai mărșăluia stupid dar drăguț pe scenă, ci întruchipa mai degrabă Orchestra Simón Bolívar dansând la finalul unui bis, iar manevrarea corului și a figurației a fost pur și simplu atât de reușită, încât chiar păreau mai degrabă actori decât cântăreți. Iar Carmen? Personajul a fost la înălțimea semnificației, schimbând înfățișări și rochii una mai atrăgătoare decât alta, încheind cu o trenă uriașă, desfășurată ca un evantai pe toată scara amintita, încât Don José părea emasculat în scena finală.

N-a fost cea mai fantastică seară din punct de vedere muzical, dar asta și pentru că regia nu a lăsat nici o clipă vocalitatea să ocupe prim planul. Dar Anna Goryachova a fost foarte sigură pe ea, afișând fără rezerve o voce gravă cu sunete de piept generoase. Păcat că Escamillo a părut neimportant, Kostas Smoriginas având o voce mai mică și destul de parcimonioasă, într-un rol în care excesul de testosteron a căzut bine pe vocea oricărui bariton. Francesco Meli n-a fost interesat să iasă din maniera italiană a lui Don José, foarte la modă acum jumătate de secol, exagerând cu pianissimi neconcludenți, însă păstrând rezerve pentru scena finală, în care a fost de-a dreptul verist. Kristina Mkhitaryan a forțat puțin, dar în general a fost o Micaëla rezonabilă, deși nu atât de angelică precum ar fi trebuit să sugereze rochia albă pe care a purtat-o tot timpul. În fine, Jakub Hrůša a fost replica muzicală a lui Kosky, menținând spectacolul în zona tensiunii și a acțiunii alerte.

Toate aceste detalii neobișnuite (cel puțin pe scenele autohtone), ale voice-over-ului, ale dansurilor foarte sugestive, traversând în același timp universuri artistice de la tangourile argentiniene până la cabaretul interbelic german, fac din spectacolul lui Barrie Kosky un moment cu totul memorabil dar, în același timp, semnifică și o întoarcere la origini, o reverență (poate neintenționată, dar the beauty is in the eye of the beholder) în fața operei-balet a începuturilor artei lirice franceze, din epoca lui Lully sau Rameau. Aștept DVD-ul, pentru că l-aș mai vedea încă o dată, oricând.

Galerie foto: