Săptămâna trecută, noul ministru al culturii, dl George Ivașcu, a susținut o conferință de presă în care a dorit să informeze publicul despre cum mai stăm cu Centenarul. Cu părul cam vâlvoi, cu un discurs cam incoerent, apelând la o retorică à la Kennedy (Ask not what your country can do for you; ask what you can do for your country.), dl ministru i-a privit sever pe jurnaliști, cerând retoric „un minut de tăcere în care să ne gândim fiecare cum putem umple acel minut de un gând sau de o faptă” evident, gânduri și fapte legate de Centenar. Probabil că mulți s-au gândit chiar un minut, căci nu cred că a durat mai mult ca să inventeze motivații pentru a deconta excursii pe banii Centenarului. Din păcate, cam asta rezultă din parcurgerea listei celor 43 de proiecte a căror finanțare a fost aprobată. Inițial fuseseră 2043, dar dl Ivașcu a denunțat ferm abuzurile predecesorului său și a tăiat de pe listă 2.000 dintre ele. Nu mă pot împiedica să nu observ că asemenea răfuieli ministeriale sunt mai degrabă obișnuite atunci când Opoziția câștigă puterea și denunță odioasele erori sau ticăloșii ale vechiului regim. Când scandalurile de acest fel se petrec între miniștrii desemnați de același partid, totul începe să semene mai degrabă cu luptele dintre facțiunile Partidului Comunist Chinez.

Lista celor 43 de proiecte este ridicolă și greu de digerat. E greu de imaginat de ce era necesar proiectul frankensteinian al reînființării festivalului „Cerbul de aur” și ce legătură poate avea acest festival cu Centenarul României? Nu contează, ideea Televiziunii Române a fost aprobată și asta spune multe despre derizoriul politicii culturale a serviciului public de televiziune. Alți campioni sunt Ministerul de Externe care tocmai ce și-a găsit finanțatorul pentru decontarea unor vilegiaturi prin frumoasa noastră patrie („Vizite în regiunile istorice ale României dedicate membrilor corpului diplomatic acreditat la București” – așa se numește proiectul) sau Ministerul Mediului, care propune un aiuritor „Centru de Excelență NATO pentru Protecția Mediului”. Cred că singura legătură cu centenarul este că așa o pleașcă, să te finanțezi de la Ministerul Culturii, nu poate veni decât o dată la 100 de ani. Lista poate continua, dar vă las să descoperiți comorile creativității birocratice „la minut” în tabelul Excel publicat țanțoș pe website-ul ministerului.

Surprinzătoare este absența oricăror proiecte de la instituțiile muzicale. Operele Naționale, Ateneul, Filarmonicile, Orchestra Națională Radio nu apar cu nici un proiect, nici măcar cu prozaicele gale în care se cântă Valsul lui Doga (dirijat de Doga) și Hora staccato de Dinicu. Œdipe-ul lui George Enescu? Să uiți! Nu. Nu există nimic. Dnii Andrei Dimitriu, Ștefan Ignat, dna Beatrice Rancea, dl Florin Estefan & Co. nu sunt interesați de subiect? Sunt totuși șefii unor instituții culturale naționale cât se poate de reprezentative, nu?  Sau, dacă au depus proiecte și au fost refuzați în favoarea unor inițiative precum „Cea de-a XXV-a ediție a Cursurilor Internaționale „Nicolae Titulescu” pentru tineri diplomați la Brașov și Alba Iulia” (tot de la Ministerul de Externe), nu protestează? Unde sunt conferințele de presă de prezentare a marilor eforturi creatoare ale instituțiilor de cultură? Nicăieri, deși sunt plătite cu bani grei (și cu salarii dublate) tocmai pentru a fi inventivi în a deveni o sursă de reîmprospătare a identității naționale.  Probabil că cel mai bine îi înțelege și susține chiar dl ministru, el însuși actor și director de teatru, mai ocupat de problemele administrative decât de excelența în artă.

Campionul absolut al proiectelor centenare este însă dl Marin Cazacu de la Tinerimea Română. Adică instituția care patronează Orchestra Română de Tineret, pe care încearcă s-o prezinte mereu drept cel mai bun ansamblu muzical național și chiar și din lume. Dl Cazacu a câștigat nu mai puțin de cinci proiecte. Primul din listă se numește „România în lume – turneu în două țări (Berlin-Germania și Dobbiacco-Italia)”. Trecem cu vederea că denumirea corectă este Dobbiaco (cu un singur „c”), dar ce caută The National Symphony Orchestra of Romania (așa cum este ea prezentată în afara țării) în cătunul tirolez Dobbiaco ce numără o populație de 3.283 de locuitori? Anvergură internațională, triumf, triumf, dar chiar așa? Măsoară cineva impactul acestui turneu centenar în munții Alpi, astfel încât să se poată spune că da, a meritat să plătească ministerul tot acest voiaj? Vor răsuna munții și văile de sonorități românești de se va auzi identitatea națională în tot Tirolul? Nu-mi pot imagina rațiunea acestei finanțări. Dacă Orchestra Română de Tineret e cea mai bună din țară, acest turneu la Toblach (denumirea germană a sătucului) ar fi ca și cum Berliner Philharmoniker s-ar duce la ministerul culturii din Germania și ar cere bani pentru un turneu în satul Păgubeni, comuna Dărmănești din jud. Bacău, pentru a celebra unirea Germaniei de Vest cu cea de Est. Eventual dublată și de o conferință pe tema „De la unificarea Germaniei la Uniunea Europeană”, susținută de doamna Angela Merkel la Dăbuleni.

Dintre celelalte patru proiecte aprobate, trei sunt turnee. Unul în Transilvania, unul în Republica Moldova și încă unul în Austria. Parcă țineam minte că la Festivalul Enescu, ansamblurile din seria de concerte „Mari orchestre” (Berliner Philharmoniker y compris) sunt invitate pe banii organizatorului. Adică ai noștri. Păi, când pleacă ai noștri cei mai buni în turneu, tot noi plătim? Numai pentru că odată-i centenarul într-o viață de om?

În fine, cealaltă organizație muzicală finanțată centenar este Corul Madrigal. Pentru ce altceva decât tot pentru un turneu „în 5 țări”. Adevărul este că nici nu contează care ar fi cele cinci țări, turneu să fie.

Dacă aceste 43 de proiecte sunt singurele demne de reținut și finanțat, mă întreb cum or fi fost celelalte două mii? Există și o veste bună: mai sunt încă 25 de proiecte care nu au fost clarificate, dar par interesante totuși, din punct de vedere tematic. Să sperăm că nu sunt tot decontări de șpriț-viteză și cursuri de dezvoltare personală.

Până la 1 Decembrie mai e puțin.