Într-o duminică, 6 mai 2018, la Happy Cinema
Royal Opera House, live in HD, encore
Manon, balet în trei acte
Coregrafia: Kenneth MacMillan
Muzica: Jules Massenet, orchestrație: Martin Yates
Designer: Nicholas Georgiadis, lighting designer: John B. Read
Sarah Lamb (Manon), Vadim Muntagirov (Des Grieux), Ryoichi Hirano (Lescaut), Gary Avis (Monsieur GM),  Itziar Mendizabal (Amanta lui Lescaut)
Concert maestru: Vasko Vassilev
Orchestra of the Royal Opera House
Dirijor: Martin Yates

Nesfârșite aplauze în picioare pentru Sarah Lamb și Vadim Muntagirov la Covent Garden, în finalul celui mai frumos balet din lume — Manon. Și lacrimi pe obrazul multor spectatori din sala de proiecție a Happy Cinema de la București. Pentru că, în timp ce Manon Lescaut murea pe scenă, acești spectatori simțeau că moare ceva din ei. Desigur, nu toți, ci doar cei pentru care baletul contează.

Acum doi ani, Manon era Marina Minoiu, pur și simplu tulburătoare, cu o alură tragică, premonitorie. Nimeni nu bănuia că această premoniție va depăși limitele scenei și se va extinde peste un teatru întreg. Des Grieux era Dawid Trzensimiech, un dansator de la Royal Ballet venit la București pentru superba aventură a baletului românesc condus de Johan Kobborg. A fost un șoc acel Manon, nu semăna cu nimic din rutina clasică a coregrafiilor lui Petipa reinterpretate. Era o poveste, în care muzica lui Massenet era pusă în valoare extraordinar de aranjamentul lui Martin Yates, care și dirija. A dirijat și în seara asta și am simțit un nod în gât văzându-l în fosă. Muzica și mișcarea coregrafică se potriveau atât de bine încât, pentru o dată, emoția în fața unui balet egala emoția de la finalul unui spectacol bun cu opera omonimă. Țin minte că, la premieră, multă lume era uimită de Marina și fiecare încercam să ne imaginăm cum va fi Alina Cojocaru atunci când va prelua rolul în următorul spectacol. N-a mai apucat. În timp ce pe scena Operei dansa cea mai frumoasă și mai talentată generație de dansatori, în culisele teatrului se pregătea revolta mediocrității ofensate de succesul celor buni. Așa a fost să fie: apogeul baletului ONB s-a numit Manon și a coincis cu sfârșitul unei perioade de doi ani în care am fost și noi acolo, la nivelul de excelență a lui Royal Ballet. Au fost șase spectacole atunci, iar eu am văzut patru dintre ele, sperând în secret că nu vor fi ultimele. Acum le regret amar pe cele două la care n-am mai ajuns. Azi, Marina e la Copenhaga, iar Dawid la Varșovia, Alina și Francesca sunt la Londra și o duzină de dansatori talentați și valoroși sunt prin Europa. Noi am rămas cu regretele, torționarii au rămas cu clădirea, căci ce fac ei nu mai interesează pe nimeni.

Kenneth MacMillan a conceput coregrafia pentru Manon în 1974. Alături de el era Nicholas Georgiadis, care a conceput decorurile și costumele ale căror culori se completau într-o serie de tablouri de un bun gust desăvârșit. Muzica a fost un colaj de momente muzicale din creația lui Jules Massenet, dar evitându-se preluarea secvențelor din opera Manon. Sigur, mai toate baletele spun o poveste, dar parcă nici unul nu era atât de coerent ca acesta, iar premiera a uimit. Publicul a fost cucerit, dar criticile au fost împărțite, însă succesul a fost atât de mare, încât Manon a devenit în timp o coregrafie reprezentativă pentru Royal Ballet, tot atât de mult pe cât Lacul lebedelor este reprezentativ pentru Bolșoi Teatr. N-am să vă spun povestea. Romanul abatelui Prévost e o lectură de bază pentru un spectator de operă și, grație lui MacMillan, și pentru cel de balet. Să amintesc doar că MacMillan le-a cerut dansatorilor să-l citească înainte de a se arunca în vâltoarea mișcărilor pe care le imaginase.

Trei dintre protagoniștii din seara aceasta au putut fi văzuți și într-o altă transmisiune de la Royal Ballet din stagiunea curentă, Poveste de iarnă: Sarah Lamb, Vadim Muntagirov și Ryoichi Hirano, în roluri mai mici, însă acum am putut să-i apreciez mai bine. Sarah Lamb este imaginea inocenței și m-a surprins că a jucat tocmai rolul titular, eroina lui Prévost fiind o figură tragică, deși are doar 19 ani. Însă balerina britanică a fost excelentă, de o expresivitate extraordinară, fiecare apariție a ei arestând audiența. Vadim Muntagirov a depășit însă orice închipuire. Rolul lui Des Grieux e foarte fizic, extrem de dificil și n-am văzut până acum un dansator căruia să nu-i tremure măcar o mișcare. Ei bine, el a fost perfect, ca nimeni altul, iar numeroasele pas de deux cu Lamb au fost nu doar impecabile, ci și pline de o pasiune neanticipată. Ryoichi Hirano a fost un Lescaut tenebros, ideal, chiar dacă îmi aduc și acum aminte de Henry Dowden la ONB, debordant de tinerețe și acrobație. Restul distribuției e fost excelentă, dovedind încă o dată că școala de teatru britanic influențează și azi toate genurile artelor spectacolului din Londra.

A fost un spectacol de nota 10. De data asta nu evit acest stereotip, pentru simplul fapt că spectatorii bucureșteni sunt constrânși, prin lipsă de alternativă, să vadă spectacolele unei instituții de nota 5,84, cât este nota pe care a obținut-o proiectul de management al reprezentantului acestui colectiv la recentul concurs pentru ocuparea funcției de director al ONB.

În final, galeria foto pe care v-o propun este cea din 2016, de la premiera românească a lui Manon, ale cărei imagini mă emoționează și astăzi.

 

Această prezentare necesită JavaScript.