România

București

Opera Națională București și-a deschis sezonul de primăvară printr-o întoarcere la 180º — renunțându-se la zece producții ale unor regizori moderni și, odată cu numirea baritonului Ștefan Ignat drept al șaselea interimar din 2015 încoace, programând o stagiune conservatoare și neinteresantă, cu doar două producții noi, ambele tradiționale. Don Carlo a revenit în repertoriu în versiunea italiană de patru acte, regizată de Mario de Carlo, care a proiectat și decorurile spartane și coloratele costume de epocă. Două ziduri negre au flancat o podea caroiată ca o tablă de șah, cu proiecții ale unor picturi de Bosch pe fundal. O parte din punerea în scenă a fost inspirată de text dar, în cea mai mare parte a timpului, cântăreții s-au limitat la rutina mecanică din trusa de bază a clișeelor gesticulației operatice.

Pentru un bun Don Carlo e nevoie de cinci soliști buni, dar spectacolul din 21 Februarie abia a avut doi. Cellia Costea a fost o Elisabetta demnă, cântând cu ușurință și noblețe, oferind o interpretare emoționantă, deși unele acute au fost un pic aspre. Marius Boloș a ocupat bine rolul Marelui Inchizitor, însă era loc și de mai bine, în timp ce restul distribuției a fost acceptabilă în cel mai bun caz. În rolul titular, Daniel Magdal a fost sigur pe el în registrul acut, dar inexistent în cel mediu, coborând frecvent în caricatură, la fel ca Ramaz Chikviladze în Philip II, lipsit de noblețe și de complexitate, în timp ce vocea lui Ștefan Ignat a sunat obosită și seacă în rolul lui Rodrigo. Oana Andra a fost pur și simplu greșit distribuită ca Eboli, fiind strivită de greutatea rolului și forțând vocea de la început până la sfârșit. Orchestra condusă de Tiberiu Soare n-a reușit să adauge muzicii drama necesară, dar corul a produs câteva momente frumoase și a provocat regretul că actul de la Fontainebleau a fost omis.

După o lună, Ion Caramitru, managerul Teatrului Național București, s-a ocupat de producția dublei Cavalleria rusticana/Pagliacci. Decorurile Vioricăi Petrovici au fost frapant de asemănătoare cu cele din vechea producție a lui Franco Zeffirelli de la Royal Opera House, donată companiei bucureștene în anii ’90 și casată în 2010. Luminile lui Chris Jaeger au făcut să se discearnă cu dificultate acțiunea celor două opere, ambele părând să se petreacă noaptea. Pe 5 Aprilie, Adrian Dumitru s-a înecat în adâncimile rolului lui Turridu, în timp ce lui Dan Indricău (Alfio) i-a lipsit din voce latura implacabilă cerută de acest rol. Bianca Mărgean a fost o Santuzza puternică, deși s-a dedat plânsetelor exagerate de câte ori a avut ocazia. Orchestra, sub Johannes Wildner, a tratat cu indiferență partitura sentimentală și emoționantă a lui Mascagni

Montarea Paiațelor a ratat inspirația din invenția teatrală a lui Leoncavallo, iar complet redundantul circ al clovnilor și al piticilor a deturnat gratuit atenția. Iulia Isaev a adus Neddei o bună sonoritate de soprană lirică de modă veche și Daniel Magdal a fost un Canio eficient, construindu-și personajul printr-o progresie dramatică ce și-a atins apogeul într-un final impresionant. Vasile Chișiu a fost un Tonio slab, proiectând rău vocea dar jucând bine, deși și-a adus aminte că personajul e cocoșat abia înaintea duetului său cu Nedda. Corul a cântat frumos în ambele opere, deși uneori prea tare, în special în Pagliacci.

Alexandru Pătrașcu
Opera, Iulie 2018 (pag. 852)

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.