În dezgustul general pentru felul în care guvernul tratează Centenarul României, prin cheltuieli faraonice pe proiecte culturale foarte slabe, aproape că am și uitat să ne întrebăm: bine, dar cum ar trebui să fie un eveniment dedicat sărbătorii naționale ca să îl apreciem? Mai ales în domeniul muzical, ce așteptări avem?

Răspunsul vine de la Ateneu, unde astăzi (și se reia și Vineri) a fost prezentat un oratoriu celebru: Creațiunea, probabil cea mai importantă compoziție a lui Joseph Haydn. Dramaturgia muzicală ce guvernează acest eveniment e cât se poate de nimerită: de la Geneza biblică, servind drept subiect al oratoriului, la o altă geneză, cea a României Mari din 1918, iată o suprapunere care îndeamnă la reflecție pozitivă. Cu atât mai mult dacă te gândești că asculți una dintre capodoperele muzicii sacre, în spațiul laic al unei săli de concert, la nici o lună după referendumul legat de definirea familiei în Constituție. În plus, în absurditatea birocrației de stat, acestei stagiuni centenare de la Ateneu i s-a refuzat finanțarea suplimentară, ministerul culturii rămânând consecvent în efortul de a ignora excelența. Un motiv în plus ca să mergeți să vedeți un eveniment neatins de politic.

Programat Miercuri, în loc de Joi, primul concert-abonament al săptămânii acesteia a atras puțin public, dar care a compensat prin entuziasmul cu care a aplaudat la final un eveniment cu adevărat reușit. Nu avem, din partea nici unei instituții muzicale, și cu atât mai puțin din zona ministerului culturii, nici un studiu serios despre publicul meloman, drept urmare nu mă voi hazarda să trag vreo concluzie privind absența multor abonați de la acest concert (căci biletele s-au epuizat), deși Creațiunea nu s-a mai prezentat la Filarmonică în ultimii 30 de ani, dacă nu și mai bine.

Sunt foarte multe de spus despre acest oratoriu, în plan muzicologic, și aproape fiecare dintre cele 34 de numere are o poveste și chiar o anecdotă. Nu pot decât să deplâng că, în condițiile în care oratoriul lui Haydn (și chiar oratoriul ca gen muzical) este mai degrabă o raritate în România, nu a existat o supratitrare cu traducerea versurilor din limba germană, iar în caietul program nici nu se poate vorbi de un text integral al libretului, ci mai degrabă de un tracklist bilingv german-român cu titlul fiecărui număr muzical. Așa că, dacă veniți vineri, căutați și un libret pe Internet (chiar aici, de exemplu).

Totuși, câteva cuvinte despre Creațiunea merită spuse. După un sfert de secol în slujba casei Esterhazy, Haydn ajunge la Londra, unde renumele îl preceda și se bucură de un mare succes cu simfoniile și muzica sa de cameră. E fascinat de popularitatea oratoriilor în Anglia și se hotărăște să scrie și el unul, după ce audiază Messiah al lui Haendel. E o gestație lungă, cu multe complicații legate de libret, dar în 1799 oratoriul are premiera absolută la Viena, unde triumfă pur și simplu.

Compoziția are trei părți: prima dintre ele vorbește (sau mai exact cântă) primele patru zile ale Genezei, fiind descrisă crearea materiei, pentru ca, în a doua parte, să continue cu creația vieții, inclusiv a omului. Ultima parte nu mai folosește textele biblice ale Genezei și Psalmii, ci poemul lui John Milton, Paradisul pierdut, în care personajele sunt Adam și Eva (în primele două părți soliștii joacă rolul arhanghelilor Uriel, Gabriel și Rafael).

Așa cum scriam mai sus, Creațiunea a fost absentă din sălile de concert bucureștene în ultimele decenii, deși în Europa de Vest se cântă la fel de frecvent ca Brahms la noi. Practic, referințele pe care le avem în interpretare rămân doar discurile, multe, unul dintre cele mai bune și mai cunoscute fiind o înregistrare realizată de Herbert von Karajan în anii ’60. Haydn a conceput lucrarea pentru un efectiv de muzicieni cât mai mare, cel puțin pentru epoca lui, astfel încât ascensiunea ansamblurilor baroc în industria fonografică la sfârșitul secolului trecut n-a reușit să invalideze interpretările cu orchestre mari și romantice. Ceea ce s-a dovedit a fi un avantaj pentru orchestra Filarmonicii „George Enescu”.

Gerd Schaller a condus moderat și într-un spirit de complicitate cu orchestra și corul Filarmonicii, dar rămânând mereu în parametrii sobri ai unui oratoriu. Și aici comparația directă cu Karajan și Berliner Philharmoniker devine inutilă, pentru că discul amintit e populat de oameni de operă, de teatru, de o dramaturgie puternică, chiar dacă muzica sacră se cântă cu o reținere demnă și un profund respect pentru cuvânt și sunet.

Uvertura cu care Haydn și-a imaginat haosul primordial a fost foarte reușită și chiar m-a dus cu gândul la haosul primordial al României din 1918. În acel an, românii pierdeau aproape totul în fața germanilor, semnând o pace foarte dezavantajoasă, întoarsă însă de rezultatul final al Primului Război Mondial, prin victoria aliaților noștri. Ce poate fi mai haotic de atât? Dar acest haos a precedat Marea Unire.

Un trio de soliști, toți cu studii și carieră în spațiul german, a plasat interpretarea în zona competenței, cântând cu o siguranță reconfortantă, antrenând după ei și orchestra și corul. Krešimir Stražanac are vocea cea mai generoasă dintre cei trei, cântând cu o suavitate reținută și dozând foarte bine momentele de forță. Johannes Chum a cântat nu doar rolul unui înger, ci chiar părea un preot în momentele recitative. În fine, Anna Palimina, de o feminitate inocentă (ceea ce i-a conferit îngerului Gabriel o latură drăgălașă) părea un personaj mozartian.

În partea a doua a oratoriului, atunci când Haydn detaliază o înșiruire de animale create de Dumnezeu (există o arie dedicată… balenelor, de exemplu), mi-am adus aminte de Enciclopedia României, cea gândită de Dimitrie Gusti în interbelic, singura de până acum, neterminată însă.

Într-un joc al semnificațiilor paralele, întrebarea filosofică: ce-au făcut oamenii cu Creația? își poate găsi echivalentul în istoria națională prin: Am căpătat o țară în 1918, ce-am făcut din ea? Haydn răspunde citând Paradisul pierdut al lui Milton, deși izgonirea din Rai a lui Adam și a Evei abia dacă e menționată. Iar compozitorul a fost criticat că cele două roluri seamănă prea mult cu Papageno și Papagena din Flautul fermecat. Aseară, maniera în care au cântat în această parte finală Stražanac și Palimina chiar așa a sunat: ca o versiune alternativă a duetului mozartian…

Corul a funcționat neașteptat de bine, părând foarte în largul său în limba germană, atacând fugile cu precizie și etalând texturi și relief mai accentuate decât de obicei. Orchestra n-a fost scutită de greșeli, de data asta chiar scuzabile, cu multe momente foarte bune în care au cântat idiomatic german, dintr-un instinct pe care și Christian Badea l-a observat în Parsifal.

Pentru mine, Ziua Națională e omagiată săptămâna asta prin acest concert.

Update, după concertul de Vineri:

Dacă Miercuri m-am bucurat de întâlnirea live cu capodopera lui Haydn (la Ateneu s-a mai făcut Creațiunea în 1999, deci acum aproape douăzeci de ani), Vineri am fost mai atent și la alte detalii.

Deși libretul pare prăfuit și naiv când îl citești separat, iar muzica e doar foarte frumoasă dacă o asculți fără să-i urmărești cuvintele, în schimb, cuvintele și notele împreună se pun în valoare unele pe altele și oratoriul devine pur și simplu genial. Sigur, muzica e ilustrativă, dar Simfonia fantastică nu e la fel? Aici e însă tot spiritul raționalist iluminist, prin care Haydn nu e mistic, ci un adevărat intelectual al epocii sale, pasionat de știință (era astronom amator, știa teoriile lui Newton), convins că Dumnezeu e originea tuturor lucrurilor.

Vineri s-a cântat cu mai multă implicare decât Miercuri, chiar cu costul unor mici decalaje, neimportante în economia generală a concertului. Iar dacă Anna Palimina n-ar avea cea mai îngerească voce în primele două părți, atunci când devine Eva este adorabilă, de o senzualitate nevinovată în același timp, cuceritoare. Krešimir Stražanac e perechea ideală, o voce foarte bună, și bas baritonului îi făcea plăcere să cânte o muzică pe care o cunoștea foarte bine ce i se potrivea foarte bine. Johannes Chum a cântat serafic, alegând mereu falsetto în loc de impostație în registrul acut, dar cu o ornamentație exemplară, alegând mereu umilința în locul histrionismului. De altfel, toți soliștii au practicat o coloratură ireproșabilă, rămânând mereu în stilul adecvat unei lucrări sacre, de sfârșit de secol XVIII.

Am remarcat și Vineri cum publicul a intrat în sala Ateneului fără mari așteptări, pornind de la prejudecata că oratoriile sunt mai puțin spectaculoase decât o simfonie de Ceaikovski, pentru ca, la final, să fie cuceriți și de muzică și de interpretare.