Când îți cumperi bilet la un concert sau la un spectacol de operă trebuie să te decizi repede asupra locurilor. Fie că ești la casa de bilete sau în mijlocul unei achiziții online, timpul te presează și nu de puține ori te întrebi dacă ai fost inspirat cu alegerea locurilor. De unde se aude cel mai bine? De unde ai cea mai bună vedere spre scenă? Acesta este unul dintre momentele în care ai vrea să știi mai multe despre acustică. Voi încerca să schițez un mic ghid practic prin locurile cele mai importante în care se face muzică în București: Ateneul Român, Sala Radio, Sala Palatului și Opera Națională București. Fiecare dintre aceste spații are un specific acustic a cărui cunoaștere poate face diferența între un loc prost și unul bun.

Câteva principii

Acustica este o știință exactă în teorie, bazată pe formule matematice și fizică, dar aplicarea ei în practică devine uneori atât de complexă, încât o audiție perfectă e aproape imposibilă (iar în România, unde sălile sunt destul de vechi, cu atât mai puțin). Criticii muzicali și melomanii care comentează pe rețelele sociale folosesc o terminologie metaforică pentru a descrie încântarea sau insatisfacția unei audiții muzicale. Ați întâlnit probabil cuvinte asociate cu actul muzical precum: rezonant, vibrant, intim, prezent, imersiv, spațial, strălucitor, texturat, viu, cald, sau atât de preferatul epitet al criticilor muzicali români: „copleșitor”. Toate aceste cuvinte au un corespondent în acustică, într-o formulă de calcul al unui parametru, într-o definiție etc. Lexiconul acustic este vast, însă nu-mi propun să trec în revistă decât câteva principii importante.

Sunetul unui instrument (includ aici și vocea, nu rareori definită chiar de către artiștii de operă drept tot un fel de instrument) ajunge la spectator în mai multe feluri. Desigur, în primul rând prin emisia directă, dar și printr-o serie de reflexii asemănătoare traiectoriei unei bile de biliard care se lovește de marginea mesei; există reflexii în pereții laterali ai sălii, în tavan și chiar și în podea. Un prim semn al unei acustici proaste este atunci când aceste reflexii sunt neuniforme, dând senzația că există și alte surse de sunet decât scena (în pereți sau tavan). Idealul este ca sunetul din față să fie completat de reflexii, astfel încât să dea o senzație de scufundare în muzică, păstrând totuși o claritate suficient de mare încât notele succesive și timbrele instrumentelor să se audă distinct.

Un prim indicator prin care se măsoară calitatea acustică a unei săli de concert este timpul de reverberație (reverberation time – RT, tradus în românește ca durată medie de reverberație). Acest indicator măsoară practic viața unui sunet din momentul în care producerea lui s-a oprit și până când nu se mai aude nimic din reflexiile din jur. Asta e ceea ce simțim ca spectatori, definiția științifică fiind intervalul de timp în care intensitatea unui sunet scade cu 60 de decibeli.  Cel mai clar simțiți acest coeficient când ascultați Toccata de Bach la orga dintr-o mare catedrală. Bach a compus lucrarea fiind foarte conștient de reverberația imensă a unui asemenea spațiu și efectul dramatic este obținut imediat, atunci când orga se oprește după primele trei note, lăsând reverberația să prelungească sunetul într-un mod  impresionant. Desigur, există mulți alți parametri acustici care sunt măsurați și care pot da o imagine clară asupra calității acusticii unei săli de concert (de exemplu, claritatea cu care se aud sunetele unui ansamblu orchestral, calitatea basului și multe altele), însă reverberația este cea mai evidentă caracteristică a unui spațiu de concert. În general, pentru concertele de muzică simfonică cu orchestră romantică și repertoriu de sfârșit de secol XIX, timpul de reverberație ideal al unei săli de concert ar trebui să fie între  1,7 și 2 secunde. Catedralele în care se cântă muzică sacră ajung la durate și de 3-4 secunde. Teatrele de operă au reverberația mai scurtă pentru a permite să se audă dicția soliștilor și a corului, reverberația ideală fiind în jur de 1,4 secunde, însă o acustică excelentă au și teatrele cu reverberații mai mici de atât.

O carte foarte recomandabilă pe acest subiect este Concert Halls and Opera Houses – Springer Verlag, New York, 2004, scrisă de un mare cercetător, Leo Beranek, un acustician a cărui companie este contractor al Departamentului Apărării din Statele Unite, cu studii foarte diverse (unul dintre acestea, mai spectaculos din punct de vedere jurnalistic, fiind analizarea înregistrărilor audio făcute în timpul asasinării președintelui J.F. Kennedy. Cartea lui Beranek inventariază, cu fișe tehnice foarte interesante, nu mai puțin de 100 de săli de concert și de operă celebre din toată lumea (nici una din România), spații în care autorul a ascultat efectiv muzică, discutând apoi cu specialiști și dirijori despre acustica lor. Un pasionat al muzicii clasice, Leo Beranek a fost membru în board-ul lui Boston Philharmonic Orchestra.

Acustica nu se rezumă doar la știință

Desigur, contează foarte mult și genul muzical abordat într-o sală de concert, muzica baroc fiind mai puțin indicată într-o sală cu reverberația foarte mare, și trebuie amintit că atât compoziția muzicală cât și construcția sălilor de concert au mers mână în mână de-a lungul timpului, compozitorii având în minte un teatru anume în care să fie cântate lucrările lor, iar sălile de concert sau de operă fiind construite pentru a se auzi cât mai bine repertoriul vremii. De aceea, de exemplu, la Scala din Milano sau la Teatro San Carlo din Napoli operele lui Rossini și Donizetti sună mai bine ca oriunde în altă parte, tot așa cum la Concertgebouw sau Konzerthaus din Viena simfonismul lui Beethoven și Brahms e cel mai bine servit.

Însă mai e important de amintit și că rolul dirijorului este esențial în tot acest peisaj sonor. Cu atât mai mult cu cât un director muzical a frecventat marile săli de concerte ale lumii, el poate să echilibreze partidele instrumentale ale unei orchestre pentru a exploata la maxim particularitățile acustice ale unei anumite săli. La rândul lor, muzicienii înșiși își pot adapta tehnica de execuție instrumentală la acustica sălii.

Așadar, cum se prezintă Bucureștiul din acest punct de vedere? Informația despre acustica principalelor săli din capitală nu depășește niște stereotipuri foarte generice: „acustica extraordinară, unică, cea mai bună din lume a Ateneului” sau „acustica foarte proastă a Sălii Palatului – o rușine”, sau permanentul scandal de la Operă, a cărei acustică nu a fost niciodată explicată logic, pentru ca Sala Radio să fie subiectul celor mai puține comentarii, dar fiind considerată bună. Cum stăm de fapt? La ce muzică ne așteptăm în fiecare dintre aceste locații? Și nu în ultimul rând, unde e cel mai bun loc pentru care să-mi cumpăr bilet? Să le luăm pe rând.

Ateneul Român 

Clădirea emblematică a Ateneului Român a fost inaugurată în 1888 și a fost proiectată de arhitectul francez Albert Galleron, fiind construită în mare parte prin subscripție publică (celebrul „Dați un leu pentru Ateneu”). Un amănunt interesant este că Galleron a fost recomandat comanditarilor români de către Charles Garnier, celebru arhitect parizian, abordat inițial pentru proiect. Galleron fusese studentul său, iar Garnier construise Opera din Paris, către care toată lumea se uita cu admirație. Interiorul Sălii Mari a Ateneului este impresionant: o incintă aproape rotundă, cu un tavan semisferic sub forma unei cupole ce pare să țină loc de boltă cerească. Aparent, sala este o greșeală din punct de vedere acustic, pentru că sălile de concert cele mai bune din epoca respectivă și chiar și cele construite într-o bună parte a secolului XX sunt de forma unui paralelipiped, cu proporțiile asemănătoare cu cele ale unei cutii de pantofi. Or Ateneul contrazice drastic aceste bune practici. Cu toate acestea, acustica lui e mereu lăudată, chiar la superlativ.

În realitate, durata de reverberație a Ateneului este mai degrabă mică, de numai 1,2 sec., însă acustica este salvată de alte elemente. Având 900 de locuri, Ateneul este o sală de concert mai degrabă mică, dacă o comparăm cu săli celebre construite cam în aceeași perioadă, precum Concertgebouw Amsterdam (2037 locuri și RT= 2 sec.), Konzerthaus Viena (1865 de locuri și RT=2,3 sec.), sau Beaux-Arts din Bruxelles (2150 locuri, RT= 1,5 sec.). Dar tocmai această micime împiedică sunetul să se piardă cu totul în volumul circular al auditoriumului. Ornamentele din ghips de pe tavan sparg reflexiile în adevărate focuri de artificii sonore, iar scena este bine încadrată într-un spațiu dreptunghiular ce concentrează sursa sunetului ca și cum ar fi un fel de difuzor. În urma diferitelor restaurări, scena a fost extinsă în față, ceea ce a făcut ca partidele de corzi să iasă din acest spațiu, iar sunetul viorilor, violelor și al violoncelelor să fie deosebit de vibrant, reflexia lor în cupolă și în peretele circular provocând o senzație de imersivitate impresionantă. Dar această extindere provoacă un mic dezechilibru cu restul orchestrei: suflătorii din lemn (oboi, clarinet, fagot și flaut) sună puțin înfundat, cornii au ceva lugubru în intonația lor, iar alămurile și percuția derapează foarte ușor spre sonorități prea tari din cauză că sunetele lor sunt amplificate de așa zisa „cutie” în care stă restul orchestrei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Christian Badea, dirijor cu mare experiență în sălile de concert americane și europene, descrie acustica Ateneului ca fiind una cu personalitate și susține că micile probleme pot fi reglate din balansul diverselor partide de instrumente, o mare calitate fiind faptul că nuanțele pianissimo se aud în toată sala, ceea ce permite obținerea culorilor orchestrale. În același timp, sala prezintă și o anumită lipsă de claritate a acusticii, ceea ce favorizează muzica lui Wagner (drept dovadă succesul concertelor cu Parsifal) față de alți compozitori clasici.

Revenind însă la arhitectul Ateneului, e ușor de observat asemănarea frapantă a proiecției planului sălii bucureștene cu auditoriumul din Palais Garnier. Charles Garnier s-a documentat foarte bine în domeniul acusticii, citind toată literatura de specialitate a vremii și discutând cu toți specialiștii, dar a ajuns la concluzia că teoriile din acea vreme se contraziceau între ele, astfel încât flerul și norocul au ajuns să joace un rol important în proiectul său. Rezultatul este un teatru cu o durată de reverberație de 1,1 secunde, foarte apropiată de cea a Ateneului, însă materialele folosite și designul încărcat de ornamentații fac ca acustica acestui teatru de operă să fie foarte apreciată, chiar favorizând un pic orchestra în fața soliștilor vocali.

Un neajuns al acusticii Ateneului este lipsa de uniformitate, cu câteva zone în care muzica nu se aude foarte bine. Vestea bună este însă că vasta majoritate a sălii asigură o audiție foarte bună și o vizibilitate nediscriminatorie. Zona ideală în care ar trebui să căutați bilete este cea centrală din stal, cam de la al cincilea rând de scaune până aproape de loja centrală. În primele 2-3 rânduri, din cauză că scaunele sunt situate practic sub viori și violoncele, sunetul îți trece pe deasupra capului, fără nici o tridimensionalitate, iar lipsa de vizibilitate induce și mai multă derută în receptarea muzicii. E un singur motiv pentru care v-ați lua bilet în primul rând: vizibilitatea unui solist invitat. În lojele de sub frescă, din spatele lojei centrale, sunetele alămurilor sunt foarte amplificate, uneori producând un mic disconfort, dar într-o măsură încă și mai mare este amplificat și pianissimo-ul orchestrei, astfel încât se aud foarte bine tot felul de nuanțe.

Această sumă de calități și defecte dau personalitatea și unicitatea acusticii Ateneului, ceea ce nu înseamnă neapărat că putem vorbi în termeni superlativi despre ea (decât, poate, la nivelul României), ci ar fi bine să ne limităm la a spune că este o sală cu acustică foarte bună, însă în afara unui Top 10 mondial.

Studioul de concerte „Mihail Jora” al Radiodifuziunii Române (Sala Radio)

Casa Orchestrei Naționale Radio a fost inaugurată în 1961, cu ocazia celei de-a doua ediții a Festivalului Enescu, construcția fiind inițiată în 1959, printre ultimele din ansamblul de clădiri al Radiodifuziunii Române. Arhitect a fost Tiberiu Ricci, care s-a ocupat și de partea acustică. Din punct de vedere istoric, Radiodifuziunea a fost conectată la tehnologiile audio în perioada de început a existenței sale. Înființată în 1928, relativ târziu, echipamentele cu care era dotat Radioul național erau de ultimă oră și au fost rapid înlocuite în 1938, ținând pasul cu tendințele vremii. Forma incintei este trapezoidală (o evoluție a tradiționalei „cutii de pantofi” din secolul XIX), cu pereții placați cu lemn masiv, iar tavanul din ipsos se curbează optim pentru a proiecta undele sonore până la ultimele rânduri ale celor 1000 de locuri din sală.

Orchestrele radio au însă o destinație foarte precisă, aceea a transmiterii radio a concertelor simfonice, astfel încât, din punct de vedere acustic, primează prezervarea integrală a spectrului de frecvențe audibile, înaintea confortului spectatorilor. Pentru a atinge acest scop pur tehnic, sala este dotată și cu instalație de amplificare electro acustică. În acest context, timpul de reverberație oficial al sălii include și contribuția acestor difuzoare, care ridică indicatorul la o valoare de 1,6 secunde, specifică sălilor mai mari, de peste 2.000 de locuri. Pentru comparație, săli de concerte celebre ce folosesc materiale asemănătoare ar fi Salle Pleyel din Paris (2.386 locuri, RT=1,6 sec.), Radiohuset, Studio 1 din Copenhaga (1.081 locuri, RT=1,5 sec.), sau impozanta NHK Hall din Tokyo (3.677 locuri, RT=1,7 sec. și a cărei formă este și mai evoluată).

Cu toate acestea, reverberația relativ mare combinată cu grija pentru materialele reflectorizante nu reușesc să confere Sălii Radio o acustică impresionantă. Uniformitatea completă a frecvențelor produce un sunet destul de cuminte, Orchestra Națională Radio trebuind să facă mari eforturi pentru a ieși dintr-o anumită monotonie sonoră. Dirijorul Christian Badea observă acustica Sălii Radio ca fiind de calitate, dar lipsită de personalitatea celei a Ateneului, provocând mai puțin dirijorul.

Într-adevăr, sunetul corzilor este mai puțin vibrant, uneori chiar fad, dacă dirijorul nu face nimic ca să-l impulsioneze (cum ar fi vibrarea corzilor înainte de a fi atinse de arcuș, care trebuie să fie deja în mișcare atunci când sunt atinse).

Spre deosebire de Ateneu, în Sala Radio orchestra este așezată la o anumită distanță de marginea scenei, astfel încât sunetul se aude destul de bine chiar și din primele rânduri. În ultimele rânduri, amplificarea electrică începe să se simtă, sunetul devenind ceva mai dur și mai sec, practic anulând reverberația teoretică a acestui auditorium. În același timp, corul, mereu plasat în partea din spate a scenei, suferă de lipsa clarității în condițiile acestei reverberații, practic este imposibil să distingi cuvintele pe care le cântă, cu atât mai mult cu cât stilul de canto autohton rareori accentuează consoanele pentru o dicție mai clară.

În aceste condiții, recomandarea este să cumpărați bilete în prima jumătate a acestei săli, și ceva mai spre partea stângă cum privești scena, în cazul în care vreți să gustați din plin experiența sonoră a unui solist invitat care cântă la pian sau vioară.

Sala Mare a Palatului

Subiect de mare insatisfacție atât pentru spectatorii cât și pentru muzicienii Festivalului Enescu, în cadrul căruia acest spațiu găzduiește seria de concerte denumită „Mari orchestre”, Sala Palatului este un caz aparte. Construită între anii 1959 și 1960, după proiectul unui colectiv de arhitecți în care apare din nou numele lui Tiberiu Ricci, alături de Horia Maicu și Ignace Șerban, destinația vastului edificiu a fost multă vreme a conferințelor și a congreselor. Utilizarea pentru concerte muzicale de toate genurile a survenit mai târziu, în anii ’80 și în special după 1990. Drept urmare, această sală nu a fost proiectată acustic pentru a găzdui concerte de muzică simfonică și acestea sunt posibile numai în condițiile în care sunetul este amplificat electric.

Într-adevăr, durata de reverberație atinge un modest și sec 0,8 secunde, mai puțin de jumătate față de reverberația ideală a unei săli de concert. Și asta în condițiile unei săli de o capacitate enormă, de aproape 4.000 de locuri! Cauzele sunt multe, în special forma sălii, cu un tavan care urcă mereu, astfel încât reflexiile sunetelor se pierd definitiv. În plus, pereții laterali și podeaua sunt acoperiți cu materiale textile care absorb reverberațiile, așa că diferența dintre un concert susținut aici sau în aer liber este aproape insesizabilă. Comparația cu alte săli de concert este inutilă, la dimensiunea aceasta pur și simplu Sala Palatului este net inferioară oricărei alte clădiri (Metropolitan Opera, Opera Bastille etc.).

De-a lungul timpului au fost folosite instalații de sonorizare cât mai sofisticate, cu care s-a reușit un amestec perfect între sunetul acustic și cel electric (un spectator practic nu poate distinge între cele două tipuri de sunet în această sală, atunci când este bine reglat sistemul de sonorizare).

Această prezentare necesită JavaScript.

E cu totul insuficient și de aceea e necesară o remodelară extensivă a interiorului, care să curbeze tavanul și să refacă pereții complet, cu costuri foarte mari, ceea ce face ca necesitatea unei săli noi și moderne destinată concertelor simfonice să fie tot mai urgentă, dar a cărei utilizare ar fi redusă numai la durata a trei săptămâni, odată la doi ani, cât se ține Festivalul, pentru că, în restul timpului, mediocritatea stagiunilor simfonice bucureștene pur și simplu ar umple cu greu spații mai mari de 1.500 de locuri. Și de aici rezultă acest șah etern al amânărilor, al studiilor de fezabilitate fără finalitate și continua frustrare a absenței unei locații moderne pentru muzica clasică.

Paradoxal, există o mică zonă în care se aude foarte bine la Sala Palatului. Sunt cele câteva rânduri de scaune centrale imediat de după sectorul cel mai apropiat de scenă. E chiar zona VIP, în care îi puteți vedea de aproape pe politicienii invitați la Festival. Deschiderea foarte largă a scenei permite un evantai foarte larg al așezării orchestrelor mari și sunetul natural se revarsă plăcut peste spectatorii privilegiați, chiar dacă reflexiile din pereți lipsesc cu totul, în timp ce difuzoarele plasate la o înălțime mare își aruncă sonoritățile pe deasupra acestor locuri, spre zonele îndepărtate din fundul sălii. Pe măsură ce te îndepărtezi de această zonă VIP de cca 5-7 rânduri, audiția seamănă tot mai mult cu o transmisiune radiofonică de o calitate destul de bună, însă sunetele favorizate sunt cele de alămuri și de percuție, corzile rămânând tot mai lipsite de vlagă odată cu mărirea distanței dintre spectator și scenă.

Opera Națională București

Compania națională de Operă din București a obținut un sediu numai al ei în anul 1953, până atunci funcționând în clădirea vechiului Teatru Național de pe Calea Victoriei, azi dispărut (pe locul lui se înalță azi un hotel a cărui intrare este o reconstituire a celei a vechiului edificiu). Arhitectul clădirii Operei a fost Octav Doicescu, designul interior și inclusiv acustica aparțin unui alt mare arhitect, Nicolae Cucu. Auditoriumul este tipic pentru o operă, având forma unei potcoave. În România toate companiile de operă împărțeau cu companiile de teatru același spațiu, astfel încât nu se poate spune că ar fi existat o mare experiență în ceea ce privește construcția unei săli a cărei destinație să fie muzica de operă. Drept urmare, sursa de inspirație trebuie să fi fost un teatru celebru, Teatro alla Scala sau Palais Garnier, locuri pe care Nicolae Cucu le vizitase, pe lângă audițiile de concerte simfonice la Carnegie Hall, pe care le practica de câte ori ajungea la New York.

Acustica unei săli de operă este mai complexă decât cea a uneia de concerte simfonice, pentru că există două surse de sunet: scena și fosa orchestrei, așezată sub scenă și în fața acesteia. Este esențial ca aceste două surse să fie echilibrate sonor, să nu se acopere una pe alta. Sigur, dirijorul are principala responsabilitate în acest sens, dar e clar că acustica spațiului joacă un rol foarte important. Așa cum spuneam mai sus, durata de reverberație ideală pentru un teatru liric este mai mică decât a unei filarmonici, cam 1,4-1,5 sec. În cazul ONB, acest parametru era în jur de 1,15 sec. Pare puțin, însă Palais Garnier are doar 1,1 sec, iar Teatro alla Scala 1,2 sec., în timp ce Wiener Staatsoper, a cărei acustică este considerată mai bună decât a celorlalte două, are durata de reverberație de 1,36 sec. Sala Operei din București este cea mai mică, de cca 1.000 de locuri.

Chiar dacă un pic seacă, acustica sălii a fost afectată de modificările fosei. Dacă până prin anii ’60 aceasta era mult descoperită și înălțată, asemănătoare celei de la Viena, pe măsură ce vocile noilor generații de artiști lirici nu mai egalau forța și frumusețea celor ale lui Herlea & Co., fosa a tot coborât și a fost tot mai acoperită de scenă, până la nivelul la care orchestra și vocile se decalau între ele de la sine.

Renovarea din 2014 a vizat îmbunătățirea acusticii, și timpul de reverberație ajunsese la 1,4 sec. prin modificarea dramatică a fosei (devenită între timp reglabilă) și placarea cu lemn a lojelor pentru ca reflexiile să fie mai consistente. O operațiune mai mult estetică din 2017 a retapetat cu materiale textile pereții și podeaua (atenuând astfel reflexiile), așa că e greu de spus cât mai este reverberația actuală a ONB.

În general, e bine să evitați primele două rânduri, pentru că sunetul e foarte sec, iar pe măsură ce urcați spre balcon, orchestra se aude din ce în ce mai bine, însă vizibilitatea este mai puțin bună. Vocile se aud cel mai bine în zona ultimei treimi din stal, unde, podeaua fiind înclinată, pe ultimele rânduri urechile spectatorului sunt cam la același nivel cu gura solistului. Există chiar o frecvență de rezonanță a acelei zone, care poate fi atinsă de unele soprane, a căror voce se amplifică natural extraordinar de mult.