într-o sâmbătă, 30 martie, la Opera Națională București, premieră
Giacomo Puccini: Tosca
Regie, decor, costume și light design: Mario De Carlo
Bianca Mărgean (Tosca), Adrian Dumitru (Cavaradossi), Ștefan Ignat (Scarpia), Marius Boloș (Angelotti), Ion Dimieru (sacristanul), Valentin Racoveanu (Spoletta), Florin Simionca (Sciarrone), Dan Indricău (temnicerul), Mădălina Barbu (păstorul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: [cenzurat]
După o absență de mai bine de trei ani (fără a socoti reprezentația în concert din 2018), Tosca revine în repertoriul Operei Naționale București. Este a treia producție prezentată în clădirea din Piața Eroilor în aproape 70 de ani. Suficiente motive pentru ca premiera de aseară să fie un eveniment.
Se poate spune că epoca Regietheater la ONB s-a încheiat aproape înainte să înceapă, rămânând la stadiul unui experiment foarte reușit. S-a terminat însă cu punerile în scenă ale unor mari regizori precum Graham Vick sau Andrei Șerban, înlocuiți de nume precum Marco Gandini, Matteo Mazzoni sau Mario de Carlo (aflat la a doua producție), iluștri necunoscuți italieni, promotori ai revenirii la „marea tradiție” a operei din anii ’50, când interpretarea vocală ține loc și de actorie.
Producția lui Mario de Carlo este abecedariană, foarte colorată și, surprinzător, paradoxală în unele momente. Punctul ei forte este reprezentat de costumele figurației din finalul primului act, scena Te Deum-ului, în care lumea vine la biserica Sant’Andrea della Valle, împărțită pe clase sociale, toaletele feminine ale reprezentantelor aristocrației fiind excepționale, mai frumoase decât costumele personajelor principale, iată un paradox. Scenografia însă frizează arta populară naivă. La ridicarea cortinei, mirosul vopselei proaspete ajunge în sală, dar imaginea basilicei romane pare mai degrabă baia lui Tony Montana din Scarface, sau, dacă vreți o trimitere autohtonă, a lui Gigi Becali. Doi pereți laterali tapetați cu un material ce imită granitul și marmura se ridică până la jumătatea înălțimii deschiderii scenei, ca și cum ar fi fost gândiți pentru un turneu, fundalul fiind un alt panou culisabil, a cărui deschidere face loc proiecțiilor unor gravuri celebre. Aceeași idee scenografică străbate și actul al doilea din Palazzo Farnese, pentru ca zidurile lui Castel Sant’Angelo să semene izbitor cu cele ale unui castel butaforic dintr-un parc de distracții. De-a lungul celor trei acte, regizorul apelează la picturi celebre pentru a-și sublinia ideile, cel mai clar exemplu fiind uriașul tablou din biroul lui Scarpia, o copie a picturii lui Caravaggio, Judith decapitându-l pe Holofern, care o inspiră și o motivează pe Floria Tosca să îl ucidă pe șeful poliției romane. Recursul la pictură pare să fie o semnătură a regizorului, fiind la fel de abundent și în Don Carlo, numai că în Tosca ajunge să distragă atenția inutil de la acțiune.
Senzația de déjà vu este permanentă începând cu actul al doilea. Aceeași bibliotecă pictată ca în producție veche a lui Hero Lupescu, aceleași paiete inadecvate pe costumul lui Scarpia, aceeași scenografie foarte simplificată în ultimul act, doar că totul este mai nou și mai colorat, dar și mai neinspirat decât acum 60 de ani. Deși contestată vehement de critică și de spectatorii conservatori, producția din 2014 a lui Alfred Kirchner, împrumutată de la Viena, avea mai multe de spus, chiar dacă nu pe placul oricui.
În același timp, trebuie recunoscut că Tosca are un libret care conține foarte multe indicații de regie și, alături de plasarea acțiunii în niște locații reale din Roma, acestea fac ca opera lui Puccini să fie foarte rar montată într-un cadru modern. Ca orice producție clasică, noua montare de la București spune povestea coerent, mai ales acum, la primele spectacole, când mișcarea de scenă este proaspătă și, atât cât e, teatrul atrage. Rămâne de văzut peste ani, când indicațiile de scenă vor fi treptat ignorate, cum va îmbătrâni această producție.
Avem însă și o nouă Floria Tosca: Bianca Mărgean. Promovată de Beatrice Rancea, în timpul interimatului 2016-17, tânăra soprană a devenit un pilon al ansamblului ONB, acoperind rolurile spinto cu un aplomb care îi depășește lipsa de experiență. Izbitoare asemănarea ei la intrarea din primul act cu Maria Slătinaru pe vremuri, ba chiar și maniera în care a cântat. Totuși, prospețimea timbrului pe care o etala cu insolență în 2016 a pălit, vocea rămânând sigură, dar căpătând un vibrato cam larg în registrul acut (e drept, dispărut repede, odată ce vocea s-a încălzit). Azi e greu de găsit o soprană care să fie Tosca, identificabilă cu personajul, chiar și în lume. Sunt artiste celebre care nu conving pe deplin în acest rol (Opolais, Netrebko, Yoncheva), pentru că opera are nevoie de o soprană care să împărtășească și în viața reală o parte din nebunia personajului și poate de aceea Angela Gheorghiu, asumându-și pregnant postura de divă în imaginea publică, rămâne foarte validă în acest rol. Sigur, nu se pune problema comparării Biancăi Mărgean cu aceste nume, dar soprana de la ONB are un soi de siguranță vecină cu inconștiența care o face să rezolve rolul convingător.
Adrian Dumitru a fost un Cavaradossi rudimentar, nu doar vocal, ci și în jocul de scenă. Un singur atu: un registru acut foarte sigur, dar care nu poate compensa pentru un timbru opac sau pentru absența unui legato decent. Dar în ansamblu nu a fost rău, măcar pentru că a stat mereu în umbra sopranei.
Probleme și pentru Ștefan Ignat, a cărui voce își arată vârsta. Fizic, un Scarpia în marea tradiție a baritonului mereu încruntat, à la Nicolae Herlea, cu un timbru a cărui rezonanță de altădată mai răzbate uneori (și e o plăcere să-l asculți), însă o interpretare umbrită de dificultăți vocale, inclusiv de intonație. La un moment dat, spre sfârșitul celui de-al doilea act, după Se la giurata fede debbo tradir, a lăsat impresia că și-a epuizat resursele, dar a reușit să ducă rolul până la capăt, măcar cu prestanță scenică. E clar că funcția de manager al unei instituții dificil de condus a ajuns să ceară un tribut periculos de mare din vocea artistului.
Și vorbind de management, am observat cu plăcere un amănunt care ține de etica actului artistic: acela că atât Angelotti cât și Scarpia au rămas în costumele lor, ieșind la aplauzele finale, deși primul personaj iese definitiv din scenă după primul act, iar șeful poliției politice la finalul celui de-al doilea. Țin minte că la sfârșitul ultimelor spectacole ale producției istorice de la ONB (sau, mai precis, ce mai rămăsese din ea), la rampă apăreau doar soprana și tenorul…
Orchestra a cântat liniar și plină de durități și micro desincronizări permanente, atât între partidele de instrumente, cât și față de scenă (chiar de la început, cu un sacristan permanent decalat). Corul, atât de puțin cât are de cântat (doar în finalul primului act) a fost zgomotos, dar eficient.
Update cu distribuția a doua:
într-o duminică, 31 martie, la Opera Națională București, premieră
Giacomo Puccini: Tosca
Regie, decor, costume și light design: Mario De Carlo
Madeleine Pascu (Tosca), Virgil Profeanu (Cavaradossi), Cătălin Țoropoc (Scarpia), Filip Panait (Angelotti), Iustinian Zetea (sacristanul), George Vîrban (Spoletta), Florin Simionca (Sciarrone), Daniel Filipescu (temnicerul), Andreea Novac (păstorul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Maestru de cor: Daniel Jinga
Al doilea spectacol al noii producții de Tosca a fost o seară tristă pentru istoria operei de la București. S-a cântat prost, în general, cu momente excepțional de jenante, ceea ce a făcut ca producția lui Mario De Carlo să pară și mai provincială.
Țin să remarc o idee foarte bună: aceea de a distribui o bandă desenată creată chiar de regizor (care semnează și textul), cu subiectul din Tosca. Păcat că textul nu era tradus în română, însă găsesc că e foarte potrivit un comic book pentru a introduce copiii și tinerii aflați la primele experiențe muzicale în lumea operei. E un subiect pe care-l promovez și eu pe acest blog, la rubrica BD/Comics. Paradoxal, banda desenată de Mario De Carlo mi s-a părut mai interesantă decât punerea ei în scenă.
Revenind la spectacol, prima observație este legată de orchestra ONB, care a cântat foarte tare, cu sonorități dure și de o monotonie exasperantă. Consecința directă a fost că toate vocile au fost acoperite deseori, obligând toți soliștii să forțeze. Singurul care a rămas impasibil a fost tenorul, dar voi reveni asupra lui.
Madeleine Pascu a fost o Tosca monolitică, temperamentul personajului fiind mereu tradus prin ifose și țâfneli vocale. Adevărul este că soprana ONB nu mai posedă o voce adecvată pentru acest rol, tot ce i-a mai rămas e un tăiș spinto în registrul median, însă orice urmă de lirism a dispărut, în timp ce notele înalte sunt din ce în ce mai dificile pentru ea.
O impresie mai bună a făcut Cătălin Țoropoc, neașteptat în rolul lui Scarpia, baritonul fiind prea liric pentru acest rol. Dar, cel puțin în primul act, s-a străduit să facă o impresie bună, și, îngroșând puțin vocea, i-a ieșit. Problemele mai vechi de poziționare a vocii și de pasaj au reieșit la iveală în actul doi, dar prin comparație cu Ștefan Ignat a sunat mai convingător.
Problema cea mai mare a fost Cavaradossi. Virgil Profeanu, un tenor care nu a avut niciodată o carieră, a revenit pe scenă după un deceniu de inactivitate artistică, timp în care a funcționat cu un oarecare succes ca om de afaceri. E totuși inexplicabil cum a putut fi distribuit într-o premieră de producție de la care oricine se așteaptă ca un teatru de ansamblu să dea tot ce are mai bun. Primele sunete pe care le-a emis au arătat un timbru liric plăcut, mai degrabă de tenor lejer, cântând mereu mezzavoce sau chiar falsetto, ca să poată practica un legato îndoielnic. Dar mai departe aș putea spune că, din lista de defecte ale unui cântăreț de operă, Profeanu le-a bifat pe toate. N-a avut o voce, nici măcar trei (câte una pentru fiecare registru), ci un adevărat corn al abundenței: fiecare notă părea cântată de alt tenor, inclusiv în momentele foarte dese în care era sub ton. Problemele de pasaj spre registrul acut sunt atât de mari și de grave, încât părea un amator respins în prima etapă a unui concurs gen Vocea României și trimis de juriu să mai ia încă vreo câteva sute de lecții de canto. Dar asta nu e tot: când în sfârșit ajungea la notele înalte, sau, mă rog, într-o vecinătate a lor, atacul era perfect flasc, de o platitudine care a ucis în serie toată poezia celor trei arii pe care i le-a rezervat Puccini, toate atât de frumoase. Nici o vibrație în acest laringe, tehnica dezastruoasă fiind oricum folosită cu disperare pentru a controla cât de cât linia de canto, încât să aducă măcar de departe cu partitura. O calamitate. ONB se sinucide cu astfel de invitați. Recunosc deschis că este pentru prima dată când am asistat la așa ceva și, într-un fel de perversiune intelectuală, am ajuns să nu mă mai satur de plăcerea răutăcioasă pe care mi-o provoca această apariție. Virgil Profeanu a fost destul de aproape de imaginea unei replici masculine a lui Florence Foster Jenkins. Cred că asta rezumă totul destul de fidel.
În mod normal, acest tenor ar fi picat orice audiție pentru Cavaradossi, oriunde în lume. Orice dirijor ar fi refuzat să lucreze cu un asemenea material. Orice director de operă ar fi refuzat să îi semneze un contract, eventual folosind și o replică acidă. Nici nu-mi pot imagina ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi cântat așa la Teatro alla Scala sau la Parma. Ba chiar sunt destul de convins că și un regizor ar fi încercat să-l îndepărteze, de teama ca ridicolul pe care-l poate genera „interpretarea” lui să nu se răsfrângă și asupra punerii în scenă. Dar, la București, publicul de la Operă aplaudă orice, chiar și așa ceva. Ce-i drept, fără ovații.
Despre Opera 
Eu nu voi fi atat de indulgent. Spectacolul de aseara a fost de departe cel mai prost pe care l-am vazut in ultima vreme. Atat de prost, incat am rezistat doar pana la actul 2. Am avut senzatia ca asist la un concurs de racnit. Daca Soprana o facea foarte natural, avand inzestrarea necesara, Tenorul se vedea ca face eforturi suprauname sa tina pasul. Evident, amandoi aveau misiunea de a acoperi orchestra care, in mod invariabil, cand se afla sub bagheta Maestrului, are doua moduri de a canta: tare si foarte tare. Exceptie a facut Baritonul, aflat in alta etapa a carierei si formei vocale, sfarsind prin a fi ocazional inaudibil.
Despre ce caracterizare sa mai vorbim in aceste conditii, cand Tosca este de la un capat la altul o isterica, iar Cavaradossi un disperat? Per ansamblu, Puccini a lipsit complet din muzica si sunetele produse aseara.
Productia este atat de proasta, incat nu merita sa pierdem vremea discutand-o. Nu faptul ca e ‘clasica’ este problema ei. Daca lipsa de idei si, posibil, de bani pot fi de inteles, lipsa crasa de gust si simt estetic a unui italian get beget este naucitoare. Scenografia arata de parca a fost produsa cu resturile de materiale gasite pe la lichidarile de stoc de pe Valea Cascadelor. Primul act in mod special este de o uratenie si o grosolanie, o violenta vizuala pe care nu le credeam posibile pe vreo scena de opera. Jocul actoricesc se rezuma in mare parte la ‘acum e randul meu sa ies la scena si sa cant tare cu fata catre public’. Un pic diferit in actul 2 cand Tosca si Scarpia au tot tras unul de altul si din cand in cand de un cordon. Un singur lucru as vrea sa mi-l decodifice cineva: care e treaba cu printesa Disney in rochie bleu si peruca blonda?
Aflat inca sub impresiile unei alte premiere (Forza la ROH), trebuia sa imi ascult instinctul si sa stau acasa. Cu astfel de productii si distributii, nu am niciun motiv sa revin prea curand la ONB.
ApreciazăApreciază
Doamna în rochie azurie ar trebui să fie marchiza Attavanti, sora lui Angelotti (inexistentă ca personaj în libret, dar la care se fac referiri de mai multe or)
ApreciazăApreciază
A propos de ROH: abia aștept să văd La Forza del destino, la cinema.
Până acum, din sezonul de pa Covent Garden mi-a plăcut foarte tare Dama de pică, pus în scenă de un Stefan Herheim într-o stare de inspirație extraordinară (și culmea! O montare clasică!)
ApreciazăApreciază
Si eu. Sunt curios cum au evoluat de la premiera. Oricum, pregateste-te sa fii ‘blown-away’. De cantat, pentru ca productia este destul de cuminte, nu ridica mari probleme nici interpretilor, nici publicului.
ApreciazăApreciază
Domnișoara din Frozen este o prințesă adusă de domnul Ignat în departamentul marketing și pr. Viitoare stea pe scena Operei, intuiesc.
ApreciazăApreciază
Never say never. Pe lângă ce a fost azi, ieri a fost aur.
ApreciazăApreciază
Era chiar culmea ca domnul Ignat, acest împătimit al auto – distribuirii în orice rol disponibil, să nu iasă la rampă să se bucure de aplauze de ocazie. Caut și eu un post liber de manager, pentru că mi-ar plăcea să cânt și eu Tosca, deși nu mă recomandă… Nici talentul și nici profesia, dar la ONB astea sunt detalii.
Și dacă tot am amintit de Floria Tosca, am văzut pe rețelele sociale că au considerat să producă și o serie de benzi colorate, stilul Wonder Woman. Publicul spectator a primit si popcorn cu ocazia aceasta?
ApreciazăApreciază
Mie îmi place ideea cu banda desenată.
ApreciazăApreciază
Zice maestrul Profeanu intr-un interviu:
„Astăzi mai cânt doar când am timp. Adică, astăzi – dacă îmi doresc să cânt undeva – dau un telefon și cânt.”
Stie cineva nr. de la ONB? Ca as suna si eu, sa vad cand as putea sa cant. Daca am timp.
ApreciazăApreciază
+4021.314.69.80
ApreciazăApreciază
Virgil va reveni pe 4 mai. Probabil ca atunci a avut timp, a sunat, s-a aranjat.
Problema e ca tot atunci ar trebui sa cante si Iulia Isaev, proaspat intoarsa de la Met.
Orrore!
ApreciazăApreciază
Bifează și Turridu, tot stagiunea asta.
ApreciazăApreciază
Dilema primăverii: mi-am luat bilet pentru Isaev, ce fac cu Profeanu? Dacă îl mai aud o dată, mor. Și nasol e că în ”Tosca” el cântă primul.
ApreciazăApreciază
Într-adevăr, e o mare dilemă și, în condițiile în care Virgil Profeanu cântă, eu unul aș renunța s-o văd pe Iulia Isaev.
O soluție ar fi petiționarea ONB și a ministerului culturii ca să se renunțe la acest tenor, sau, în cel mai rău caz, să fie distribuit într-un rol potrivit lui, cum ar fi Spoletta.
ApreciazăApreciază
Chiar fara Virgil, Isaev nu poate salva acest naufragiu de productie. Poate ar fi o idee ca in petitia cu pricina sa cerem si acoperirea cu panza neagra a panourilor decor.
ApreciazăApreciază
Intre timp se pare ca, totusi, cineva „acolo sus” s-a sesizat si l-au scos pe Profeanu din toate spectacolele programate. Acum Isaev ar trebui sa cante cu tenorul georgian care a cantat in Tabarro si Paiate. Nu e o mare fericire, dar macar el are voce.
Se pare ca si dom’director s-a excizat singur din marea majoritate.
ApreciazăApreciază
Pentru cei care, ca mine, au ratat momentul istoric al producerii lui Virgil Profeanu in premiera Tosca, iata o mostra de ce poate acest domn, cu mandrie postata pe propriul canal youtube. Daca cumva ramane in distributia din 4 mai, promit ca ma duc si ca ii voi da un feedback foarte constructiv la final, daca indrazneste sa iasa la aplauze.
ApreciazăApreciază
Aici e foarte bine prin comparație cu Tosca.
ApreciazăApreciază
*** Breaking News ***
Virgil Prof[e]anu[‘] se va îmbolnăvi peste două săptămâni, o răceală care-l va ține departe de scândura sfântă a operei, de șevaletul și de eșafodul din Tosca. Sau tocmai a anunțat conducerea ONB că timpul și afacerile nu-i permit să-și rafineze interpretarea pentru următoarele apariții. Sau poate a sunat ocupat când a telefonat la ONB că vrea să cânte.
În orice caz, website-ul ONB îl înlocuiește silențios din toate spectacolele de Tosca cu un invitat georgian, Mikheil Sheshaberidze, pe 14 Aprile , 6 Mai (când vine Iulia Isaev) și pe 5 Iunie (tot Isaev).
Tout est pardonné, vorba lui Charlie Hebdo.
ApreciazăApreciază
Ha! O fi citit ce scriem pe-aici si i s-or fi inmuiat picioarele (de la raceala).
Acest Mikheil cum e? A tot cantat in ultima vreme pe la ONB. Frecventabil?
ApreciazăApreciază
Eu unul nu l-am văzut în nimic.
ApreciazăApreciază
Georgianul are o voce densa, de tenor dramatic, cu volum impresionant. Nu are o proiectie perfecta si canta mult in forta, ceea e ce destul de tipic pentru acest gen de voce (poate fi cumva incadrat ca „tenore urlatore”), dar reuseste cumva sa convinga. Am vazut ca e destul de des invitat pe scene din Italia, inclusiv la Arena di Verona. Cred ca va fi in contrast destul de puternic cu vocea destul de „slim” a lui Isaev.
ApreciazăApreciază
A suferit o interventie chirurgicala .
ApreciazăApreciază
Maestrul Popa a vazut o Tosca cu mult mai buna decat noi, poate ne spune si noua unde.
ApreciazăApreciază
E interesant totuși că a ajuns să catalogheze drept „muzeală” o producție clasică. Acum vreo 2-3 ani ar fi fost extatic.
ApreciazăApreciază
Nu am apucat sa vad niciodata productia anterioara, dar ti-am recitit cronica si, din poze, as fi preferat-o oricand acestei orori.
ApreciazăApreciază
Oricum, s-a refolosit tot ce s-a putut din producția istorică a lui Hero Lupescu. De exemplu: o parte din costume și TOATĂ recuzita (biroul lui Scarpia cu tot ce e pe el etc.). Am impresia că și ceva din decoririle de la Otello au fost refolosite.
ApreciazăApreciază
Producția lui Alfred Kirchner, pe care criticii români conservatori au detestat-o cu voluptate avea o idee centrală foarte interesantă:
Dacă Floria Tosca construiește o adevărată scenă a crimei, cu lumânările puse la căpătâiul lui Scarpia, cu crucifixul pe care i-l așează pe piept, asta seamănă cu un ritual, cu un mesaj pe care scena crimei îl transmite, specific criminalilor în serie. Cumva, Tosca era un criminal în serie aflat la prima crimă. Ideea era subliniată și de ultimul gest al sopranei în actul doi, când se ducea la oglindă și, perfect calmă, își aranja coafura și machiajul, impasibilă la cadavrul lui Scarpia. O imagine teribilă.
Actul I avea momentele lui interesante, unghiul din care privea spectatorul fiind ca și cum ar fi fost o muscă pe perete, efectiv echivalentul unei găuri în perete prin care toată activitatea din biserica Sant’Angelo ar fi fost spionată: nu se vede decât spatele tabloului pe care-l pictează Mario, toată scena e dominată de o schelă, aflată în prim plan, în timp ce interiorul basilicei se vede în fundal, într-o proiecție mult mai inteligentă decât ostentațiile lui de Carlo.
Că plăcea sau nu din punct de vedere estetic, un lucru e cert: îți dădea de gândit. Iar faptul că îmi aduc aminte atât de clar aceste detalii la ani de zile distanță confirmă că acea producție avea ceva deosebit.
ApreciazăApreciază
Apropo de cat de restrictiva este Tosca in materie de montari / translatari:
ApreciazăApreciază
Exact. Asta e translația ideală, către WWII, Comunism etc. E practic manifestul Regietheater.
ApreciazăApreciază
Ascult Tosca in fiecare zi. O fac de 40 de ani. Am văzut.o pe scena de zeci de ori. Am văzut.o la festivalul Puccini din Toscana cu Fabio Armiliato și Daniela Dessi. Am văzut.o la Paris, la Hamburg, la Viena. L.am auzit in copilărie pe Spiess, la adolescenta pe Voineag, la maturitate pe Ilincăi. L.am ascultat și pe Profeanu. Am luat o loja pentru întreaga familie. M.am pregătit pentru un eveniment artistic. Ce am văzut ?? Îmi e jena sa spun cuvinte. Va citesc blogul de doi ani, va aprob și Dezaprob in egala măsura. Apreciez faptul ca la opera romană poți vedea marile spectacole de opera ale lumii. DAR ULTIMA TOSCA ESTE O RATARE IMPARDONABILĂ. Culori imposibile, regie și scenografie puerile, orchestra zgomotoasă. Iar profeanu ??? Pe vremuri, in Constanta natală exista un profesnu, pe numele lui Ilie Gantoiu. Era uriaș pe lângă acest profeanu. Iertati.ma, așa ratare eu nu am văzut vreodată. Multumesc
ApreciazăApreciază
Destul de corecta prezentarea noii productii, desi foarte „blanda” cu dom’director. Ma amuza ca aici actul 1 e comparat cu baia unui mafioso, am auzit in sala o comparatie cu o baie publica – se pare ca uneori oamenii ajung pe aceeasi lungime de unda.
Si eu m-am gandit ca pentru Bianca e o imbucatura cam prea mare rolul Tosca in aceasta perioada a carierei. Are voce, dar are o tehnica imprecisa, precara, care o va face, din pacate, sa aiba probleme in cativa – putini – ani. Nici artistic nu e destul de matura si ii lipseste acel „background” care sa o ajute in construirea unui personaj; ar ajuta-o un regizor priceput, care sa stie cum sa o puna la treaba (s-a vazut in Don Giovanni al lui Serban), dar aici nu e cazul.
Ceva similar si la Adrian Dumitru, care se arunca tot mai mult si mai des si mai tare in roluri grele, desi e la inceput de cariera si nu are o tehnica foarte bine pusa la punct nici el. Si se zice ca va face si Manrico in iunie. Eu ii doresc numai bine, dar in ritmul asta se va termina cu binele in doi-trei ani, cel mult.
La Ignat s-a vazut experienta scenica, dar si limita intrinseca de intelegere a unui personaj, pe care il face liniar, schematic si neinteresant. Vocal, a supravietuit rezonabil dar fara stralucire Te Deum-ului (unde orchestra dezlantuita si corul in urlete disperate au acoperit vocea solistica), dar s-a decompensat complet in actul al 2-lea. Da, l-a dus pana la capat, dar dupa ce a transformat partitura pucciniana intr-o chestie atonala si imprevizibila, in care mai mult a vorbit decat a cantat, iar sunetele scoase aveau prea putina relatie cu muzica si inca si mai putina cu partitura. Am mai vazut si alte ocazii in care pierde orice legatura cu partitura si incepe sa scoata niste sunete ciudate si disperate, din care nu mai intelegi nimic. Si nu are legatura cu activitatea manageriala, ca ele au inceput sa apara cu mult inainte. Si sunt din ce in ce mai dese. Din acest motiv il sfatuiesc cordial sa-si limiteze activitatea la management si sa-i lase pe altii sa faca muzica.
Nu am fost la infamatul spectacol, stiam de vreo 10 ani ca Profeanu e insuportabil si nu imi imaginam ca ar fi avut ce sa imbunatateasca in acest timp. Nici Madeleine Pascu nu ma atragea mai mult, e o masina de scos urlete si cam atat.
Am fost in schimb la spectacolul care – fara cateva minusuri majore – putea fi adevarata premiera, cu Anda Louise Bogza, Adrian Dumitru si Valentin Vasiliu.
Protagonista etaleaza o voce inca somptuoasa, mare si bine proiectata in sala, destul de omogena, desi cu unele probleme in zona acutelor, unde cateva sunete nu au reusit sa fie pe tonul corect, dar derapajele erau minore si greu de sesizat. Are experienta scenica si se vede ca stie ce trebuie sa faca cu acest personaj, desi se vedea ca se misca cu oarecare dificultate, si nu doar din cauza gabaritului – e ceva destul de obisnuit ca o soprana, mai ales de fach dramatic, sa aiba dimensiuni destul de impozante, deci nu e o problema aici, doar ca ea pare sa aiba niste probleme de mobilitate; mai mult costumul portocaliu din primul act, destul de ridicol in sine, o facea sa arate – asa cum am auzit in sala – exact ca Miss Piggy putin mai „coapta”. Totusi prestatia ei generala mi s-a parut ca a meritat efortul de a suporta restul. Adrian Dumitru mi s-a parut ceva mai sigur si mai nuantat in rol, desi inca face abuz de note fortate. Foarte problematic a fost insa Valentin Vasiliu. E la fel de liniar si de neconvingator ca si Ignat, falseaza mai putin, dar oboseste repede, mai ales ca e obligat sa forteze, ceea ce l-a facut practic sa-si piarda vocea in actul 2 exact unde trebuia sa fie mai intens. De la „Gia mi strugea l’amor de la diva” incolo a fost o lupta de supravietuire, din care a scapat la limita, dar scapand vocea de nenumarate ori. Corul a urlat, ca de obicei, foarte tare, inclusiv in scena de culise din actul 2, unde au reusit sa acopere cu succes, de fiecare data, solistii din scena. Deschid aici o paranteza – de cand se afla sub conducerea lui Jinga, corul e intr-o cadere continua; vocile sunt tot mai sparte si mai stridente, se decaleaza, si-au pierdut omogenitatea si rotunjimea, se urla permanent, indiferent ce se canta, au ajuns ca un cor de amatoridin unul din cele mai bune coruri din tara si chiar din lume, pentru ca am auzit coruri in teatre celebre sunand mai prost decat suna corul ONB in vremurile lui bune, apuse pare-se odata cu fostul maestru. Parnteza inchisa. Tiberiu Soare pare ca vrea sa familiarizeze cu aceasta opera (si nu numai) si surzii, motiv pentru care ridica la maximum nivelul sonor, mai ales al orchestrei, fara a avea un minimum de consideratie nici pentru solistii de pe scena si nici pentru urechile publicului.
ApreciazăApreciază
[…] ci aceeași producție de la ultimele 5-6 premiere ale ultimilor doi ani. Scările sunt cele din Tosca, pereții sunt cei din Don Carlo, cu tot cu simetriile exasperante ale dispunerii lor. Tot ce s-a […]
ApreciazăApreciază
[…] Producția lui Mario de Carlo, kitschissimă dar reprezentativă pentru epoca interimatului lui Ștefan Ignat a început deja să facă riduri. Defilarea de costume din scena Te Deum-ului s-a făcut din culise, nu prin sală, așa cum era înainte, iar decorurile păreau mereu în pericol să se dezasambleze. N-am să insist iarăși asupra neajunsurilor ei, puteți (re)citi impresiile mele de la premiera de acum doi ani, în articolul Habemus Tosca. […]
ApreciazăApreciază
Hello mate great blog posst
ApreciazăApreciază
[…] salva kittsch-ul plenar al decorurilor sau regia de scenă robotică (cronica premierei, aici: Habemus Tosca) Timișoara (din 2007) și Iași (din 2011) au producții ultraconvenționale imaginate de același […]
ApreciazăApreciază