O corespondență de la dna prof. Elena Maria Șorban, muzicolog – cercetător științific gr. I la Academia de Muzică „G. Dima” și cadru asociat la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj.

Dna Șorban practică cronica muzicală din anul 1980. Scrierile sale se referă la evenimente din întreaga țară și, ocazional, din străinătate. Predă cursuri de critică muzicală pentru muzica veche în cadrul Festivalului European de Muzică Veche din Miercurea Ciuc. A susținut conferințe individuale de istoria muzicii și comunicări științifice la universități și instituții din țară și în Europa, de la Lisabona la Sankt Petersburg. Este autoare a cărților: „Vigiliale MVII” (ediția unui manuscris medieval transilvan), „Muzică și paleografie gregoriană”, „Noi și istoria muzicii. Eseuri și traduceri”, „Muzica clasică și romantică”, „Muzica veche: o istorie concentrată”, „Muzica nouă”, „Festivaluri, valuri. Însemnări despre sărbătorile muzicii culte şi cronica muzicală din România”, „Muzicologie didactică: exprimare, retorică şi estetică. Ghid practic”. Este traducător autorizat pentru literatură și arte.

Elixirul dragostei de… operă

Opera Ungară de Stat din Budapesta are sediul în remodelare, așa că ansamblurile și soliștii săi își desfășoară activitatea prin turnee. Unul dintre ele este cel intitulat „Operă pe roți” și itinerează (după prima etapă din 2018, desfășurată în Secuime), în perioada 24 august – 1 septembrie 2019, opera „Elixirul dragostei” de Donizetti, la Cluj, Rimetea, Târgu Mureș, Deva, Timișoara, Arad, Salonta, Oradea. Spectacolele au loc în aer liber și vin cu un camion care se instalează în piețele noastre, pentru a împărți gratuit și cu voie bună, elixirul dragostei de… operă.

 

Istorie și prezent 

„Elixirul” a fost cea mai cântată opera italiană a epocii sale, după cum spun sursele, și rămâne una dintre cele mai cântate din zilele noastre, inclusiv în România, potrivit statisticilor de pe site-ul Operabase.

Înainte de versiunea lui Donizetti (Milano, 1832), a existat cea a lui Auber, Le Philtre (Paris, 1831). Libretul, adaptat după Eugène Scribe, avea, pentru compozitorul italian, și un fundal biografic, întrucât Donizetti însuși fusese „răscumpărat” (precum personajul Nemorino) din serviciul militar imperial austriac, de o admiratoare bogată.

În „Memoriile” sale, Hector Berlioz relata că, ajuns la Milano, a dorit să cunoască noutățile scenei muzicale. Ajuns la spectacolul cu „Elixirul”, din cauza conversațiilor cu voce tare din public, nu a putut să audă muzica, așa că a plecat. Aseară, la Cluj, publicul a urmărit spectacolul cu sufletul la gură, singurele zgomote fiind cauzate de avioanele care s-au nimerit să treacă, de fiecare dată, pe muzica duetelor de dragoste…

Se prea poate ca însuși Richard Wagner să fi fost inspirat pentru „Tristan și Isolda” (opera sa compusă în anii 1857-59) de scena din „Elixirul”, în care Adina citește povestea medievală a acestor îndrăgostiți – întrucât Wagner făcuse în anul 1840, un aranjament pentru pian solo al operei lui Donizetti…

Un indicator de popularitate al unei opere este și prezența ei în prelucrări. Și din acest punct de vedere, „Elixirul” este notabil, întrucât a avut un succes britanic de durată, în versiunea burlescă a scriitorului W. S. Gilbert, cu muzica prelucrată de un anume Mr. Van Hamme, având titlul Dulcamara, or the Little Duck and the Great Quack (creată în 1866 – uitată astăzi).

Genul scenic, atunci și după

Operă comică, operă bufă, „melodramma giocoso ” sau „commedia lacrimosa“ („romantică”, cum i-am spune astăzi) sunt atributele de gen cu care „Elixirul” a circulat, pe parcursul deceniilor. Comentatorii subliniază, în desfășurarea ei, mixtura cvasi-egală dintre comic și dramatic (prin tematica sinuciderii din dragoste, la modă, impusă odată cu romanul „Suferințele tânărului Werther”, de Goethe) – intrigă rezolvată cu lieto fine, cum se spunea pe atunci la happy end.

Cert este că acest titlu al lui Donizetti se situează în continuarea liniei operelor lui Mozart pe libretele lui Lorenzo da Ponte. Iar după cum a sugerat versiunea urmărită acum – atât prin lejeritatea muzicală, cât și prin viziunea regizorală –, ea ar putea fi văzută ca predecesoare a operetei, prin caracterele sale de gen.

Versiunea actuală – concepția 

Teatrul de regie și cel de popularitate se îmbină în realizarea coordonată de regizorul Attila Toronykőy. Acel mediu mic-burghez și rural în care se situează libretul este actualizat, cu contribuția scenografei Katalin Juhász, prin sugestii în care eleganța se alătură cu kitschul cotidian, în care orice femeie (de serviciu, pițipoancă sau doar ingenuă, ca Giannetta) se poate transforma – de exemplu, printr-o partidă bine ticluită – în doamnă.

 

Proiectul „Operă pe roți”, cu elemente minimale, este dominat vizual de camionul negustorului de elixir, Dulcamara, cu alură de pop star, care cucerește spațiul provincial – deopotrivă, cel al librretului și cel al acțiunii scenice –, cu sublinierera credulității ca factor de bază al consumismului.

Consecvența și coerența sunt atributele care fac ca viziunea regizorală să fie credibilă și chiar plăcută, chiar și pentru unii adversari declarați ai regiilor cu actualizare. Adecvarea mișcării scenice la muzică – cu contribuția coregrafei Edit Marosi – este unul dintre avantajele acestei montări.

Dirijorul Ádám Cser a condus ansamblul cu atenție, flexibilitate și expresiv, contribuind din plin la reliefarea caracterelor dansante. Sonorizarea adăugată spațiului deschis a fost parțial reușită, fără să impieteze vocile, pianul din recitative sau suflătorii, dar distorsionând semnificativ calitatea sonoră a instrumentelor cu coarde și arcuș.

Caractere și interpreți

Cuplul Adina–Nemorino își configurează devenirea pornind parcă de la mozartianul Non so più cosa son, cosa faccio – adică, prin meandrele incertitudinii și rătăcirilor. Versiunea scenică de față accentuează comicul căutărilor juvenile prin dominanța acordată Adinei (în costum de călărie) în raport cu Nemorino (care apare în primul act, cu imaginea unui cal pe tricou). 

Oare ne-am gândit până acum că Nemorino înseamnă „Micul nimeni“?… Suntem aici în acea zonă atât de dureroasă a prezentului, pe care Nightwish o va fi exprimat prin hitul Nemo (2004), iar Maica Tereza a formulat-o în fraza „Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni”…

Personajul Nemorino se individualizează abia prin certitudinea iubirii sale, culminând în reflexia celebrei romanțe „Una furtiva lagrima... si può morir d’amor“… Tânărul tenor de origine vietnameză, student încă al tenorului Attila B. Kiss (a cărui carieră a pornit de la Cluj), Ninh Đức Hoàng Long (n. 1991) este un liric impecabil prin muzicalitate, tehnică de cânt, calități firești de joc scenic și dicție. 

Desăvârșită în belcanto și calități scenice, cu ornamentații lejere și excelente efecte messa di voce, complexă în a reda psihologia nuanțată a personajului, i-a stat alături soprana de coloratură Erika Miklósa (Adina). 

 

Un Dulcamara dinamic ca joc și convingător vocal a oferit basul buf András Kiss, iar soprana Eva Bernáth a fost o fermecătoare Giannetta. Mai puțin corespunzătoare stilului belcantist mi-a părut performanța vocală a baritonului Lajos Geiger (Belcore).

Corul (foarte bine proporționat, la sub 20 de persoane, instruit de Gábor Csiki) a cântat și jucat cu suplețe.

Concluzie deschisă

Zoltán Kodály scrisese cândva, că pentru educația unei națiuni este mai important rolul profesorului de muzică decât cel al directorului de operă. Iată că prezentul modifică perspectiva, căci asemenea turnee sunt decizii de mare curaj pentru un manager de instituție, dar au un impact educativ maxim. La Cluj, de exemplu, în seara de 24 august 2019, au fost circa o mie de spectatori, de toate vârstele și se poate estima că numărul total al beneficiarilor ar ajunge la cinci mii.

Asemenea turnee sunt, ca atare, exemple de urmat!

Elena Maria Șorban

Sursa imaginilor: Magyar Állami Operaház – Opera Ungară de Stat Budapesta, fotografii de Attila Nagy.