Într-o Duminică, 15 Septembrie, la  Sala Palatului
Britten: Peter Grimes
Ian Storey (Peter Grimes), Lise Davidsen (Ellen Orford), Catherine Wyn-Rogers (Auntie), Christopher Purves (Balstrode), Diana Montague (Mrs. Sedley), Joshua Bloom (Swallow), Hugh Montague Rendall (Ned Keene), Michael Colvin (Bob Boles), Bonaventura Bottone (Rev. Horace Adames), Barnaby Rea (Hobson), Solimia Lukyanests (Niece 1), Rhian Lois (Niece 2)
Carmen Lidia Vidu – regizor multimedia
Corul Academic Radio (maestru de cor: Ciprian Țuțu)
Orchestra Națională Radio
Paul Daniel – dirijor

apoi târziu în noapte, la Ateneul Român
Beethoven: Missa Solemnis în Re major op. 123
Polina Pasztircsák (s.), Sophie Harmsen (mezzo), Maximilian Schmitt (t.), Johannes Weisser (b.)
Freiburger Barockorchester and Choir (Anna Katharina Schreiber – concertmaistru)
René Jacobs

Și englezii au un complex de inferioritate asemănător cu al nostru în ceea ce privește muzica. Purcell e prea vechi, Haendel e german (deși a compus Messiah pe un libret în limba engleză) și așa mai departe, ajungând să se considere „The Land Without Music” (țara fără muzică) prin comparație cu eterna rivală Franța sau cu Germania, ce să mai zicem de Italia. Onoarea lor e salvată tardiv de Benjamin Britten, iar Peter Grimes, opera sa cea mai cunoscută, poate fi echivalentul lui Œdipe pentru muzica din România. Desigur, toată această considerație trebuie să aibă simțul proporțiilor: noi stăm mult mai prost, iar englezii nu ar trebui să se rușineze atât.

Nu sunt un pasionat al istoriei teatrelor de operă românești, nu știu dacă Britten s-a mai făcut pe la noi, dar este cert că, în ultimii treizeci de ani, muzica de operă britanică este necunoscută scenelor autohtone. Tocmai asta ar fi trebuit să fie cel mai important motiv pentru a merge la Sala Palatului pentru un Peter Grimes realizat de forțele orchestrale și corale ale Radioului, cu o distribuție și direcție britanică. Mai mult, cu nici două săptămâni mai devreme, London Symphony Orchestra a oferit publicului trailer-ul simfonic al operei, cele patru preludii marine și passacaglia, care ar fi trebuit să facă lumea curioasă să afle ce se întâmplă dincolo de muzica aceea atât de accesibilă dar și misterioasă în același timp.

Deconectați de lumea operei mondiale, înțepeniți în repertoriul italian, prea puțini spectatori au știut că pot profita de prezența în distribuție a celei mai promițătoare soprane a momentului: Lise Davidsen. După ce a câștigat Operalia în același an cu Ionuț Hotea, artista norvegiană a debutat anul acesta la Bayreuth, în Tannhäuser, și toată lumea vorbește acum de ea ca despre o a doua Kirsten Flagstad. Va debuta în toamnă la Metropolitan în Dama de pică și la Covent Garden ca Leonore/Fidelio la anul, în stagiunea care stă să înceapă. Cu alte cuvinte, avem o mare ocazie s-o vedem la Festivalul Enescu pe cea mai mare soprană dramatică a lumii, de care lumea încă n-a aflat. Cine își mai amintește astăzi că Lise Davidsen a mai fost la București, chiar înainte de Operalia, într-un superb concert la Ateneu, cu Ultimele patru lieduri ale lui Richard Strauss?

Într-o Sală a Palatului dezolant de goală, Peter Grimes a fost un spectacol la fel de interesant ca Die Frau ohne Schatten, dar un eșec de public. E destul de grav; opera lui Britten merită mult mai mult. Dar nu așa s-a întâmplat și cu Parsifal, tot la Enescu?

În noua paradigmă festivalieră de operă în concert dublată de proiecții, un compromis care rămâne discutabil, Carmen Lidia Vidu a imaginat cea mai bună ilustrație vizuală a sa de până acum. Un fel de bandă desenată, cu personaje schițate care semănau puțin cu artiștii de pe scenă, un univers situat între Corto Maltese și lumea lui Radu Tudoran, revizitându-l postmodern și pe Hopper și al său Nighthawks în reprezentarea barului, totul în nuanțe deprimante de gri. O intuiție artistică foarte potrivită cu cenușiul zidului de granit al lumii care-l respinge pe Peter Grimes în operă. E clar că, artistă fiind, deci diferită, Carmen Vidu s-a identificat cu povestea rejectării de către societate a tot ce este diferit. În orice caz, proiecția a funcționat bine, completând prin mulțimi de oameni fără chip, ceea ce se putea înțelege din mișcarea minimalistă de pe scenă.

Distribuția a fost dominată de Ian Storey și Lise Davidsen, dar ei au fost practic liderii unei echipe artistice care a avut o coeziune excelentă, deși n-a fost o distribuție tipică pentru Peter Grimes. Storey are o voce a cărei uzură se aude până când începe să se încălzească. Paradoxal, aici e și farmecul lui, în această voce brăzdată de riduri, la fel ca statura sa impozantă și căruntă. E un Peter Grimes în care vulnerabilitatea rămâne mereu vizibilă, în ciuda acceselor de furie. Sinuciderea personajului, plecat cu barca în largul mării, rămâne memorabilă și la Sala Palatului, lungul drum al lui Ian Storey către ieșire, demn și încărcat de toată povara lumii, mă va urmări multă vreme. Lise Davidsen a fost o Ellen Harper ingenuă, de o tinerețe atașantă. Și ce voce! Un timbru liric, plin, un volum extraordinar, ținut în frâu mai tot timpul, o dezvoltare dramatică a vocii care îți dădea fiori. Monologul lui Helen de la începutul actului doi (aria broderiei) a fost cuceritor, o plăcere rară să asculți o asemenea forță (blândă) a naturii. Același firesc și în actul final, Lise Davidsen a venit și a cucerit cu ușurință partitura, publicul (atâta cât a fost) și a câștigat admirația tuturor.

Însă punctul forte al spectacolului a fost toată echipa britanică, de la o scenă la alta tot mai implicați și mai dezinvolți, cântând cu o dicție clară, cu care reușeau să te dezlipească de supratirare. Mătușa-matroană Catherine Wyn-Rogers și nepoatele-prostituate Solimia Lukyanests și Rhian Lois au fost foarte credibile, tot așa cum Diana Montague a reușit să portretizeze o doamnă Sedley de o bonomie sinistră. Băieții au fost la fel de buni, conturând personaje bine individualizate. În special Christopher Purves, un Balstrode emoționant în scena finală, o replică a lui Peter Grimes în termeni de asperitate și de sensibilitate ascunsă, dar mai puțin torturat.

Paul Daniel a reușit să țină totul sub control, ba mai mult, a reușit să facă o Orchestră Națională Radio, pentru care și Verdi e considerat opera rara, să fie plauzibilă în muzica lui Britten și e mare lucru. Sigur că interludiile marine au fost mai slabe decât ce-a arătat LSO, cu o secțiune de alămuri plină de sonorități dure în cel de-al treilea (Moonlight), dar în ansamblu, Peter Grimes a sunat englezește. Mai bine s-a descurcat corul, foarte exact într-o compoziție care chiar le-a pus la încercare sincronizarea între diferite voci. Efortul tuturor a fost remarcabil, fără dubii.

O eroare de programare a făcut ca începutul celui de-al doilea concert al lui René Jacobs cu Freiburger Barockorchester să se suprapună peste finalul lui Peter Grimes, forțând dureros multă lume să părăsească nepoliticos Sala Palatului, fără să mai aplaude niște artiști care chiar au cântat din toată inima ore în șir. Cred că la sfârșitul lui Peter Grimes, numărul artiștilor de pe scenă (orchestră, cor și soliști) egala numărul spectatorilor. Nu mi-am putut permite să plec fără să-i ovaționez și nu am regretat nici o clipă că am împărțit emoția cu ei. Chiar dacă…

Missa solemnis la Ateneu

…am ajuns la Ateneul Român în mijlocul Gloriei. Imersiunea în abisurile Missei Solemnis devenea imposibilă în aceste condiții, însă pe parcurs mi-am dat seama repede că nici nu era necesară. Am intrat în auditoriumul din cupolă în mijlocul unor declamații corale asurzitoare, pentru a număra doar 36 de coriști care forțau. M-am dezmeticit, cu muzica lui Britten încă răsunând în urechi, constatând niște voci solistice foarte bune. După Credo (destul de reușit), René Jacobs a acordat o pauză.

Dacă acum patruzeci de ani Missa Solemnis avea o discografie dominată copios de Klemperer și Karajan (cu trei înregistrări diferite!), ansamblurile baroce au ajuns astăzi să domine preferințele criticilor în acest teritoriu. Pe vremea când Karajan împărățea peste Salzburg, Harnoncourt era practic interzis în orașul lui Mozart pe timpul festivalului. Dar curentul inițiat pe vremuri de Frans Bruggen și Orchestra sa de secol XVIII, folosind instrumente de epocă, s-a dezvoltat extraordinar, atingând apogeul la începutul anilor 2000, iar astăzi a devenit un gen muzical aparte, cu artiștii lui specializați, instrumentiști, vocaliști și dirijori. Pe scurt, o revoluție, care a cucerit definitiv tot ce înseamnă muzică preclasică și domină copios repertoriul mozartian, extinzându-se îndrăzneț și spre zona romantică. Însă Beethoven e un teritoriu periculos, cu multe capcane.

Freiburger Barockorchester era așezată curios pe scena Ateneului, în forma unui vârf de săgeată orientat spre public, cu toți instrumentiștii stând în picioare (mai puțin violoncelii și contrabașii), în timp ce corul, împărțit în două, ocupa primele poziții din stânga și din dreapta vârfului de triunghi al instrumentiștilor. Ceea ce explică și de ce vocile reușeau să acopere instrumentele. René Jacobs dirijează mașinal, detaliile sunt expediate, tot ce contează este structura geometrică a lucrării, echilibrul între partidele de instrumente și cor. E o lectură iconoclastă pe mai multe planuri. Unul dintre acestea e neașteptat: chiar cel religios. După Credo, dirijorul acordă o pauză, tocmai pentru a delimita și mai bine sacrul de profan, biserica de sala de concert. Un demers acceptabil, consecvent cu corectitudinea politică. E drept că missa lui Beethoven pune în centru Omul mai mult decât Divinitatea, nu e prea mult misticism în intenția lui.

Soloul de vioară din Benedictus e anemic, ceea ce nu e surprinzător, având în vedere recursul la instrumente vechi, viteza de execuție și autenticitatea căutată. Vocile feminine au culori frumoase, Polina Pasztircsák și Sophie Harmsen lecturează competent și știu exact despre ce cântă, dar nu fac să visezi, nici nu te trimit în altă lume. Agnus Dei vine repede, aceeași imagine de profesionist e proiectată și de Maximilian Schmitt și  Johannes Weisser. Acest iconoclasm muzical în care nu e nevoie de un superconcertmaistru de la Berliner Philharmoniker să cânte Sanctus pe vioara sa Stradivarius, în timp ce soliștii cei mai buni din lume fac să vibreze totul în jurul lor, are justificarea autenticității și a unei comunicări imediate cu publicul despre frumusețea intrinsecă a muzicii. Dar atunci aștept un cor care să nu forțeze, un violonist care să nu folosească vibrato deloc în Sanctus (nu pe furiș, ca dna Anna Katharina Schreiber, terorizată de gândul că nu reușește să transmită mare lucru). Așa cum ziceam, Beethoven devine riscant în aceste condiții, iar René Jacobs a rămas prea exterior universului compozitorului.