Diapason și Classica, două publicații muzicale majore din Franța, prezintă reportaje extinse despre festivalul de la Salzburg, desfășurat în luna August, chiar înainte de Enescu 2019. După cum știți deja, alături de Ideomeneo, Simon Boccanegra, Orpheé aux enfers, Médée sau Adriana Lecouvreur, Œdipe a fost unul dintre marile evenimente ale sărbătorii muzicale austriece și o importantă re-certificare a valorii compoziției lui George Enescu.

După premierele de la Wiener Staatsoper (1997), Théâtre Royal de la Monnaie (2011), sau The Royal Opera House of Covent Garden (2016), Œdipe pare să aibă o traiectorie internațională accelerată în ultima vreme: Gera și Amsterdam în 2018, iar acum la Salzburg. Mai mult, popularitatea crescândă a operei lui Enescu nu datorează nimic autorităților culturale din România, ceea ce explică și lipsa de interes a presei naționale pentru acest eveniment. Bun, dar atunci ce-ar fi putut face statul român pentru a asocia numele lui Enescu de România, completându-i identitatea culturală? E foarte simplu: să finanțeze producția unui DVD comercial cu măcar una dintre aceste producții majore. Costurile legate de drepturile de autor sunt mari în cazul lui Œdipe, așa se explică de ce nici unul dintre aceste spectacole nu a fost transmis de vreo televiziune. Aici ar fi putut interveni un ICR sau un minister al culturii, ba chiar guvernul însuși pentru a acoperi cheltuielile legate de imortalizarea acestor mari evenimente importante pentru noi, cei cărora ne pasă de asta.

Mai jos, cronichetele din cele două reviste, integrate în articolele mai ample despre Festivalul de la Salzburg:

Classica: Operă complexă

Œdipe de George Enescu (24/08), o raritate ce a găsit până la urmă curajul pentru a fi montată, este o minune poetică semnată de Achim Freyer care, la 85 de ani, are un univers oniric și multicolor ca o sărbătoare vizuală, fără a-și pierde pertinența analizei și făcând din eroul freudian prin excelență un boxer musculos în șort roșu, confruntat cu o Grecie a miturilor compusă din referințe vizuale la arta contemporană, de exemplu cântărețul din flaut antic, ieșit direct din tablourile lui Picasso. Christopher Maltman este grandios, în timp ce o echipă întreagă (Tomlinson, Morel, Hubeaux, Skerath…) îi aduce un omagiu poeziei lui Enescu. Ingo Metzmacher explorează rafinamentul scriiturii orchestrale și corale printr-o dezvoltare entuziastă și minuțioasă, ce pare făcută pentru forțele vieneze.

Diapason: Un Œdipe prea complex

Cu o floare nu se face primăvară, dar corepetitorul a făcut o treabă bună, căci limba nu este absolut deloc chinuită de către cei care nu au învățat-o încă din leagăn. Ne referim la Marele Preot al lui David Steffens sau la Tirésias al lui John Tomlinson, cu un suflu cam scurt, dar la fel de sonor, în ciuda poverii anilor. Cel mai incontestabil triumf este cel al lui Christopher Maltman, mistuitor în rolul principal. Pe lângă atenția constantă la cuvinte și prosodie, suntem cuceriți de timbrul cu inflexiuni masculine seducătoare, de plasticitatea frazărilor, care cuprind atât îndoielile cât și neliniștile regelui paricid, de intensitatea suverană a proiecției.

Cine spune Œdipe spune Freud spune psihanaliza viselor. Se pare că aceasta este scurtătura pe care a ales-o Achim Freyer, ce transformă în spectacol un ceremonial care se vrea oniric. Costume supradimensionate, măști înspăimântătoare, jocuri de lumini și culori, mișcări hieratice: totul concurează la crearea unor atmosfere tulburătoare și saturate de simboluri al căror sens îl înțelegem cu greu. Oare avem de a face cu un Œdipe prea complex? Iar dacă este vorba despre un vis, atunci e mai degrabă un coșmar.

Și iată-i din nou pe Wiener Philharmoniker: Ingo Metzmacher frământă cu mâinile goale această materie care fierbe și care avansează la fel de implacabil precum drama. Sub această mișcare a baghetei care amplifică puterea prin adăugarea a mii de detalii, geniul instrumental filigranat țesut de Enescu strălucește cu o lumină orbitoare.