După război, Beethoven a devenit nucleul programelor simfonice din sălile de concert și, odată cu dezvoltarea discurilor de vinil, foarte mulți dirijori celebri au înregistrat, fie în studio, fie live, toate simfoniile și concertele pentru diverse instrumente, iar marii pianiști au avut la dispoziție 32 de sonate pe care să le înregistreze, consolidându-și reputația și făcând posibilă ierarhizarea pe baza unor documente sonore.

O discografie inepuizabilă

Istoria industriei fonografice e plină de momente și de proiecte Beethoven, probabil cel mai înregistrat compozitor. Întâmplarea face că revoluția acestei industrii începe chiar la comemorarea unui centenar de la dispariția lui Beethoven, în 1927, când este inventat microfonul electric, Artur Schnabel lăsând posterității, în 1932, o integrală a sonatelor pentru pian care a dominat discografia cu autoritate mulți ani, rămasă și astăzi o referință. La bicentenar, în 1970, Deutsche Grammophon lansa pe piață o „integrală” a compozițiilor în 20 de volume, pentru ca, în 1997, compania gemană să editeze o nouă colecție conținând toate compozițiile geniului. Anul acesta, aceeași firmă revine cu un nou set, actualizat, în care, printre altele, Andris Nelsons și Wiener Philharmoniker îi înlocuiesc pe Herbert von Karajan și pe Berliner Philharmoniker, iar Jan Lisiecki îl uzurpă pe Wilhelm Kempff în concertele pentru pian ca mari schimbări față de ediția precedentă. Sunt 118 CD-uri, 2 DVD-uri, 3 discuri Blu-Ray Audio pentru un total de 175 de ore de muzică. Naxos contraatacă cu un pachet de 90 de CD-uri, iar Warner (fostul EMI) cu unul de 80. E intimidant și, nu în ultimul rând, scump.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dar serviciile de streaming permit azi să-ți construiești singur un drum prin creația lui Beethoven, disponibilă toată ca înregistrare sonoră. Câteva jaloane pe acest drum pe care mi-l pot imagina ducând spre Oz și pavat cu discuri, în loc de cărămizi galbene.

Simfoniile

Primul proiect discografic, având ca livrabil cele nouă simfonii înregistrate în aceeași serie de sesiuni de studio, îi aparține lui Herbert von Karajan, la conducerea lui Berliner Philharmoniker, în 1961-1962. Deutsche Grammophon a editat colecția, alocând un buget fără precedent în industrie, de 1,5 milioane DM – ținând cont și de inflație, ar fi echivalentul a cca 3,3 milioane € în banii de azi!

Walter Legge, celebrul producător executiv al rivalei EMI, anticipa un „eșec colosal” în termeni financiari, considerând că n-ar exista clienți dispuși să plătească deodată prețul a zece discuri. S-a înșelat: în primii zece ani de la lansare, studioul german a vândut peste zece milioane de copii, de zece ori mai mult decât calculase ca break-even, iar setul lui Karajan a devenit un etalon atât pentru interpretarea lui Beethoven, cât și pentru reputația dirijorului, absolutizată și astăzi. Karajan și Deutsche Grammophon au reluat același proiect de încă două ori, în 1975-1977 și în 1982-1983, de fiecare dată calitatea sunetului fiind și mai bună, în timp ce viziunea artistică a devenit tot mai discutabilă.

Succesul setului din 1962 a fost însă atât de mare, încât a inspirat toate casele de discuri să-l copieze. Prin urmare, au fost compilate din diverse înregistrări integrale simfonice ale unor predecesori ai lui Karajan (Toscanini, Furtwängler sunt numele cele mai sonore, dar și Weingartner sau Schuricht), sau contemporani (Klemperer, Bernstein, Böhm, Szell, Bruno Walter) și continuă și azi cu noii directori muzicali ai marilor orchestre. Mai mult, EMI, rivala DG, a adunat într-un set  înregistrările din anii ’50 ale unui Karajan proaspăt ieșit din procesul de denazificare, conducând orchestra studioului, Philharmonia. De amintit aici și efortul Electrecord de a aduna la un loc înregistrările lui George Georgescu cu Filarmonica „George Enescu” într-un demers postum – ultimele discuri au fost lansate în anii ’70, la aproape un deceniu de la dispariția dirijorului –, care l-a consacrat definitv pe fostul șef al Filarmonicii. Nu putem decât să deplângem că integrala lui Georgescu nu este disponibilă la nici un serviciu de streaming.

Cu toate acestea, practic toate cele nouă simfonii ale integralei Karajan pot fi contestate cu înregistrări individuale ale altor maeștri. Iată o propunere de playlist cu the best of breed în ceea ce privește simfonismul lui Beethoven, cu subiectivismul inevitabil al preferințelor mele:

Simfonia nr. 1 – Primele simfonii merită ascultate în paradigma instrumentelor de epocă și a orchestrelor camerale pentru că sună mai adecvat și beneficiază de interpretări mai sincere (evităm aici key selling point-ul autenticității). Pentru prima simfonie îi aleg pe Roger Norrington și Orchestra Radio din Stuttgart, o înregistrare din 1987 de la SWR Classic, inclusiv pentru obsesia dirijorului de a elimina vibrato-ul corzilor, ceea ce creează o sonoritate cu totul inedită. Pentru Simfonia nr. 2 operează aceleași criterii și îl aleg pe Nikolaus Harnoncourt cu Orchestra de cameră a Europei din 1991.

Simfonia nr. 3 – Selecția e dificilă și, în ciuda recomandărilor multor critici, îi aleg pe Arturo Toscanini și NBC din anii ’50 pentru rigoare și pentru ferocitatea dirijorului din prima parte, foarte potrivită pentru trimiterea către Napoleon Bonaparte.

Simfonia nr. 4 – Înregistrarea care m-a cucerit pe loc a fost cea a lui Celibidache/Münchner Philharmoniker din primul set postum al dirijorului. Un discurs maiestuos, de o lentoare ce pare că vizează explicația muzicologică, într-atât sunt de bine definite toate timbrele orchestrale, dar care nu trenează nici o clipă. Din păcate nu mai e disponibilă, așa că de ce să nu ascultăm și o interpretare mai recentă, de exemplu Chailly/Gewandhaus Leipzig din 2011, chiar dacă, prin comparație cu Celibidache, e aproape războinică?

Simfonia nr. 5 – Cea mai celebră simfonie a lui Beethoven e un caz special, Karajan fiind aproape unanim detronat de înregistrarea lui Carlos Kleiber cu Wiener Philharmoniker din anii ’70, unul dintre cele mai bine vândute discuri de muzică simfonică din istorie (Simfonia „Destinului” e cuplată cu Simfonia a VII a), dar mie îmi place la fel de mult Leonard Bernstein cu Wiener Philharmoniker în 1980, mai temperată, mai clasică, dar la fel de eficientă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Simfonia nr. 6 – Bruno Walter/Columbia (Sony, 1965) – Serenitatea primei părți este de nedepășit în cazul acestei înregistrări, deși unii preferă versiunea cu orchestra din Philadelphia a aceluiași dirijor. O simfonie care păstrează o lumină pastorală și monumentală în același timp, într-un echilibru atât de perfect, încât face palpabilă metafora lui Beethoven care vedea în această lucrare dincolo de o simplă descriere a naturii, spre o continuare a Simfoniei a V a.

Simfonia nr. 7 – Furtwängler/Wiener Philharmoniker (EMI, 1954). Spre sfârșitul vieții, Furtwängler era considerat drept o reîncarnare a lui Beethoven, există o anecdotă celebră despre Maria Callas care credea asta. Modul în care dirijorul alimentează tensiunea dramatică, la dimensiuni monumentale, dar evitând firesc grandilocvența, e absolut impresionant. Clasicism în forma cea mai pură. După mine, nu există alternativă la această înregistrare, chiar dacă e veche. Karajan e aproape caraghios în încercarea de a pune în practică subtitlul lui Wagner – O apoteoză a dansului, dar dacă vreți neapărat o versiune mai bună din punct de vedere tehnologic, atunci discul lui Carlos Kleiber amintit mai sus e următoarea recomandare.

Simfonia nr. 8 – E momentul să amintesc de un mare dirijor, George Szell, multă vreme director al orchestrei din Cleveland. Integrala simfoniilor lui Beethoven realizată de el e aproape necunoscută publicului larg din Europa, dar în Statele Unite ale Americii mereu a fost preferată discurilor lui Karajan, efectiv educând gusturile americanilor în materie de simfonism. Merită o încercare.

Simfonia  nr. 9 – Furtwängler/ Bayreuth (EMI, 1952, live). Viziunea lui Furtwängler e atât de convingătoare încât face uitate multele imperfecțiuni tehnice ale unei orchestre adunate de prin toate colțurile Germaniei de după război. O progresie dramatică de proporții imense, permițând ceea ce dirijorul numea „cea mai mare relaxare din istoria muzicii”, face din partea a treia un moment absolut impresionant, de o claritate nemaiîntâlnită. O audiție metafizică. Pentru cei care vor totuși o înregistrare la parametri tehnici impecabili există o alternativă aproape la fel de bună: Karl Böhm/Wiener Philharmoniker (DG, 1982), realizată cu câteva luni înainte de dispariția dirijorului, care lasă pentru posteritate o viziune bântuită și chinuitoare în primele părți, apoteoza finală fiind iluminată de vocile solare ale unui cvartet de soliști dintre care Jessye Norman și Plácido Domingo radiază.

Cum ziceam, am compilat această selecție într-un playlist, folosind Apple Music, pe care îl puteți asculta aici.

Fidelio/Leonore

Dificil de ales între atâtea înregistrări de studio sau live, compromisul unanim acceptat fiind cel al albumului de la EMI din 1961, cu Christa Ludwig și Jon Vickers în rolurile Leonorei și Florestan, conduși de Otto Klemperer la comanda orchestrei studioului, Philharmonia. Discul e încapsularea comercială a unor seri memorabile de la Covent Garden cu un spectacol care făcuse istorie. În Aprilie 1961, Klemperer era convins de către conducerea Royal Opera House să revină în fosă după multă vreme, încredințându-i-se și regia spectacolului. Distribuția era excepțională: Sena Jurinac, Jon Vickers, Hans Hotter, Gottlob Frick, iar la premieră a asistat și regina mamă, surprinsă de fotografiile din presă și în culise, felicitând artiștii. Jurinac era o soprană excepțională și debuta în rol, însă avea nevoie de câteva spectacole pentru a ajunge la forma maximă, poate că și această performanță variabilă a contat apoi, când pentru înregistrarea de studio a fost înlocuită de Christa Ludwig.

Dar tempii sunt atât de largi, la limita letargiei, sugerând atemporalitatea dramei prin trimiterea spre tragedia antică, o idee ce poate că a alimentat și proiectul unui Fidelio în amfiteatrul roman de la Orange, filmat 15 ani mai târziu (și tot cu John Vickers, alături de fabuloasa Gundula Janowitz). Dacă Klemperer din 1961 ar fi fost același dirijor din 1948 conducând opera la Budapesta cu o nervozitate captivantă și dacă Don Pizzaro ar fi avut clasa unui Dietrich Fischer-Dieskau, atunci am fi putut asculta perfecțiunea.

Cât despre Leonore, versiunea inițială a operei, mai light, dar plină de momente muzicale inedite și memorabile, multă vreme, singura opțiune validă a fost discul lui John Elliot Gardiner și al Orchestrei Revoluționare și Romantice, produs de label-ul Archiv al studiourilor Deustche Grammophon. Ascultat în oglindă cu albumul Klemperer, experiența e nu doar contrastantă, ci și revelatoare.

Dar iată că și spectatorii din România pot retrăi experiența celor din Anglia, când amintirea unui spectacol foarte bun este prezervată apoi prin intermediul discului. După ce Festivalul Enescu 2019 a inclus o reprezentație din turneul european al lui René Jacobs și Freiburger Barockorchester cu Leonore, la începutul acestui an, Harmonia Mundi a editat și un CD cu înregistrarea operei, cu o distribuție aproape identică. O similaritate cu discul lui Klemperer: și de data aceasta, soprana din rolul titular diferă. La București a cântat Birgitte Christensen, pe disc vom auzi vocea lui Marlis Petersen, înregistrarea fiind făcută anul trecut, la un concert susținut în sala Philharmonie din Paris.

Însă Fidelio este o operă și drept urmare nu pot fi ignorate înregistrările video, numeroase, una mai reușită ca alta. Iar spectacolul filmat permite și să te desprinzi de mirajul marilor voci din trecut pentru a trăi cu intensitate experiența completă a muzicii completate de imagine. Așa că alegerea mea este spectacolul de la Metropolitan Opera din 2001, o producție minunată a regizorului german Jürgen Flimm, actualizând drama într-o lume distopică a anilor ’50-’60. Karita Mattila e o Leonore sfâșietoare, opusă unui Don Pizzaro infernal. Și peste toți, James Levine, de o sensibilitate emoționantă încă de la primele acorduri ale uverturii, conduce  cu o inspirație neașteptată o seară memorabilă.

E inevitabil să repet că Opera Națională București deține în repertoriu o producție pentru Fidelio de cel mai înalt nivel, regia lui Graham Vick poate rivaliza fără probleme cu punerile în scenă ale celor mai mari teatre de operă din lume. Din păcate, a avut doar două spectacole în cei patru ani care au trecut de la premieră, nefiind inclusă nici în stagiunea actuală. Să sperăm că o vom revedea în toamnă.

Însă muzica lui Beethoven nu înseamnă doar simfonii și operă. Concertele pentru pian și vioară, muzica de cameră și cea sacră sunt iconice. Despre înregistrările cu aceste lucrări, într-un articol viitor.

(va urma)

Bibliografie:

• Diapason: Dictionnaire des disques et des compacts – Guide critique de la musique classique enregistrée – Éditions Robert Laffont, Paris, 1991
• Gramophone: The Classical Good CD & DVD Guide – 2006 – Haymarket Consumer, London, 2005
• I. March, E. Greenfield, R. Layton, P. Czaijkowski: The Penguin Guide to Recorded Classical Music – Penguin Books, London, 2008
• Idem: The Penguin Guide to the 1000 Finest Classical Recordings – The Must-Have CDs and DVDs – Penguin Books, London, 2011
• Matthew Rye (editor): 1001 Classical Recordings You Must Hear Before You Die – Quintessence, London, 2008
• Gramophone – January 2020
• Diapason – No. 686, Janvier 2020
• Classica – Nos. 218, 208, 201, 186, 173, 
• L’avant scène de l’Opéra – Fidelio – No 164  – Mars, 1995
• Opera – April 1961