înr-o joi, 13 Octombrie, la Ateneul Român
Richard Wagner: Preludiul operei Lohengrin
Franz Liszt: Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, S.124
Solist: Barry Douglas
Hector Berlioz: Simfonia fantastică
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

A început și stagiunea de la Ateneu, chiar de săptămâna trecută, când Thomas Sanderling l-a înlocuit în ultima clipă pe Frédéric Chaslin, cu Brahms în loc de Mahler, însă primul concert la care am asistat a fost cel de astăzi, cu superba Simfonie fantastică a lui Berlioz dirijată furtunos de Christian Badea.

Dacă ONB a renunțat să mai prezinte Wagner după stagiunea centenară (cel puțin până la sfârșitul acestui an), Lohengrin rămâne prezent la Ateneul Român. Christian Badea a început seara ținând ferm în mână partidele de viori, temperându-le insistent pentru a obține sunetul acela eteric al Preludiului. Muzica lui Wagner s-a dezvoltat atât de frumos, încât îmi doream ca luminile să se stingă și orchestra să cânte iluminată doar de lămpile de pe pupitre, cum se face la Operă, cum a fost la Parsifal, tot așa cum îmi doream să ascult întreaga lucrare, așteptând în zadar ca după preludiu să înceapă imediat corul Hört! Grafen, Edle, Freie von Brabant! M-am mulțumit însă cu acest preludiu scăldat într-o lumină sonoră ce părea o prelungire a celei de toamnă, de afară. Însă sub această atmosferă reținută s-a simțit mereu o energie care părea să se elibereze în orice moment. Un frumos moment de tensiune muzicală.

Barry Douglas a atacat apoi Concertul lui Lizst și a fost evident de la primele măsuri că viziunea lui asupra lucrării exclude ideea de a trata pianul ca pe un instrument de percuție. Pianistul irlandez, câștigător al concursului Ceaikovski în tinerețe, ajuns astăzi la zenitul unei cariere importante, inclusiv discografice, a mers pe calea osmozei cu acompaniamentul lui Christian Badea. A rezultat un discurs simfonic foarte bine echilibrat, cu o tehnică impecabilă, debarasată de efecte populiste. La capătul lui, Douglas a oferit două encore, al doilea mai ales (cred că a fost Intermezzo din suita Spărgătorul de nuci) etalând panașul pe care publicul părea să-l aștepte.

Vedeta programului rămânea însă Fantastica. Îmi aduc aminte de un concert cu aceeași simfonie dirijată de Christian Badea în 2017, tot la Ateneu, care m-a impresionat destul de tare la acea vreme. Acum însă, concepția dirijorului pare să se fi schimbat spre un simț al urgenței dramatice neobișnuit. Pe scurt, simfonia a părut un fel de operă fără cuvinte, probabil așa cum și-o imagina și Berlioz. N-am auzit niciodată valsul din partea a doua dominat de o tensiune interioară atât de puternică, rămânând însă grațios și romantic. De la o parte la alta, Badea părea să împingă orchestra spre tempi rapizi și dramatici încât te întrebai unde se va opri. Până și Scène aux champs părea supusă aceleiași tensiuni, gata să erupă după fiecare solo de oboi și corn englez. Nu am regăsit această tensiune, nu numai în concertele de la noi, dar nici în discografia abundentă care strălucește de atâtea nume de dirijori legendari. Marche au supplice a fost epic, impulsionat către legato de dirijor, cu o secțiune de alămuri foarte în formă. Mergând pe acest drum, Badea a atins paroxismul în Songe d’une nuit du sabbat, o parte care a ieșit foarte compactă, cu momente spectaculoase cum ar fi Dies Irae, de o solemnitate impresionantă, cu cele două tube plutind sonor peste orchestră, sau cu furnicăturile con legno de o febrilitate remarcabilă. Pe scurt, un uragan sonor care a țintuit spectatorii în scaune, eliberați în ovații la final.

Nici nu e de mirare că și seara de mâine e sold-out.