Don Carlo


O DISCOGRAFIE COMPARATĂ

Don Carlo – 1954, Santini, Opera di Roma

 

Mario Filippeschi (Don Carlo), Antonietta Stella (Elisabetta di Valois), Elena Nicolai (La Principessa Eboli), Tito Gobbi (Rodrigo, Marchese di Posa), Boris Christoff (Filippo II), Giulio Neri (Il Grande Inquisitore) etc.
Gabriele Santini, dirijor, Opera di Roma

Una dintre primele mari înregistrări, cu Boris Christoff într-un rol semnătură pentru el. Restul distribuţiei e bună, fără a face minuni: Filippeschi nu a fost niciodată de nivelul marilor săi contemporani, aici e plângăreț atunci când nu baritonează inutil. Antonietta Stella a rămas mereu în umbra unei Renata Tebaldi, nu și aici, iar Tito Gobbi, cam plebeu, cântă mai degrabă Rigoletto decât Rodrigo cel puțin în primele acte. Rodrigletto? Nu, chiar dacă nuanţele lipsesc, înlocuite de un amestec de falsă duioșie și duritate, pentru că în actul III, în scena morții, totul se schimbă și Posa-ul lui Gobbi intră în legendă. Elena Nicolai e Azucena din Trovatore, nu Eboli. Rămâne Christoff, greu de egalat, foarte personal („Ella giammai m’amo”) și autoritar și, de asemenea, direcția lui Santini, cu tempo-uri lente, extraordinare în unele scene dar anulând, din păcate, romantismul duetului Carlo – Posa din primul act. Un disc legendar, inegal, depășit mai târziu de alte producţii.

Scor: 8/10

Don Carlo – 1961, Santini, Teatro alla Scala di Milano

 

Flaviano Labo (Don Carlo), Antonietta Stella (Elisabetta di Valois), Fiorenza Cosotto (La Principessa Eboli), Ettore Bastianini (Rodrigo, Marchese di Posa), Boris Christoff (Filippo II), Ivo Vinco (Il Grande Inquisitore) etc.
Gabriele Santini, dirijor, Teatro alla Scala

Aproape o reeditare a discului din 1954, o versiune nouă, completată cu actul I (Fontainebleau) și îmbunătățită, dar căreia îi lipsește notorietatea. Flaviano Labo excelent prevestindu-l pe Bergonzi, Cosotto impecabilă, mult mai bună decât Nicolai, Bastianini la apogeu, dar Ivo Vinco nu neapărat mai bun ca Neri. Christoff în aceeași notă ca în ’54, iar Antonietta Stella își depășește mai vechea interpretare. Și evident Scala. Rămâne, din păcate, un disc uitat pe nedrept, mai mult pentru colecționari.

Scor: 9/10

Don Carlo – 1966, Solti, Royal Opera House of Covent Garden

 

Carlo Bergonzi (Don Carlo), Renata Tebaldi (Elisabetta di Valois), Grace Bumbry (La Principessa Eboli), Dietrich Fischer-Dieskau (Rodrigo, Marchese di Posa), Nicolai Ghiaurov (Filippo II), Martti Talvela (Il Grande Inquisitore) etc.
Georg Solti, dirijor, Royal Opera House, Covent Garden

Primul disc de mare anvergură al discografiei. Bergonzi e un excelent Don Carlo, în ciuda pronunției („cașto amor” :)). Tebaldi e bună deși un pic burgheză aici, un pic de vibrato acolo… frumusețea vocii n-a fost mereu suficientă, dar e o mare Elisabetta. Ghiaurov a preluat tot ce era bun de la Christoff, mai puțin emisia rusofonă, poate de aceea l-a făcut uitat vreo 3 decenii. Uluitoare e Grace Bumbry, cu o voce instrumentală („Nei giardin del bello”) iar Talvela e egalul lui Ghiaurov în duetul din actul III. Fischer-Dieskau, plin de noblețe, un adevărat Rodrigo.

Solti conduce excelent, ca de atâtea ori mai târziu, orchestra ROH, o orchestră care revine mereu în discografia operei.

Evident, dacă e DECCA aproape se subînțelege că sunetul e superb…

Scor: 9/10

Don Carlo – 1971, Giulini, Royal Opera House of Covent Garden

 

Placido Domingo (Don Carlo), Montserrat Caballe (Elisabetta di Valois), Shirley Verrett (La Principessa Eboli), Sherrill Milnes (Rodrigo, Marchese di Posa), Ruggero Raimondi (Filippo II), Nicolai Ghaiurov (Il Grande Inquisitore) etc.
Carlo Maria Giulini, dirijor, Royal Opera House, Covent Garden

Giulini stabilește definitiv tempo-ul și măsura orchestrei acestei opere, nimic nu este exagerat, dar totul e plin de temperament, efectiv ridicînd scena în care se pot produce Domingo, Caballe, Verrett toţi perfecţi, un Filip al II-lea al lui Raimondi cu adevărat regal… Estes, cel putin onorabil, Milnes nu e cel mai bun Posa dar ambii se integrează în tabloul general al unei producţii superbe.

Scor: 10/10

Don Carlo – 1971, Karajan, Berliner Philharmoniker

 

Jose Carreras (Don Carlo), Mirella Freni (Elisabetta di Valos), Agnes Baltsa (La Principessa Eboli), Nicolai Ghiaurov (Filippo II), Piero Cappuccilli (Rodrigo, Marchese di Posa), Jose Van Dam (Il Grande Inquisitore).
Herbert von Karajan, dirijor, Berliner Philharmoniker

Karajan și Filarmonica berlineză duc cu gândul la o viziune simfonică asupra operei, asupra orchestrației și asupra balansului înregistrării. A funcționat splendid în La Boheme din 1974, dar nu și aici, unde orchestra strivește literalmente totul, și soliștii și urechea melomanului. Păcat, pentru că Jose Carreras cântă foarte bine într-un rol care i se potrivește, în perioada lui cea mai bună din carieră, meritînd să fie starul absolut al acestei ediții. Trecem peste Ghiaurov, peste care anii n-au început încă să atârne, predînd aici ștafeta lui Van Dam, impecabil. Cappucilli e onest, iar Baltsa previzibil, bună.

Scor: 7/10

Don Carlo – 1997, Haitink, Royal Opera House of Covent Garden

 

Richard Margison (Don Carlo), Galina Gorchakova (Elisabetta di Valois), Olga Borodina (La Principessa Eboli), Roberto Scandiuzzi (Filippo II), Dmitri Hvorostrovsky (Rodrigo Marchese di Posa), Robert Lloyd (Il Grande Inquisitore).
Bernard Haitink, dirijor, Royal Opera House, Covent Garden

O curiozitate din punct de vedere al distribuției, chiar o întreprindere riscantă e acest disc, reunind vedete ale școlilor rusești într-o producție a unei opere atât de occidentale cum e Don Carlo. Partea bună este că riscurile asumate au fost depășite cu succes, performanța cântăreților e reușită. Partea proastă este că acest disc nu a făcut pe nimeni uitat dintre interpreții care au făcut faima acestei opere. Singurul aspect sub care acest compact bate tot este calitatea tehnică a înregistrării, dar era de așteptat pentru un Philips Classics în 1997. Nimic nu e greșit și nimic nu e extraordinar.

Scor: 7/10

Don Carlo – Live 1950, Stiedry, The Metropolitan Opera

 

Jussi Bjorling (Don Carlo), Delia Rigal (Elisabetta di Valois), Fedora Barbieri (La Principessa Eboli), Cesare Siepi (Filippo II), Robert Merrill (Rodrigo, Marchese di Posa), Jerome Hines (Il Grande Inquisitore) etc.
Fritz Stiedry, dirijor, The Metropolitan Opera, 11.11.1950

Doar 4 acte, deși ar fi fost frumos să fi compus Verdi vreo 17 și să fie cântate toate! Legendele Met-ului într-o producție ce pare rutinieră dar care depășește mai tot ce se cântă azi. Bjorling e nul din punct de vedere dramatic, dar nu contează: e o voce care livrează sunete fără egal. Siepi e alternativa italiană, plină de stil, la bașii slavi: cu nimic mai prejos decât aceștia, aduce noblețea pe care o pune alături de autoritate. Toți cântă și nimic mai mult, dar cum o fac e o altă poveste care ține de o epocă și o tradiție azi dispărute…

Scor: 9/10

Don Carlo – Live 1958, Giulini, Royal Opera House of Covent Garden

 

Jon Vickers (Don Carlo), Gre Brouwenstijn (Elisabetta di Valois), Fedora Barbieri (La Principessa Eboli), Boris Christoff (Filippo II), Tito Gobbi (Rodrigo, Marchese di Posa), Michael Langdon (Il Grande Inquisitore) etc.
Carlo Maria Giulini, dirijor, Royal Opera House, Covent Garden, 12.05.1958

Un fel de mit fondator al Covent Garden-ului modern, a fost premiera longevivei producții a lui Lucchino Visconti, care a ținut până în 2008 (!!!). Din acea seară s-au păstrat articole de presă, multe fotografii și această înregistrare… Distribuția e un „dream team” pentru epocă începînd cu Vickers, cu adevărat un tenor de calibru, Gre Brouwenstijn un fel de Donna Elvira translatată în regina Spaniei, cuplul Gobbi/ Christoff deja faimos, Barbieri și ea mezzo soprana momentului. Peste toți, Giulini arătînd lumii că Verdi a scris și pentru orchestră.

Scor: 9/10

Don Carlo – Live 1991, Muti, Teatro alla Scala di Milano

 

Luciano Pavarotti (Don Carlo), Daniella Dessi (Elisabetta di Valois), Luciana d’Intino (La Principessa Eboli), Samuel Ramey (Filippo II), Paolo Coni (Rodrigo, Marchese di Posa), Alexnadre Anisimov (Il Grande Inquisitore).
Riccardo Muti, dirijor, Teatro alla Scala, Milano, 07.12.1992

O înregistrare din seria de spectacole care au deschis stagiunea de la Scala în ’92, în care Pavarotti a fost fluierat (nu aici). Dar asta e doar senzaționalul, pentru ca Pavarotti e surprinzător de bun într-un rol așteptat de mult. Duetul cu Posa din primul act e nemaipomenit, alert, romantic, perfect. Muti, la rândul său, conduce ostilitățile ca un posedat, cu tempouri fruste, rapide, în scena auto da fe-ului e reîncarnarea lui Toscanini. Puțin mai contează că Ramey nu are vocea cea mai potrivită (dar trebuie văzut pe DVD-ul producției incredibile a lui Zeffirelli, unde prezența lui e ideală pentru rol), că Daniella Dessi mai are dificultăți pe ici, pe colo, ca Paolo Coni are vibrato (dar ține pasul cu Pavarotti). Cine e Anisimov?

Scor: 8/10

Don Carlos – Live, 1996, Pappano, Theatre du Chatelet

 

 

Roberto Alagna (Don Carlos), Karita Mattila (Elisabette de Valois), Waltraud Meier (La Principesse Eboli), Jose van Dam (Philippe II), Thomas Hampson (Rodrigo, Marquis de Posa), Thomas Halfvarson (Le Grand Inquisiteur).
Antonio Pappano, Orchestre de Paris, Choeur du Theatre du Chatelet

Un compact care nu poate fi despărțit de DVD-ul cu același spectacol, la fel ca și înregistrarea de la Scala 1992. Imaginea grotescă a lui Halfvarson nu poate fi disociată de sunet, tristețea lui Philippe II (van Dam) ar fi incompletă fără reprezentarea video, vocea lui Alagna, bună de altfel, nu poate suplini impersonarea lui Don Carlos. Sunt atuuri comerciale (trebuie să ai ambele produse) și dezavantaje în același timp (discul audio are o valoare atâta vreme cât ai văzut spectacolul). Foarte mult contează interpretarea actoricească – nu se aude, dar se vede și te provoacă să revii asupra muzicii, doar proiectând în minte amintirile unei seri importante din istoria operei de la sfârșitul secolului XX. Franceza este pentru puriști, nu scade și nu crește valoarea artistică a interpretării, din fericire, mai toți de pe scenă o cântă impecabil.

Scor: 8:/10

7 comentarii

  1. Eu as nuanta putin, opera a fost scrisa initial in limba franceza, pentru Opera din Paris, si apoi tradusa in italiana, limba in care au aparut si versiunile urmatoare. Asa cum s-a spus in mai multe randuri, nu exista o versiune definitiva, chiar Verdi a revenit de mai multe ori asupra partiturii facand diverse schimbari – ultima este versiunea asa-zisa „Modena”, in care readuce la 5 acte varianta italiana si mai schimba cate ceva pe ici-pe colo. Dar fiecare versiune are calitatile si defectele ei si ne spune sau ar tebui sa ne spuna altceva. Desigur, existe numeroase variante „compilate”, marea majoritate in italiana, mai usor de cantat si mai comprehensibila. Variantele in limba franceza [cea cu Alagna nu este cea originala, ci tot o compilatie – singurele care, dupa cunostintele mele incearca sa recreeze partitura originala sunt cea a lui Abbado in studio la DGG si cea de la Opera de Stat din Viena, facuta intr-o montare ciudata si foarte controversata] au pentru mine ceva special – ele ar trebui sa recreeze si un stil de cant azi aproape disparut, care este foarte diferit de cel al operei italiene. Dar cu distributii internationale, rodate mai ales in alte repertorii, si cu dirijori care nu s-au facut remarcati in stilistica muzicii franceze e cam greu sa obtinem asa ceva.

    Apreciază

    Răspunde

  3. „Ghiaurov a preluat tot ce era bun de la Christoff, mai puțin emisia rusofonă, poate de aceea l-a făcut uitat vreo 3 decenii.”….nu am prea imteles: Ghiaurov preia emisia rusofona de la Christoff, care era bulgar, si il face uitat pe acesta timp de 3 decenii? A fost vreodata Christoff uitat, in special in rolul lui Filip al II-lea??? Si nu prea inteleg de unde sa fi avut Christoff emisie rusofona cata vreme a fost studentului barotonului italian Riccardo Stracciari?

    Apreciază

    Răspunde

    • Da, am cam încurcat eu borcanele, lingvistic vorbind 🙂
      Voiam să spun că atât Ghiaurov cât și Christoff (dar și Șaliapin) chiar și atunci când nu cântau Boris Godunov, ci roluri de bas verdine, se simțea în dicția lor faptul că erau slavi. Christoff a fost poate primul bas slav care a fost mediatizat în condiții tehnice bune (Șaliapin – n-a fost, decât pe gramofon). Nikolai Ghiautov l-a înlocuit foarte bine pe Christoff, succesul său a fost poate chiar mai mare. Câtă vreme Ghiaurov a înregistrat în anii 70-80-90 discuri, acelea s-au cumpărat mai degrabă decât cele ale lui Christoff.
      Cât despre ideea că acești bași nu aveau o dicție slavă, nu trebuie decât să-i comparați cu Cesare Siepi, în rolul lui Filip II la Met, în 1950. E cât se poate de clară diferența.
      Sunt de acord însă, că nu am fost destul de clar în exprimare.

      Apreciază

      Răspunde

    • Subiectiv, mie îmi place mai mult Ghiaurov, pentru timbrul său foarte bogat. Christoff avea o voce care mie îmi pare cam seacă, dogită. Dacă Mark Reizen (ca să dau un exemplu) ar fi putut avea o carieră adevărată în Occident, nu știu ce ierarhii s-ar mai fi păstrat. Asta nu înseamnă că Boris Christoff n-ar fi un bas foarte mare. A fost și este (prin înregistrări) o legendă. Îmi place mie mai mult Ghiaurov, asta e.

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.