Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția #11: Verdi.


Joi, 12 Septembrie 2013 la Sala Palatului
G. Verdi – Requiem
Antonio Pappano (dir.), Liudmila Monastyrska (s), Ecaterina Semenciuk (ms), Saimir Pirgu (t), René Pape (b),  Orchestra e Coro dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia

Încă nu-mi vine să cred. Au trecut ore bune de când al doilea concert al lui Antonio Pappano s-a încheiat și tot mai aud reverberația muzicii lui Verdi, care continuă să mă tulbure. Chiar dacă am așteptat acest Requiem aproape cu nervozitate, în tot vârtejul sonor al acestui festival, parcă n-am fost conștient că va fi un recital de asemenea nivel. Așteptări mari aveam, încercam să intuiesc cum va fi, dar ce-am văzut și ascultat a depășit  puterea mea de imaginație.

La București, până acum încă nu s-a pus în scenă o operă de aceeași dimensiune artistică precum o premieră de la Teatro alla Scala, Covent Garden sau Metropolitan, ca să nu mai vorbim de Wiener Staatsoper. Vorbesc de întregul efectiv care cântă, nu doar soliștii, dar și orchestra și corul și (mai ales) dirijorul. Requiem nu este o operă, în ciuda dezbaterilor legate de caracterul teatral al capodoperei sacre a lui Verdi. În același timp, Requiem-ul lui Verdi este aproape o antiteză a Requiem-ului lui Mozart privit prin prisma exprimării muzicale a credinței. Dar Giuseppe Verdi nu este numele unui compozitor, ci al unei religii. O religie a Operei. Melodramele sale sunt analizate și interpretate de mulți dirijori, de la Arturo Toscanini încoace, cu o fervență religioasă. Priviți-l pe Riccardo Muti incantând Don Carlo. Sau pe Claudio Abbado oficiind Simon Boccanegra. Pe James Levine slujind în Rigoletto. Dar și pe atâția alții rugându-se în Messa da Requiem

Astăzi, la îndemâna noastră, la o distanță care nu presupune aproape nici un efort logistic, ci doar unul infim financiar, am avut ocazia să aplaudăm o echipă vis, de vreo o sută de muzicieni. Orchestra Nazionale dell’Accademia di Santa Cecilia – una dintre falangele cele mai strălucite din Italia, cu o tradiție fără echivalent nu numai în România, dar în toată Europa, cu o excelentă specializare în muzica simfonică. Corul aceleiași Accademia di Santa Cecilia. Nu doar concertele simfonice fac să strălucească cele două ansambluri, dar și toată memoria iubirilor noastre pentru Renata Tebaldi și Mario del Monaco, cu care au înregistrat atâtea discuri intrate în legenda fundamentală a operei de acasă, cea în care am rămas adesea singuri doar noi cu divele noastre, într-o intimitate altfel imposibilă… Apoi Antonio Pappano, probabil cel mai strălucitor dirijor de operă din lume. Liudmila Monastyrska – revelația ultimilor ani de la Metropolitan (ce Aida!) și de la Londra (când nimeni nu mai credea că mai poate exista o mare Abigaill). Ecaterina Semenciuk – Eboli a ei tocmai a impresionat multă lume la Salzburg, acum nici o lună de zile. Saimir Pirgu – noul prinț al tenorilor mozartieni, un soare neașteptat răsărit din Albania. Și René Pape – chiar el, marele bas al planetei lirice, cuprinzând cu arta sa atâta muzică de la Mussorgsky la Mozart și Wagner. Numai afișul concertului era reprezentarea meschină și limitativă a unui vis de meloman. Drept urmare, îmi iau precauția de a preciza că orice observație critică trebuie privită în acest context, al unei echipe de extratereștri venită, cine știe cum (sau poate numai Ioan Hollender știe cum), la București.

Requiem

La București! Un oraș înnebunit după operă, oricât de ciudată ar părea afirmația asta. Fie prin orgoliul cu care privim spre vechii noștri cântăreți de operă care, indiferent dacă au cucerit lumea sau nu, sunt mereu amintiți, în orice context. Sau fie prin nerecunoștința arătată altora, care chiar au însemnat ceva în această artă supremă. Dar mai ales prin mulțimea de spectatori de la Sala Palatului, de azi, ocupând toate locurile cu mult înainte de a intra orchestra pe scenă, așteptând într-o tăcere plină de tensiune evenimentul muzical al anului. Hollender, cu experiența sa imensă, a plusat grosier în conferința de presă de acum nici două săptămâni că acest Requiem îi face invidioși pe organizatorii Festivalului de la Salzburg. Efectul acestei declarații s-a văzut azi, în potopul de lume care parcă dorea să-i confirme aprecierile. Așa am intrat la Sala Palatului, printre ultimii, în toată această nebunie.

O nebunie, dar mai ales o experiență. Care a început cu primele sunete ale Introit-ului, abia perceptibile, cu acel crescendo în trepte infinitezimale, care te introduce în atmosfera missae-i funebre nu prin seducție, ci printr-o atracție implacabilă, conectându-te subit la sobrietatea semnificației Requiem-ului. Aceea a unui serviciu funerar, iar în cazul lui Verdi, prin aluziile muzicale la atâtea opere ale sale, este vorba de un serviciu funerar al personajelor lui, pe care le-a iubit atât de mult încât le-a ucis pe scenă în fața noastră, de mii și mii de ori, făcându-ne să plângem în fața tragediilor lor, cutremurați de propriile noastre slăbiciuni relevate de ele. Dar Pappano a mers dincolo de asta, tocmai el, epitoma teatrului liric arătându-ne o rigoare și o cunoaștere atât de amănunțită a ceea ce înseamnă muzica aceasta, încât, așa cum am spus mai devreme, Verdi însuși devenea religie.

Kyrie a izbucnit apoi și, în sound-ul acela destul de sobru și un pic sec al Accademiei Nazionale (dar așa sunt orchestrele italiene, ele nu supralicitează opulența sunetului), pe rând, soliștii au declamat în limba greacă formula binecunoscută tuturor: Doamne, miluiește-ne! Hristoase, miluiește-ne! Monastyrska a intonat la limita fizică a instrumentului ei, afișând un vibrato amplu și exagerat, dar care a dispărut destul de repede odată ce vocea i s-a încălzit. Dies Irae a afișat violența obișnuită, dar nu dezlănțuită haotic, ci controlată cu o mână de fier, pentru că oamenii nu au căderea de a descrie prin exagerare necunoscutul Zilei de Apoi. Nici Tuba mirum, teribila trâmbiță a Apocalipsei, pe care noi n-am auzit-o încă, iar când o vom auzi n-o să-i supraviețuim ca s-o descriem, acest Tuba mirum de atâtea ori cântată la un volum infernal, aseară a fost la fel de expresivă și prin controlarea volumului alămurilor, lăsând să se întrevadă toate detaliile fumuseții muzicii a celor două trompete care secondează trombonul. Mors stupebit a fost primul moment în care René Pape a arătat de ce este atât de celebru: pentru inteligență, dar și pentru intuiție. Niciodată nu am simțit ca acum în șoaptele lui, cele mai tăcute șoapte, dar care s-au auzit în toate depărtările vastei Săli a Palatului, o asemenea scrutare a abisului existențial. Pe parcursul întregului spectacol, a existat însă și un al cincilea solist: corul. Dicția a fost exemplară, nu avem termen de comparație în România, noi lăudăm corurile noastre pentru că nu știm exact ce înseamnă un cor romantic exemplar, mai ales în muzica sacră. Înseamnă relief, expresivitate, disciplină și mai ales o înțelegere completă a semnificației fiecărui cuvânt, care trebuie accentuat atât cât trebuie pentru a arăta frumusețea compoziției. Am urmărit concentrat și fascinat toată această mulțime compactă de suflete care înălțau spre cer rugile pentru salvarea lor, în părțile care au urmat. Corul din Sanctus! Unde adesea auzim o bucurie forțată, cu aluzii la muzica barocă laică, aici totul a fost pus sub semnul sobrietății, rezervei, măsurii, într-o delimitare clară a limitelor umane.

Quid sum miser… Ce poate un păcătos ca mine să spună? a fost un moment în care vocile cvartetului s-au reunit în acea melancolie a pietății în toată splendoarea, pentru prima dată la maximul expresivității lor. Și Requiem-ul s-a arătat atunci ceea ce este: o experiență, mai mult decât o audiție, o experiență complexă care transcende sunetul, dincolo de simpla frumusețe a muzicii, prin cuvinte încărcate de semnificații, atârnând greu pe inimile spectatorilor. Nu sunt bigot când accentuez importanța cuvintelor. Religia creștină nu este numai dogmă, ci și multă filosofie.

Recordare a fost momentul în care timbrul grav și foarte egal al Ecaterinei Semenciuk a făcut furori.  Așteptam cu teamă Ingemisco, gândindu-mă că Saimir Pirgu e un tenor mai ușor, oricât de valoros este el, probabil ideal pentru Requiem-ul lui Mozart, totuși tenorul pe care-l cere Verdi are nevoie de mai multă greutate. Finalul, … statuens in parte dextra, nu a debordat de volum, dar există în libret două versuri, Qui Mariam absolvisti,/ et latronem exaudisti, atât de genial expuse de muzică, încât intonația lui Pirgu m-a răpus, cufundându-mă într-o emoție care nu m-a părăsit nici după ce s-a terminat concertul. Pirgu a compensat limitele sale dramatice prin culoare și prin emoția sa prorpie transmisă nouă. Și totul a continuat așa, cu un Pape debordând de nuanțe de o frumusețe uluitoare, cum să nu rămâi extatic după cum își face el intrarea în Hostias? Semenciuk a dus povara unei partituri care se sprijină pe vocea de mezzosoprană într-o proporție foarte mare, cu demnitate și multă disciplină. Până la Libera me, când Monastyrska a închis concertul cu o voce pe cât de mare, pe atât de docilă în a se integra cu corul într-un echilibru despre care nici nu știam că există. Libera me în care Verdi se împacă seren cu sfârșitul dar se cutremură la gândul că sufletul lui ar putea fi condamnat pe veșnicie.

Totul s-a terminat în liniștea care se instalează progresiv la finalul lucrării, încărcând atmosfera, dincolo de orice impuls de a provoca o explozie. Nu-ți vine să sari în picioare aplaudând frenetic, mai întâi trebuie să-ți revii în fire. Explozia este întârziată, ea apare abia după ce dirijorul și soliștii deja au ieșit prima oară de pe scenă. Descărcarea nervoasă este imensă și lentă, ca o decantare.

Afară ploua. Și parcă nimeni nu se grăbea să plece, comentând în foyer experiența unei seri la un concert, o experiență pe care tocmai ai constatat că n-o vei mai reîntâlni curând. Am plecat apăsat de muzică. Am plecat însă eliberat de orice alte apăsări.

Copleșitor? Nu. Copleșitoare este viața. Muzica este numai înălțare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.538 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: