Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția #13: Siegfrieds Tod


Duminică, 22 Septembrie 2013 la Sala Palatului
R. Wagner – Amurgul zeilor WWV 86D
Marek Janowski (dir), Rundfunk Sinfonieorchester BerlinCorul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Ion Iosif Prunner), Stefan Vinke (Siegfried), Valentin Vasiliu (Gunther), Martin Winkler (Alberich), Eric Halfvarson (Hagen), Petra Lang (Brünnhilde), Alexandra Reinprecht (Gutrune), Daniela Denschlag (Prima ursitoare), Elisabeth Kulman (Waltraute, A doua ursitoare), Anelyiya Vidinova (A treia ursitoare),  Ileana Tonca (Woglinde), Alina Bottez (Wellgunde), Sorana Negrea (Flosshilde)

Nu mi-am imaginat nicicând înainte de Festivalul Enescu 2013 că voi putea scrie un asemenea titlu. Chiar și la modul general, pentru un iubitor al muzicii lui Wagner, emoția pare un cuvânt puțin nepotrivit de alăturat Tetralogiei. Și totuși… pentru că la sfârșitul acestui Inel al Nibelungului cântat la București, la un nivel nesperat de bun, simt nevoia unei concluzii, aceasta nu poate fi decât una emoțională.

Odată cu Amurgul zeilor parcă și Festivalul ajunge tot într-un amurg, nu e sfârșitul, ci începutul lui, a mai rămas doar o săptămână de concerte, peste doi ani s-a anunțat și o durată mai mică, bine că nu se desființează de tot. Vom rămâne cu amintirile acestei ediții, e greu de comparat cu altele, pentru mine a fost însă una dintre cele mai frumoase.

Asta și pentru că am avut norocul, nu pot să-i spun altfel, de a vedea live Tetralogia lui Wagner povestită de Marek Janowski. Amănuntul că a fost o reprezentație în concert nu contează, dirijorul a anunțat într-un interviu din 2011 că e sătul de regizori, Wagner este altceva decât ce ni se propune pe scenă, și că în anul bicentenarului va cânta în această formulă operele de maturitate ale marelui compozitor. Am înțeles văzând cele patru opere și diferența dintre cele două culturi muzicale, cea germană și cea italiană, și, lăsându-mă provocat de acest ocean sonor al mitologiei nordice puse pe note, am descoperit o capodoperă romantică.

Alain Duault (dacă vreți, el este versiunea franceză, dar de o altă dimensiune, a lui Iosif Sava) remarca cinci elemente definitorii ale romantismului, prezente consistent în Inelul Nibelungului: dragostea, natura, noaptea, călătoria și moartea, toate prezente în fiecare dintre cele patru opere și mai ales poate în cea din urmă, văzută ieri, la Sala Palatului. Nu voi dezvolta mai departe enumerarea de mai sus, probabil că există deja câte o carte pentru fiecare dintre cei cinci piloni ai romantismului, așa cum probabil există un raft întreg despre psihanaliza personajelor lui Wagner, alt raft despre filosofia germană reflectată în libretele lui, încă unul despre politică și opera lui, deci o sinteză de câteva rânduri nu poate fi decât ridicolă.

Eric Halfvarson - (c) Romeo Zaharia
Eric Halfvarson – (c) Romeo Zaharia

Escatologia din ultima seară Wagner, cea mai lungă și, într-un fel, și cea mai frumoasă, pentru că sfârșitul lumii de pe scenă se prelungea și în viață, cine știe când vom mai vedea Tetralogia la București (chiar și cântată de români), a fost populată de un grup de muzicieni extraordinari. Dacă pe Stefan Vinke l-am văzut ce poate (și poate foarte multe!) în rolul lui Siegfried, la fel și pe Martin Winkler sau Petra Lang și (de ce nu?) chiar pe Valentin Vasiliu (la înălțimea partenerilor săi), aseară l-am avut în fața ochilor și pe Eric Halfvarson, Marele Inchizitor de la Châtelet ’96 dar și de la Salzburg de anul ăsta, care a reușit în multe rânduri să aibă prim planul în aproape toate scenele în care a apărut Hagen. Un bas cu o voce aproape de ideal, cu gesturi teatrale dar care completau declamațiile lui în cel mai logic mod, cu siguranța starului care vine (și) din tradiția italiană, Halfvarson a impresionat, în mod evident. Și iPad-ul lui a atras probabil multe priviri 🙂 Dar toți au cântat superb, ca de altfel în toate serile, Elisabeth Kulman care aseară a avut două roluri mici mi-a adus aminte că nu am scris nimic până acum despre Fricka a ei, am trecut prea ușor peste timbrul ei învăluitor de mezzosoprană, abia absența unui rol consistent în ultima operă a Tetralogiei mi-a adus aminte că ea a fost „doar” perfectă și sublimă în celelalte seri.

Dar nu mă voi opri din a scrie, din nou, despre Marek Janowski, dirijorul care a ieșit din fosa orchestrei de operă, pentru a urca pe scenă, în plină lumină și luminând o partitură de o extraordinară frumusețe. Pentru că, după spusele lui, ceea ce se pierde în fosa teatrului este detaliul contrapunctului, expediat într-un colț destinat numai urechilor prea fine de vertijul mișcării de pe scenă. Or, ceea ce a fost cu adevărat uimitor la acest Inel de la București, unul de sute de milioane, a fost tocmai această imagine fizică, dar mai ales auditivă, a unei simfonii spectaculoase. Care aseară a culminat cu marșul funebru al lui Siegfried, un moment care m-a înfiorat dincolo de orice imaginație. A fost construcție sonoră de un dramatism aproape cinematografic, dispariția lui Siegfried – eroul e dispariția unui ideal, un ideal atins în interpretarea muzicii wagneriene la festival. Impactul acestui moment a fost atât de intens, cel puțin pentru mine, încât efectele lui nu s-au estompat nici măcar atunci când Petra Lang a murit cântând pe scenă, în celebra scenă finală a Brünnhildei.

Recunosc, n-am mai auzit niciodată la București niște aplauze de final atât de sincere și atât de intense ca la finalul acestei Tetralogii. Sigur, momente istorice au fost destule de-a lungul timpului și s-au strâns destule prezențe legendare în memoria noastră, dar aseară, la Sala Palatului, au fost fanii cei mai încrâncenați, cei mai dependenți de muzica asta, printre care se găseau și destui curioși, ca mine, contaminați de frumusețea unui moment incredibil. O să-mi aduc aminte multe concerte peste un an, doi sau peste zece ani, dar sunt foarte sigur că de această întâlnire cu Wagner din 2013, înfiorată de muzica morții lui Siegfried, îmi voi aduce aminte ca de un eveniment cu semnificații imense, pentru că de la prima zi, cea a Aurului Rinului, și până la Amurgul Zeilor de o săptămână mai târziu, eu însumi am străbătut un drum, care m-a schimbat, îmbogățindu-mă.

Petra Lang - (c) Romeo Zaharia
Petra Lang – (c) Romeo Zaharia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.469 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: