Festivalul Enescu din 2005. Pentru mine a fost o lună de carpe diem. Tocmai îmi schimbam slujba și beneficiam de un preaviz de o lună de zile care se suprapunea peste festival. Mi-am dat seama pe loc că un asemenea tonus nu-l prinzi ușor și am mers la aproape tot. Câte trei spectacole pe zi care începeau la Ateneul Român, continuau la Sala Palatului și apoi, întinzându-se până după miezul nopții, din nou la Ateneu pentru un alt concert.

Într-una dintre aceste binecuvântate zile, la Ateneu era, de la ora 17:00, un concert de jazz cu Barbara Hendricks. Credeam că nu mai cântă deloc, așa că am fost surprins s-o văd pe afiș. Chiar și în jazz.

Am intrat cu teamă, într-o sală arhiplină de tineri care abia așteptatu să-și legene pletele pe ritmurile band-ului de pe scenă. Iar eu, cu inima tremurândă, o căutam din priviri pe ea, pe Barbara, Mia povera Liu.

Era acolo, în mijlocul scenei, așteptând să înceapă concertul. De la primele note, o gheară mi s-a pus pe suflet. Era ea, dar din voce se mai distingeau doar niște vestigii, precum cele ale unui oraș antic, unde efortul de imaginație trebuie să fie uriaș ca să-ți imaginezi splendoarea de altădată. Așa era și vocea ei, obosită, consumată, metalul timbrului ei de demult sclipind din când în când, prea rar, prea palid. Când au trecut atâția ani? Ieri parcă ascultam chemarea ei, Signore, ascolta!, care parcă m-ar fi implorat pe mine, nu pe Calaf, să întorc privirea către ea. Am început să număr tot ce s-a pierdut, în toate registrele vocii ei, în timbru, în frazare, în intonație și sigur, din fiecare se mai păstra ceva, dar la fiecare contabilizare a vreunei pierderi din substanța vocii ei, mi se părea că am pierdut câte puțin din mine. Am sperat că poate la un bis va cânta și o arie dintr-o operă, una care atinsă de darul ei parcă se prefăcea în altă poveste acum… așa de mulți ani deja? N-am rezistat însă decât jumătate din show, și-am părăsit cupola Ateneului înfrânt, înăbușindu-mi un suspin.

Afară, parcă deodată venise toamna aceea friguroasă și urâtă. Nu ploua, dar era vântul care spulberă frunzele uscate, a pustiu, a timp irecuperabil, a zilei calde care pleacă pentru multă vreme. În niște boxe instalate în piață se auzea Signore, ascolta cântată de ea. Era doar o înregistrare, o știam prea bine. Până la concertul următor mai era vreo oră, numai bună de uitat totul într-un bar.

Înregistrarea cu Turandot în care Barbara Hendricks cântă incomparabil rolul lui Liu este aceasta: