Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția #20: Cel mai bun teatru de operă din lume


Tot Tosca. De data asta, înregistrările fac parte doar din fondul cultural care mi-a permis această emoție. Am aflat, într-o zi de toamnă, ca va fi un mare spectacol cu Tosca, în rolul titular urmând să cânte Cellia Costea. La ONB. O voce pe care nu o mai auzisem niciodată până atunci, chiar dacă informații frumoase despre soprană citisem în diverse locuri. Clipurile de pe YouTube nu erau de natură să mă edifice prea mult; la o calitate slabă din punct de vedere tehnologic, păreau să facă o reclamă greșită artistei.

Spectacolul a debutat în producția ponosită a teatrului bucureștean. Tenorul italian care cânta Mario nu impresiona în mod special. Nu cânta nici rău. Cellia Costea a trecut prin tot actul întâi destul de impersonal, așa mi s-a părut. Maria Callas? Nici vorbă de așa ceva. Mai degrabă à la Tebaldi, totuși nimic cu adevărat strălucitor. Dar totul în ceea ce cânta ea pe scenă era de bună calitate și (important) de bun gust. Dirija Tiberiu Soare, o orchestră care încerca destul de greu să iasă din rutină. În mare parte reușeau, cu costul unor desincronizări de care numai puriștii s-ar fi sinchisit.

O mare așteptare era Ionuț Pascu, baritonul plin de stil care-l interpreta pe Scarpia. Nimic deosebit nici la el. Bun, dar… unde era ținuta aristocratică?, unde era ironia? Nu erau. Nu eram deloc dezamăgit, așa cum nu eram nici entuziasmat.

Totul a ținut așa până la Vissi d’arte. A început convențional, cel puțin din punct de vedere teatral. Vocal? A fost un vis. Nu mai eram la Opera din București. Eram la Scala sau la Metropolitan, și nu în orice seară, ci într-una de legendă. Vocea aceea răsuna mai clar și mai limpede decât orice auzisem vreodată. Iar pe scenă nu mai era Cellia Costea, era Renata Tebaldi. Era o statuie de marmură care prinsese viață și care cânta, cu niște sunete care țineau de miracol. Publicul a rămas încremenit, străbătut probabil de un fior pe care nu-l mai simțise de multă vreme. După „Perche me ne rimuneri cosi” a urmat o fracțiune de secundă de tăcere uluită, după care sala a devenit o tribună de fotbal care se bucură de marcarea unui gol. Urletele, multe dintre ele ajunse dezarticulate, însoțeau un val de aplauze care părea să nu se mai sfârșească. Ne-am așezat cu toții cu palmele fierbinți, dureroase, nu s-a bisat, dar de acolo și până la sfârșit, toată opera a părut să fie alta. Una din lumea râvnită de dincolo de fosta cortină de fier. Și m-am simțit fantastic de privilegiat că pot vedea așa ceva acasă. Dacă s-ar mai fi cântat de 10 ori, m-aș fi dus de 10 ori s-o văd. N-a fost decât o singură reprezentație. Ce puțin. Și ce mult…

Bietul tenor „s-a rupt” în actul trei, dar nu mai conta. Multă lume n-a observat deloc. A fost o seară memorabilă, pe care n-am mai regăsit-o apoi la ONB în anul care a trecut.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Comentarii recente

George Andrei pe Christian Badea și Andrei Ioni…
dnicolescu pe Christian Badea și Andrei Ioni…
Zaiafet pe Mamma mia!
Marioara Marinela pe Mamma mia!
Condulescu pe Mamma mia!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.522 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: