Tot Tosca. De data asta, înregistrările fac parte doar din fondul cultural care mi-a permis această emoție. Am aflat, într-o zi de toamnă, ca va fi un mare spectacol cu Tosca, în rolul titular urmând să cânte Cellia Costea. La ONB. O voce pe care nu o mai auzisem niciodată până atunci, chiar dacă informații frumoase despre soprană citisem în diverse locuri. Clipurile de pe YouTube nu erau de natură să mă edifice prea mult; la o calitate slabă din punct de vedere tehnologic, păreau să facă o reclamă greșită artistei.

Spectacolul a debutat în producția ponosită a teatrului bucureștean. Tenorul italian care cânta Mario nu impresiona în mod special. Nu cânta nici rău. Cellia Costea a trecut prin tot actul întâi destul de impersonal, așa mi s-a părut. Maria Callas? Nici vorbă de așa ceva. Mai degrabă à la Tebaldi, totuși nimic cu adevărat strălucitor. Dar totul în ceea ce cânta ea pe scenă era de bună calitate și (important) de bun gust. Dirija Tiberiu Soare, o orchestră care încerca destul de greu să iasă din rutină. În mare parte reușeau, cu costul unor desincronizări de care numai puriștii s-ar fi sinchisit.

O mare așteptare era Ionuț Pascu, baritonul plin de stil care-l interpreta pe Scarpia. Nimic deosebit nici la el. Bun, dar… unde era ținuta aristocratică?, unde era ironia? Nu erau. Nu eram deloc dezamăgit, așa cum nu eram nici entuziasmat.

Totul a ținut așa până la Vissi d’arte. A început convențional, cel puțin din punct de vedere teatral. Vocal? A fost un vis. Nu mai eram la Opera din București. Eram la Scala sau la Metropolitan, și nu în orice seară, ci într-una de legendă. Vocea aceea răsuna mai clar și mai limpede decât orice auzisem vreodată. Iar pe scenă nu mai era Cellia Costea, era Renata Tebaldi. Era o statuie de marmură care prinsese viață și care cânta, cu niște sunete care țineau de miracol. Publicul a rămas încremenit, străbătut probabil de un fior pe care nu-l mai simțise de multă vreme. După „Perche me ne rimuneri cosi” a urmat o fracțiune de secundă de tăcere uluită, după care sala a devenit o tribună de fotbal care se bucură de marcarea unui gol. Urletele, multe dintre ele ajunse dezarticulate, însoțeau un val de aplauze care părea să nu se mai sfârșească. Ne-am așezat cu toții cu palmele fierbinți, dureroase, nu s-a bisat, dar de acolo și până la sfârșit, toată opera a părut să fie alta. Una din lumea râvnită de dincolo de fosta cortină de fier. Și m-am simțit fantastic de privilegiat că pot vedea așa ceva acasă. Dacă s-ar mai fi cântat de 10 ori, m-aș fi dus de 10 ori s-o văd. N-a fost decât o singură reprezentație. Ce puțin. Și ce mult…

Bietul tenor „s-a rupt” în actul trei, dar nu mai conta. Multă lume n-a observat deloc. A fost o seară memorabilă, pe care n-am mai regăsit-o apoi la ONB în anul care a trecut.