15 iunie 2014, într-o duminică, la Opera Națională Română Iași
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Niky Wolcz, Decorul: Helmut Stürmer, Costumele: Lia Manțoc
Ana Maria Donose – Mimì (debut), Florin Guzgă – Rodolfo (debut), Jean Kristof Bouton – Marcello (debut), Valentin Marele – Schaunard (debut), Octavian Dumitru – Colline, Cristina Grigoraș – Musetta (debut), Iulian Sandu – Benoit, Alcindoro, Andrei Apreotesei – Parpignol (debut), Traian Hudumeac – Vameșul, Dragoș Stefan – Sergentul
Orchestra și Corul Operei Naționale Iași
Dirijor – Tiberiu Soare

După Tosca de la ONB, iată și La bohème la Iași, Puccini primește partea Cezarului în încheierea stagiunilor teatrelor de operă de la noi. În același timp, Covent Garden își închide sezonul cu Manon Lescaut, transmis în HD și la noi, ce mi-aș putea dori mai mult?

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la opera lui Giacomo Puccini din perspectiva aceasta, anume că este de fapt povestea oricui a fost student. Și nu numai. Iar o La bohème la Iași are un farmec aparte. Cine dintre cei care au făcut studiile universitare aici nu a trăit o viață boemă pe care n-o va uita niciodată? Câți dintre noi n-au stat la cămin câte patru într-o cameră sordidă, exact ca în mansarda lui Rodolfo, Marcello, Schaunard și Colline? Toți am fost măcar o mică parte dintre aceste patru personaje în viața de student. Și eu am fost Rodolfo, și nu doar odată! Și eu am avut o iubită, Mimì, cu care m-am sărutat sub un tei din Copou, care ne-a îmbrățișat cu parfumul lui afrodisiac,  adăpostindu-ne de ploaie. Și pe care, azi, autoritățile locale vor să-l taie. Și eu am avut o Café Momus, așa cum a avut orice student din țara asta, unde mă duceam să-mi sărbătoresc un examen, sau pur și simplu să-mi cheltui bursa. Fie că era Hotelul Traian cel proiectat de Gustave Eiffel, sau doar biata terasă  a lui Bucșinescu de prin cartierul Tudor, toate erau un Café Momus pe care l-am retrăit apoi ascultând marile discuri ale lui Pavarotti și Freni, sau ale lui Björling și de Los Angeles… Măcar o dată o fată și-a pierdut cheia la mine în cameră și tot măcar o dată ne-am despărțit plângând… Asta e Boema, și nu doar a operei, ci și a mea, și a voastră și tocmai de aceea, nimic nu e mai tentant decât s-o retrăiești într-un teatru de operă superb, așa cum este cel din Iași. Și eu, la fel ca toți ceilalți studenți, nu știam să răspund la întrebarea: E come vivo? decât tot ca Rodolfo: Vivo! De ce această nostalgie? De ce aceste priviri înapoi? Foarte simplu: pentru că, la fel precum Rodolfo, Marcello, Schaunard și Colline, m-am schimbat, așa cum și ei s-au maturizat în doar patru acte… Toți am renunțat la Per sogni e per chimere e per castelli in aria… Și toți am fost milionari… l’anima ho milionaria…

Așa că nu mi s-a părut nimic mai firesc decât să le văd pe Mimì și pe Musetta în fuste mini, pe Marcello purtând o geacă de motocilist sau un pulover, iar pe Rodolfo îmbrăcat la fel de stângaci precum o făceam și eu la 20 de ani. Așa a văzut regizorul Niky Wolcz această La bohème și nimic nu putea fi mai real și mai adevărat decât viziunea lui. E greu să te desparți de producțiile legendare ale lui Franco Zeffirelli de la Teatro alla Scala și de la Met. Fascinația exercitată de el a fost atât de mare încât aceste producții rezistă cu succes nediminuat de peste 50 de ani (cea de la Scala). Și a fost aproape imposibil de înlocuit acel Belle Epoque al Parisului. Și asta este partea rea a lui Zeffirelli: cultivarea intenționată a celei mai exagerate calofilii, cea a spectatorului de operă. Reinterpretările în cheie modernă sunt foarte puține: Richard Jones la Bregenz în 2002 – o poveste Gulliveriană, Damiano Michieletto la Salzburg în 2012 – împingând în extrem latura marginală a vieții de boem, n-au fost decât tot atâtea eșecuri, dar și avertismente: La bohème nu se poate reforma. Doar extraordinara viziune a lui Baz Luhrmann de la Sidney, în 1990 (DVD-ul a apărut abia în 1993) a reușit, și chiar cu brio. Povestea lui Henri Murger combinată regizoral cu Tenesee Williams a fost singura care a sedus, în primul rând prin acel imens neon care lumina scena în forma unui cuvânt: L’amour. E drept, acolo vesta de motociclist o purta Rodolfo…

Cu alte cuvinte, a fost un mare pariu al Operei din Iași să meargă pe mâna unei producții moderne. Mai ales că, se știe, nu doar publicul românesc, puțin obișnuit cu Regietheater, dar chiar și criticii muzicali înghit cu noduri convulsive orice tentativă de modernitate. Desigur, din calofilie. Cine nu riscă nu câștigă, e un truism. Dar cât de mult a câștigat Niky Wolcz asumându-și aceste riscuri! A fost un spectacol pe care cei care au fost în sală nu-l vor uita, probabil, niciodată. Sau până când va veni un alt regizor, care va face și el pe o scenă românească Boema LUI. Sau a ta. Sau a fiecăruia dintre noi. Și ne va face pe noi, martorii iubirilor lui, și ai cafenelor Momus ale lui, și ai barierelor din infern ale coșmarurilor sale. Așa cum astă seară, a făcut-o Niky Wolcz.

Mansarda celor patru studenți aducea mai degrabă cu un atelier al unor artiști, dintr-un colț uitat al unei Universități cu arhitectură destul de clasică. Puțin importă un decor, dacă regizorul nu-l umple cu viață. Iar cochetăria lui Mimì din primul act și stângăcia lui Rodolfo au făcut ca scena celor doi de la final să fie mai adevărată decât toate stereotipurile mic burgheze cu care ne-am obișnuit până acum (șalul ei, fusta până în pământ, sacoul lui, măsuța de lemn etc.). Acțiunea a fost mutată într-o perioadă nedefinită clar, un amestec de interbelic cu elemente foarte contemporane, greu de împăcat pentru cârcotași uniformele polițiștilor și costumele din al doilea tablou cu fustele mini, aparatele de fotografiat miniaturizate, ca să dau numai un exemplu. Și totuși, nu e vorba decât despre o altă nostalgie: aceea a unui regizor format într-o Românie postbelică, suspinând etern și neconsolat după anii ’30, în timp ce el, regizorul care a ales să emigreze când totul devenise mult prea gri, făcea parte din generația de tineri care se îndrăgosteau iremediabil de Brigitte Bardot. E un vis și o realitate imediată, amestecate într-un cocktail care nu face decât să demonstreze ceea ce am tot spus până acum: fiecare dintre noi a trăit în felul lui personal opera lui Puccini. Mai mult nu e nimic de spus, e momentul să tac, având pe retină fabulosul saltimbanc pe catalige din actul II, clownul Parpignol, dresurile sexy ale Musettei, dar visând încă la teiul meu, sub care am stat cu Mimì a mea, pe care n-o știu decât eu…

Și așa ajungem la adevăratul test al acestei generații de artiști ai Operei Naționale Iași, confruntarea cu zidul sonor al lui Puccini. Locul și momentul când vocea rămâne lirică dar se întinde până la extreme, pentru a face surfing pe un val de sunete, oricând gata să te înghită, să te răstoarne de pe cea mai gloriaosă linie de canto. Copiii din cor de ieri, seducând cu tinerețea lor în Don Giovanni sau în L’elisir d’amore, au devenit băieți mari, provocați să dovedească tuturor că sunt într-adevăr cântăreți de operă, capabili să facă față comparațiilor cu orice alte teatru din țară. Dar numai din țară? Au reușit? În mare parte da.

Numai și dacă am rămâne la tenorul Florin Guzgă, absolut fantastic astă seară, și n-ar mai avea importanță ce au cântat ceilalți. Acest tânăr cu alura lui Pavarotti din tinerețe a dovedit că și vocea lui anticipează o imensă speranță a tenoratului din România. Un registru acut de o insolență care-ți taie respirația, a dominat întreg spectacolul, fără drept de apel. O voce tânără, un timbru strălucitor, un vibrato perfect, o prospețime de vis, a cântat Che gelida manina de parcă ar fi avut-o în buzunar, cu supraacutele acelui la speranza care au făcut un teatru întreg să se înfioare de plăcere și de emoție. Unde am mai auzit așa ceva live? Nu doar în România, oriunde? Ce i-a făcut Vasile Moldoveanu, cel care l-a pregătit pentru acest rol, ce filtru magic i-a dat să bea? Ce jăratec l-a pus să mănânce? Nu vom ști probabil niciodată, dar de la vocalistul interesant dar necizelat care îi ținea trena Elenei Moșuc într-o La traviata de acum nici un an de zile și până la aceste momente de canto exemplar de azi s-a întâmplat o revoluție. O lume întreagă de cultură muzicală pare să fi ingerat bulimic peste noapte, cu o voracitate care ar părea aproape mortală, de neînțeles, dar care a avut ca rezultat nu doar o voce de mare calibru și cu un stil absolut admirabil, dar mai ales fără să-și piardă nimic din ceea ce era deja acolo, notabil încă de la început: candoarea. Ar fi fost atât de ușor s-o uite, și iată minunea! Totul a rămas acolo într-un amestec perfect.

Restul distribuției vine de aici încolo. De la acest Florin Guzgă uluitor, să nu uităm, un debutant în rol! Restul vine de pe locul doi mai departe. O Mimì, Ana Maria Donose, care în compania altui tenor poate că ar fi reușit să capteze mai mută atenție, dar soprana ieșeană a etalat o voce care nu a ieșit din comun prea mult. O Mimì mai cochetă decât de obicei, a reușit în ultimul act, atunci când personajul era la capătul puterilor, să etaleze și un lirism de bun gust, greu de găsit în restul spectacolului. În schimb, Musetta lui Cristina Grigoraș a fost aproape de ideal, într-un rol în care totul e cochetărie și mai nimic ingenuitate. Dar jocul seducției ei, care îi vine foarte natural, a funcționat ireproșabil. Jean Kristof Bouton a fost un Marcello care a nuanțat foarte frumos, de altfel acest bariton este un actor înnăscut, dar, din păcate, vocea lui lirică nu a avut volumul necesar pentru a trece dicolo de bariera sonoră a lui Tiberiu Soare. Valentin Marele și Octavian Dumitru au fost cel puțin suficient de buni în rolurile lor pentru a susține în ansamblu un spectacol foarte reușit.

O notă specială pentru Tiberiu Soare. Că partitura lui La bohème este preferata lui o știam, am aflat-o din nou în seara asta, atunci când a vorbit cu ocazia lansării volumului său Pentru ce mergem la operă? Nu a produs vreo epifanie care să își aibă originea în fosă. Nu a etalat vreun rubato care să pună pe gânduri și să provoace la visare pe cunoscători. A dirijat profesionist, dar mai ales a susținut pe fiecare dintre acești tineri, le-a netezit tutror drumul, le-a ușurat debutul, le-a fost complice, dar și profesor. Cine și-ar putea dori mai mult de la un dirijor? Pentru o distribuție cu atâția debutanți a fost ideal. Va fi poate Toscanini data viitoare când va veni la Iași, când măcar o parte din trac se va fi risipit, când peste aceast spectacol se va fi așezat deja legenda…

Așa că nu ratați și premiera de miercuri, cu cealaltă distribuție, iar pentru cei care nu pot ajunge la Iași, urmăriți-o online (sper să se transmită și aceasta). Merită din plin.