Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

După 100 de ani, Die Frau ohne Schatten ajunge la București


Cu cele șaisprezece titluri programate (dacă includem și Œdipe prezentat de ONB), anul acesta am avut un adevărat festival de operă, integrat în Festivalul Enescu. Primul mare eveniment operatic al Festivalului i-a aparținut directorului artistic al bienalei, Vladimir Jurowski, alături de Orchestra și Corul Radiodifuziunii din Berlin, Corul de copii al Radiodifuziunii Române și o distribuție germanofonă, care au prezentat marea operă a lui Richard Strauss, Die Frau ohne Schatten, chiar în anul în care se împlinesc o sută de ani de la creația ei. E o premieră târzie, desigur, dar justificată de dificultățile insurmontabile cu care se confruntă ansamblurile lirice românești: un număr mare de roluri principale, nenumărați comprimari, o orchestrație foarte mare și un cor numeros, la care se adaugă un libret care cere o producție scenică foarte scumpă. Sunt motive care au făcut ca premiera americană a operei să aibă loc abia în 1966, la Metropolitan Opera din New York.

Die Frau ohne Schatten are cel mai frumos libret, cu o miriadă de semnificații. Absența umbrei reprezintă sterilitatea, și nu doar cea fizică. Personajul numit generic „Împărăteasa” are un corp transparent, pe care lumina îl străbate. Nu va deveni mamă decât dacă va deveni om și nu știe cum să fie om, pentru că Împăratul e un arhetip al masculinității, vânător diurn și amant nocturn, Hugo von Hofmannsthal descriind poetic situația prin versurile „Zilele lui erau nopțile ei, nopțile lui erau zilele ei”. În același timp, opera mai are un cuplu, cel al boiangiului Barak (singurul personaj care are nume) și al soției lui, oameni obișnuiți, în toate contradicțiile lor, iar cele două perechi fac din opera lui Strauss un demers postmodern avant la lettre, prin suprapunerea cu Flautul fermecat al lui Mozart.

Pentru a doua ediție consecutivă, Festivalul Enescu alege să folosească proiecții video care să anime puțin atmosfera unei opere în concert. Un procedeu care pare să fi atins o fază rococo în 2019, proiecțiile imaginate de Carmen Vidu fiind mult mai complexe decât cele de la Œdipe din 2017, de la București și Londra. Aparent, ele rămân descriptive, însă în realitate siluetele vintage ale personajelor proiectate erau un ecou vizual al celor de pe scenă, ca și cum povestea feerică luată ad literam din libret ar fi fost opusă unei realități imediate, contemporane. Căci, până la urmă, Hofmannsthal și Strauss ar putea fi considerați vizionari, găsind soluții fantastice pentru infertilitate, în timp ce spectatorul de astăzi este conștient de existența soluțiilor medicale moderne. Dar simbolistica operei e mai complexă și mai filosofică de atât. În orice caz, imagistica lui Carmen Vidu a fost de bun gust, iar jocul imaginilor în oglindă cu scena a fost consecvent cu creația teatrală a regizoarei multimedia, dacă ne aducem aminte de seria de spectacole Jurnal de România.

Regizoarea multimedia Carmen Lidia Vidu a produs un fundal cu grafică inteligentă pentru Die Frau ohne Schatten

Deși concertul nu a umplut Sala Palatului, ba chiar acea mică parte din public care credea probabil că a venit să asculte o operă de Johan Strauss, nu de Richard, a plecat prin pauze, spectatorii hardcore (din ce în ce mai mulți de la o ediție la alta a bienalei), care au asistat până la capăt, au aplaudat în picioare multe minute la capătul celor trei ore și jumătate de muzică, atmosfera de la sfârșit fiind incendiară prin comparație cu concertele simfonice din primele zile.

Torsten Kerl nu e un heldentenor de vis, nici măcar foarte bun. Dar a avut o declamație foarte consistentă și susținută în registrul acut, suficientă pentru a înțelege personajul. Și da, vocea lui Ildikó Komlósi dă semne de uzură, dar Doica, personajul ei, nu e vârstnică? Defectele n-au avut importanță în cazul mezzosopranei maghiare, a fost foarte credibilă în rol. Tot așa cum sunt sigur că există o umanitate mai expresivă în vocea altor baritoni celebri, dar Thomas Mayer a făcut un Barak convingător. A strălucit Ricarda Merbeth (Soția boiangiului), inepuizabilă vocal, de o feminitate cuceritoare. Dar ce să mai adaugi după acel „Ich… will… nicht” al Annei Schwanewilms, o Împărăteasă care a oprit respirațiile a două mii de spectatori minute în șir, cât a ținut toată scena ei finală, de o emoție atât de intensă și atât de subtil jucată încât, pentru o dată, proiecțiile video parcă s-au topit, devenind inutile în comparație cu magnetismul unei soprane care și-a jucat atuurile până la ultimul sunet.

Corurile au fost admirabile, cel al copiilor nenăscuți cel puțin fiind adorabil de profesionist. Și în tot timpul ăsta de trei ore și jumătate, Vladimir Jurowski a condus cu o siguranță expertă o orchestră a Radioului berlinez de o competență ce ar putea stârni invidia oricărei alte „cea mai mare orchestră din lume”, e drept într-o partitură care invita orice instrumentist (și în special percuționiștii) să muște din ea.

Articolul original se găsește aici: Link

 

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.272 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: