într-o duminică, 9 Iunie, la Festivalul ONB
Giacomo Puccini: Manon Lescaut
Gabriella Létay Kiss (Manon Lescaut), Csaba Szegedi (Lescaut), Adorján Pataki (Des Grieux), Géza Gábor (Geronte de Ravoir), Gergely Ujváry (Edmund), András Kiss (Hangiul/Căpitanul), Balázs Papp (Maestrul de dans), Diána Ivett Kiss (Un muzicin), András Káldi Kiss (Sergentul), Benjamin Beeri.
Orchestra Operei de Stat Budapesta, corul ONB
Dirijor: István Dénes

Manon Lescaut se cântă rar și mai niciodată satisfăcător în ultimele două, chiar trei decenii, pentru că în special rolul tenorului este înfiorător de dificil. La ONB, ultimul mare spectacol a fost în 2009, cu Daniela Dessi și Fabio Armiliato invitați de Festivalul Enescu. A dirijat atunci Keri-Lynn Wilson, soția lui Peter Gelb, managerul Met-ului.

Din nou despre BOF și încă o înșelătorie

În reaua tradiție a ONB, nici un detaliu n-a fost comunicat la primul anunț al programului Festivalului de Operă: nici distribuție, nici echipă artistică, că dacă tot ce contează azi în muzica românească e ciubucul, pe cine ar mai putea interesa aceste detalii? Important e ca lumea să cumpere bilete. Abia acum vreo săptămână distribuția a fost anunțată, odată cu „micul” detaliu că spectacolul va fi „semi-staged”. În schimb, website-ul Operei Budapesta anunța că vor veni la București să prezinte Manon Lescaut în concert. Și așa a și fost, un concert în costume, cu o minimă și, uneori, ilogică mișcare de scenă. Pentru a vă provoca la un mic efort de imaginație, pun aici o imagine a producției regizate de Szabó Máté de la Budapesta, ca să vă dați seama cam cum ar fi trebuit să arate spectacolul din seara aceasta:

Sunt convins că explicații și scuze există, atât de multe încât să umple un raft, iar cauza probabilă este că „n-au fost bani”. E și normal să nu fie, atâta vreme cât ONB investește, cot la cot cu ministerul culturii, în desene animate (Shrek) sau tot felul de păcăleli artistice cum ar fi Primul show de stand-up muzical comedy (aka Ouatu + încă 2 tenori).

Din nou, căldură mare în sală, pentru că, de la renovarea din 2014 inițiată de Răzvan Dincă și până în 2024, deci vreme de un deceniu și de vreo 8 directori interimari sau nu, toți promițând rezolvarea problemei, programul încărcat de șușe nu le-a permis niciodată răgazul de a face și ce trebuie.

Dopo la musica

Dar să ne întoarcem la ce a fost pe scenă. În primul rând, am ascultat o orchestră impecabilă din punct de vedere tehnic, un exemplu. O partidă de corni cum nu auzi în România nicăieri, corzi precise, cântând cu aplomb și încredere. O orchestră de fosă cu simț al dramei. În ansamblu, o dovadă a unei școli de muzică (Academia Liszt) superioare, cu o tradiție respectabilă oriunde în lume. Dar această mașinărie a fost condusă de un István Dénes un pic furat de peisajul sonor orchestral, fără să fie atent la acustica ciudată a ONB, tinzând mereu să acopere soliștii. Un foarte bun intermezzo însă, memorabil.

Corul ONB a fost neremarcabil, nici în sens bun, nici rău, un decor sonor plasat în spatele scenei, astfel încât, chiar dacă ar fi avut tendința să cânte tare, n-ar fi contat prea mult.

Soliștii au fost variabili, dar solizi vocal. Gabriella Létay Kiss a fost vedeta, cântând cu sensibilitate și pasiune ultimul act, în care a apăsat pedala până la capăt, sfârșind chiar prin a emoționa nu doar publicul, ci și pe ea însăși. S-a văzut peste tot experiența și de scenă și în rol prin dozarea efortului, accente, expresivitate, chiar dacă nu avea cea mai clară dicție. Partenerul ei, Adorján Pataki, a campat un Des Grieux onest, însă rolul era cu un număr mai mare decât posibilitățile acestui tenor. Acutele scurte și gâtuite din Guardate, pazzo son, marea arie din finalul actului al treilea, sunt cea mai clară dovadă, însă a fost observabil stresul asupra mijloacelor sale vocale încă de la început. Dar, important, asta nu l-a împiedicat să cânte corect, fără licențe, fără note false, fără urlete. Pataki a etalat o voce unitară în toate registrele și și-a făcut datoria. Pentru comparație, puteți viziona recentul Manon Lescaut de la Poznan, transmis în direct, ieri, pe Opera Vision, cu un tenor (Dominik Sutowicz) bifând datele vocale, dar care a cântat prost aceeași arie.

Foarte bun a fost Csaba Szegedi, o voce importantă care a defilat prin rolul lui Lescaut cu o siguranță dezarmantă. Aproape la fel și Géza Gábor, încă și mai sonor, chiar dacă a avut tendința de a cânta cu un pic de prost gust, deși n-ar fi exclus să fi fost o alegere pentru a-l face pe Geronte de Ravoir și mai libidinos. Comprimarii maghiari au fost toți excelenți, creionând rapid și pregnant toate rolurile mici.

Succes mare de public la final, spectatorii ovaționând în picioare probabil cel mai bun spectacol al festivalului. O performanță care nu poate fi posibilă la București dacă se continuă la fel ca în ultimele două sezoane. Vom vedea în toamnă cam pe unde suntem, când ONB va deschide stagiunea cu o premieră de Manon Lescaut.