într-o joi, 31 August, la Ateneul Român
Beethoven: Simfonia nr. 1 în Do major, Op. 21
Dvořák: Fantezia Rusalka (Suită orchestrală din opera Rusalka; aranjament de Tomáš Ille / Manfred Honeck)
Enescu: Vox Maris, Op. 31
Cosmin Ifrim (tenor), Lavinia Mamot (soprană)
Filarmonica Cehă
Corul Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Manfred Honeck

În excelenta sa carte despre Beethoven, Normal Lebrecht scrie că despre prima simfonie n-ar fi multe de spus: Do majorul de la simfonia „Jupiter” a lui Mozart și durata, de 25 de minute, de la Haydn, aproape o glumă muzicală, o tachinare între corzi și suflători. Dar ce bucurie s-o asculți cu Filarmonica Cehă! Cvartetul de corzi a avut un unison la care Filarmonica „George Enescu” nici măcar nu poate visa. Toți membrii tuturor partidelor intrau odată și nu făceau nici un fel de greșeli tehnice. Nimic nu a bubuit, iar sunetul specific al praghezilor, pe rând lejer, luminos, cald, dar consistent a fost o plăcere.  Suita simfonică din opera Rusalka a arătat temperament și cred că toată lumea a recunoscut celebra arie a lunii, cu concert maistrul în chip de solist. Manfred Honeck a condus întreaga după amiază muzicală cu lejeritatea cu care un șofer bun conduce cu o singură mână un automobil performant.

Vox maris a fost foarte corect, corul FGE a fost în regulă (sunt doar vocalize), iar Cosmin Ifrim a cântat, ca de obicei, anodin și neinteresant.

Comparația e inevitabilă. Filarmonica Cehă a fost înființată în 1896, cea bucureșteană chiar mai devreme, în 1868, concertând la Ateneu din 1889. Ambele instituții au trecut prin comunism, prin tranziție și… de la un moment dat drumurile se despart. Dacă la Praga au fost mereu dirijor buni și directori muzicali competenți (Bělohlávek, Bychkov), după despărțirea de Mandeal, FGE nu și-a regăsit busola, eșuând sonor de la un an la altul. Sigur, cu un Christian Badea pe podium, multe se schimbă, dar sunetul natural al primei falange simfonice românești rămâne net sub cel al cehilor.

Mai rău, dl Cazacu, la interviul pentru obținerea postului de manager, a declarat cu o seninătate aiuritoare că ideea de director muzical e depășită. Desigur, asta nu-l împiedică să aplaude numirea dlui Măcelaru ca director muzical la Paris sau Köln. Dar disonanța cognitivă nu e o problemă în România culturală.

Așadar, am ascultat o orchestră de top din Europa de Est, cu profil și tradiție similară cu FGE, cu subvenții comparabile (5-6 milioane de euro, dar cu venituri proprii de câteva ori mai mari decât ale bucureștenilor), în același repertoriu și în aceeași sală a Ateneului. Cehii ne bat la toate capitolele „excelenței” artistice și dacă ar cânta legați la ochi.

În plus, e inexplicabilă strategia de marketing a Artexim-ului. Concertele cehilor erau anunțate ca sold out de luni de zile. Apoi, brusc, și în mai multe etape, tot mai multe bilete au reînceput să apară pe website-ul Eventim, deși pe cel al Festivalului concertele continuă să fie anunțate ca fiind sold out. Nici o campanie de reduceri de ultimă oră, nici o publicitate, iar Ateneul, azi, era plin în proporție de doar 70-80%.

Rattle – un adevărat director artistic

într-o miercuri, apoi joi, 30-31 August, la Sala Palatului
Mahler: Simfonia nr. 9

și

Enescu: Voix de la nature
Messiaen: Turangalîla-Symphonie

Peter Donohoe (pian), Cynthia Millar (unde Martenot)

London Symphony Orchestra

Dirijor: Sir Simon Rattle

E inutil să reiau pe larg, în cheie star system, biografia lui Sir Simon Rattle. Dar iată ce înseamnă să fi fost directorul muzical al primelor două cele mai bune orchestre simfonice din lume (Berliner Philharmoniker și London Symphony Orchestra) în ultimii 20 de ani: un promotor vizionar al muzicii contemporane și un mare dirijor al simfoniilor de Mahler, un repertoriu fără de care nu ai ce căuta în spațiul anglo-saxon la vârful unei orchestre mari. Înseamnă un fel de business manager, care face înregistrări și turnee, aducând bani instrumentiștilor, însă cererea pentru arta lui și a falangelor pe care le conduce vine din concepția programelor și din strategia artistică. Modelul vizual de marketing pentru LSO a fost aproape copiat de Festivalul Enescu în ultimii ani.

În prima seară, Rattle a propus un program de tip declarație artistică: Simfonia nr. 9 de Mahler. Atât. O înregistrare a sa din 2009 cu berlinezii ajungea pe coperta revistei Gramophone. La București, acum cu LSO, a sunat la fel de compact, menținând o tensiune permanentă, și un patetism controlat, distilat în finalul ultimei părți până la sublimare. Evident, nici un encore n-ar fi fost la locul lui, însă publicul, pentru o dată, nici n-a părut să spere la așa ceva.

Lovitura de grație a venit în al doilea concert, cu Turangalîla, opusul simfonic esențial al lui Messiaen. Nu credeam să asist la ovații în picioare în Sala Palatului la finalul unui concert de muzică (totuși) contemporană. A fost spectaculos totul: de la multiplele claviaturi combinate cu secțiunile de percuție și cu fantasticele unde Martenot, imensul abataj al simfoniei a cucerit totul. Iar Rattle a arătat cu o naturalețe și o detașare incredibile cum această muzică poate fi accesibilă. Și chiar devenea cât se poate de accesibilă sub conducerea lui, de la o măsură la alta. A fost o bucurie a ritmului, a construcției simfonice de dimensiuni mari, a emoției. A primat viziunea unui dirijor, înclinat spre muzicalitatea partiturii, în locul accentului mult mai la îndemână al unei abordări tip „o nouă Sacre du printemps”. Să vii la un Festival destul de conservator, așa cum e tradiția bienalei Enescu, cu două simfonii despre care stagiunile românești nici nu îndrăznesc să-și imagineze că le-ar putea cânta, e un act de curaj. Să ai și succes incontestabil cu acest program, asta înseamnă mai mult decât un dirijor mare; înseamnă un adevărat director artistic.