Artexim a trimis presei, acum două zile, comunicatul de presă post Enescu 2023. După viralizarea articolului Le film noir, textul e reținut, cam cum se vorbea, pe vremuri, în ședințele de partid: „[A fost și greșeli, tovarăși, da’] s-a muncit mult și a fost și realizări”.

În forma obișnuită deja, e-mailul Artexim a atașat două fișiere document Word, identice în conținut, dar diferențiate în formă: „cu diacritice” și  „fără diacritice”. Îl puteți citi, în forma cu diacritice, la acest link.

Aflăm astfel că „110.000 de spectatori […] au urmărit concertele organizate la București, în cele cinci săli principale ale Festivalului, și transmise online”.

Calculele se găsesc la finalul articolului. Media ponderată zilnică a locurilor disponibile pentru fiecare eveniment a fost de 1.793 de locuri. Practic cât Ateneul și Sala Radio la un loc (sau aproape jumătate din capacitatea Sălii Palatului). Datele disponibile pentru ediția din 2019 arată că numărul spectatorilor online e cam 25.000 pe ediție, deci spectatorii prezenți în sălile de concert au fost aproximativ 85.000.

Asta înseamnă că gradul de ocupare a fost 51% pentru cele 1.793 de locuri, adică o medie de 914 spectatori pentru fiecare eveniment. Cât de puțin înseamnă acest procent? Matematic, înseamnă că Festivalul Enescu din 2023 ar fi încăput în Sala Radio (941 de locuri), dacă toate cele 91 de concerte s-ar fi ținut doar acolo. Pentru comparație, media de participare a publicului într-o stagiune simfonică a unei orchestre oarecare este de peste 70%. Cred că și Filarmonica din Bacău o atinge (deși nu am date precise). Acesta este rezultatul concret al actualei conduceri administrative și artistice a Festivalului Enescu.

Evident, sunt concerte și concerte. Marta Argerich (ultimul star) poate atrage 3.500 de spectatori, însă din această medie de 914 spectatori se vede cât de neimportante sunt concertele pentru copii (cu 300 de spectatori) în ecuația box-office-ului Festivalului.

Cum s-a ajuns aici? La mijloc este un buget de cel puțin 10 milioane de euro, cheltuit cu „generozitate” (prin muzică) pe multe evenimente fast food, compensate sporadic de altele de top, conduse de dirijori excepționali: Rattle, Shani, Mäkelä, Blomstedt, Järvi, Herreweghe sau Antonini. Toți sunt mai buni decât Măcelaru, atât din punct de vedere al cotei artistice, dar încă și mai mult ca directori artistici ai ansamblurilor pe care le conduc.

Aici duce parastasul naționalist-muzical al dedicațiilor Rapsodiilor lui Enescu sau ale Horelor Mărțișor. Aici duce lipsa de experiență managerială, de promovare inteligentă, de marketing eficient. Aici duce ambiția pentru putere, cu orice preț: la un grad de ocupare de 51%, adică jumătate din cât ar fi fost un mare succes.

Din lista de dirijori-directori amintiți, s-ar fi putut selecta ușor (și nici acum nu e prea târziu) un director artistic care să dea o viziune bienalei Enescu. Unul care să aducă lângă el un manager care să-i pună în practică viziunea. Sir Simon Rattle, a cărui carte de vizită vorbește de la sine, e un exemplu. Ar fi avut numai de dăruit Festivalului, la fel ca Vladimir Jurowski, pentru că Festivalul Enescu nu i-ar putea impulsiona cariera. Sau tânărul Lahav Shani, care încă nu este atât de ocupat ca Măcelaru cu cinci direcții artistice și cu o carieră de dirijor al cărei principal vector este volumul cât mai mare de concerte. Politicienii ca Romașcanu sunt convinși însă că agenda suprasaturată e un argument, iar românitatea o calitate esențială, care face diferența decisivă în alegerea unui director artistic pentru cel mai important eveniment cultural al României.

Un alt paragraf răspunde articolului Film noir…: „7 dirijori români au urcat pe scena principală a Festivalului, la București: Cristian Măcelaru, Christian Badea, Cristian Mandeal, Cristian Spătaru, Constantin Grigore, Andrei Feher sau Gabriel Bebeşelea”. Trecând peste irelevanța reală a „românității”, nu e clar care este „scena principală a Festivalului”, dar după desfășurarea ediției de anul acesta doar Sala Palatului și Ateneul Român s-ar încadra la această categorie. Ultimii patru din listă nu au dirijat nici într-o parte, nici în alta.

Calcule: