într-o marți, 5 Decembrie, la Sala Radio
Festivalul de Muzică Veche
FOLIAS & CANARIOS
Jordi Savall & Hespèrion XXI

După o absență de șase ani, Jordi Savall a revenit la București, în cadrul micului Festival de muzică veche. Sala Radio a fost plină, ceea ce este o raritate, mai mulți spectatori chiar se întrebau cum e posibil și cât de bine se va auzi? Va fi amplificată muzica, dată fiind rezonanța modestă a instrumentelor de epocă și prezența atâtor spectatori care absorb sunetul, scăzând reverberația? S-a auzit perfect, în cele mai mici detalii, iar intimitatea acestei muzici a pus în valoare și mai mult delicatețea interpretării.

Savall a înregistrat mai mute discuri cu Folias, un dans popular portughez care a cucerit Europa secolului XVII. Cu toate acestea, sunetul produs de versiunea minimală a Hespèrion XXI (violona – un strămoș al violoncelului, harpă, chitară și percuție, pe lângă cele două viole de picior ale liderului) a sunat mai interesant decât în orice înregistrare. Explicația stă în improvizațiile pe care le-au atacat cu dezinvoltură, instrumentele dialogând între ele, aproape ca în muzica jazz, dar, evident, în stilul perioadei în care au fost compuse cântecele.

Seara a început simplu cu câteva piese de Diego Ortiz, un compozitor spaniol din secolul XVI, despre care se poate spune că a inventat ornamentația (sonoră, desigur) pentru instrumentele cu arcuș. Drept urmare, accentul a fost pus pe dialogul dintre Jordi Savall (viola da gamba) și Xavier Puertas (violone). A fost un duel al arcușurilor, spectaculos și proaspăt. Dacă dl Laurențiu Constantin, organizatorul festivalului, vorbea la început despre „noutate muzicii vechi”, cred că acest concert a ilustrat ideea foarte bine, tocmai prin prospețimea interpretării.

Xavier Díaz-Latorre (chitară) m-a impresionat poate cel mai mult: un stil precis dar delicat, manevra instrumentul cu o virtuozitate uimitoare în piesele lui Gaspar Sanz (compozitor spaniol care a scris un manual de chitară în … 1640). A avut și un moment în care a dialogat numai cu violonul lui Xavier Puertas, cu care a umplut de sunete Sala Radio.

Treptat, muzica a devenit tot mai iberică, mai ales după ce percuționistul David Mayoral a început să puncteze muzica și cu o pereche de castaniete. Aici, puriștii ar putea obiecta invocând anacronismul (castanietele au început să fie folosite pe scară largă în Spania abia în secolul XX). Însă efectul lor, dublat de percuția inventivă la o tobă veche, a fost înviorător. Cred că una dintre improvizații a fost pe o Folia de Rodrigo Martinez (cca 1490), unde toate instrumentele au fost implicate într-o conversație frizând pirotehnia muzicală.

Treptat, accentul s-a mutat pe zona latino americană, în care dansurile Canarios (de la Insulele Canare) au dus chiar la imitarea ciripitului păsărilor prin viola da gamba. Însă mai important decât acest spectaculos efect a fost atmosfera. Greu de decelat astăzi, la secole distanță de vremea când au fost populare aceste dansuri, noutatea ritmurilor. Dar este evident că ele s-au transmis până astăzi în folclorul latino american, influențând muzica cultă din aceste țări.

Publicul a fost entuziasmat și pe bună dreptate. Savall a oferit trei encores, ultimul din Marin Marais.

Nu există nimic în România care să se apropie, muzical vorbind, de nivelul acestui ansamblu. Cine știe când îl vom revedea? De la o ediție la alta, Festivalul Enescu reduce numărul concertelor baroc. O bijuterie ca această seară cu Savall, alături de întregul Festival de muzică veche costă mai puțin de o zecime din bugetul Fantomei de la Operă, în timp ce ONB nici nu pare să fi auzit că există și operă baroc, Filarmonica nici atât, iar Orchestrele Radio deloc.