Dacă v-ați întrebat cumva de ce n-am mai scris nimic în ultima vreme, motivul este că am fost tare prins cu un nou proiect, cu aceeași echipă care a produs La serva padrona. De data asta a fost Bach, colegul de birou, un program cu două cantate (BWV 211 și 212, cunoscute și sub numele de Cantata cafelei și Cantata țăranilor). Am acordat două interviuri, la Radio România Actualități și la Radio Trinitas, chiar înainte și imediat după spectacol. Transcriu doar părțile în care am vorbit eu, însă la sfârșit veți găsi și înregistrările audio integrale cu interviurile acordate de Cleopatra David și Ștefan Lamatic.

Interviul de la Radio România Actualități

R.R.A.: Bună dimineața!

Alexandru Pătrașcu: Bună ziua! Bună dimineața!

R.R.A.: Ne bucurăm să vă avem! Două vorbe despre cum ați gândit acest spectacol, să nu vă întreb cum ați regizat sau vizionat. Cum l-ați gândit?

A.P.: Acum deja e prea târziu ca să mai schimbăm ceva sau să atragem noi spectatori către spectacolul nostru, oricum suntem practic sold out.

Ideea este că aceste două cantate rămân niște cantate, adică sunt vocale și sunt simfonice, au toate ingredientele muzicale pe care le regăsim și într-o operă, dar nu sunt operă! Adică, să ne aducem aminte că, practic, cantatele, inițial dedicate lui Dumnezeu, au ajuns să fie laice, cum e cazul Cantatei țăranilor, care este dedicată aniversării zilei de naștere a unui administrator fiscal din landul în care trăia Bach, și mergând până în contemporan, la cantatele dedicate diverșilor dictatori, cum au fost Stalin sau Ceaușescu.

În cazul de față, bineînțeles că textul nu are propriu-zis o acțiune, ci mai degrabă niște aluzii, niște ironii, niște ironii inclusiv politice, la vremea lui Bach, dar care astăzi nu ne mai spun mare lucru, este greu să decriptăm semnificația lor. Însă mergând pe sensul acestor ironii și al contextului fiscal, principala idee dramaturgică a acestei puneri de scenă este faptul că cele două cantate au fost unite într-o singură piesă teatrală, să spunem așa. Deci acțiunea din Cantata țăranilor se prelungește în Cantata cafelei.

R.R.A.: Asta e ideea. Interesant…

A.P: Asta este principala idee.
 
Deci e o dramaturgie comună, pentru că cele două cantate nu sunt de întindere lungă, sunt de circa o jumătate de oră, Cantata țăranilor, iar Cantata cafelei e un pic mai scurtă. Aveam nevoie de o dramaturgie care să le unifice și, din fericire, am reușit să identificăm această dramaturgie, tocmai pentru că, să spunem așa, și contextul în care facem acest spectacol este cu totul privat, privat în sensul că finanțarea și demersul în sine sunt antreprenoriale. Într-o locație proaspăt renovată, la fel un proiect privat, ne-a făcut să ne gândim la un cuplu de antreprenori, care formează un cuplu și în viață și care îndură toate tribulațiile vieții de antreprenor, cu măriri de taxe, cu schimbări de contexte fiscale, se actualizează contractele și așa mai departe.

R.R.A.: Se leagă până la urmă cu Cantata țăranilor ca tematică, se vorbește despre taxe și așa mai departe,
 ceea ce e în contingent. Asta e o chestiune care nu se ofilește niciodată. Vă mulțumesc pentru prezența în program, vă dorim mult succes. Sunteți pe turnantă cum vine vorba pentru că se aud acolo vocalizele, 30 de minute până când va începe acest spectacol. Așadar, la casa Bolintineanu, Bach, colegul de birou împreună cu Alexandru Pătrașcu, regizorul acestui spectacol, și mai devreme am avut-o în direct pe soprana Cleopatra David.

Interviul de la Radio Trinitas

R.T: Alexandru Pătrașcu, autorul blogului de critică muzicală Despre Opera și regizorul spectacolului Bach, colegul de birou, a propus o abordare în premieră a acestor două cantate, în care accentul cade pe teatralitate și cursivitate.

A.P: În România nu există prea multe arhive în care să cauți, dar se pare că această cantată, Avem un nou ministru, numită și Cantata țăranilor, e prezentată pentru prima oară. Bun, poate greșesc, dar din informațiile noastre nu știm să mai fi fost cântată vreodată,
 
deci deja e o premieră.

O cantată e un vocal simfonic, dar să-i mai faci și regie deja e un lucru puțin neobișnuit. Iar marea noutate a întregului spectacol este faptul că povestea imaginată peste textul celor două cantate e unitară, adică acțiunea din Cantata țăranilor se prelungește în Cantata cafelei. Bineînțeles că au existat foarte multe provocări, pentru că e muzică baroc, cu multe reluări, cu multe solouri instrumentale. A trebuit să găsim câte o idee pentru fiecare pauză în care acțiunea nu avansa în textul cantatei.

R.T.: Cum ați reușit să aduceți aceste două cantate în contemporan?

A.P.: Foarte simplu. În primul rând pornind de la muzica lui Bach, care rămâne atemporală. Gândiți-vă că această muzică încă se mai cântă și e apreciată, deși a fost compusă pe la 1715, deci are practic 300 de ani.
 Chiar dacă textul de atunci nu mai spune mare lucru, dar este clar că atâta vreme cât muzica rămâne actuală, ar fi fost păcat să facem o punere în scenă cu costume de epocă și cu peruci pudrate. Ori, tocmai pentru a păstra această prospețime a muzicii, atunci și acțiunea
 trebuie transpusă în prezent și textul adaptat foarte puțin.

Totdeauna s-au mărit taxele. Drept urmare, găsim pe cei doi antreprenori ai noștri, care formează un cuplu și în viață, în căutarea armonizării noii legislații fiscale cu contractele pe care le au ei de încheiat cu clienții.
 Chiar și relația lor sentimentală devine una tranzacțională, prin contractul de cesiune pe care-l  face tatăl lui Lieschen și contractul prenupțial pe care-l semnează El (personajul din Cantata țăranilor nu are nume, e doar un „El” – n.m).

R.T.: Iar în final, pe o notă personală, ați absolvit Universitatea Politehnică din București, iar acum sunteți critic de operă.

 Cum a apărut această pasiune în viața dvs.?

A.P.: A apărut demult, din vremea studenției. Mi-am propus să împărtășesc ceea ce cred eu despre muzică și despre spectacole sau concertele pe care le văd pe un blog care se numește Despre Opera. Deja, blogul a evoluat foarte mult, sunt peste o mie de articole acolo și la un moment dat a venit această propunere din partea Cleopatrei David care voia să facă un proiect cu opera lui Pergolesi, La serva padrona. Eu i-am spus că nu merită să fie făcută în concert o operă de Pergolesi,
 
ar trebui găsit un regizor. N-am găsit regizor și atunci mi-a zis: „Nu știu, rezolvă, fă tu regia”. Așa că am făcut regia, a fost bine, a avut succes, am dat trei spectacole și a urmat acest proiect, unde, cu experiența acumulată la Serva padrona, a ieșit poate chiar mai bine.

Nu putem să credem că în societatea de astăzi, oamenii sunt roboți, se duc numai la serviciu, vin acasă, se uită la televizor și se culcă.
 
Oamenii trebuie să aibă și pasiuni. Unii au pasiunea pescuitului, sau a vânatului, sau a urcatului pe munte, sau a mersului la teatru. Întâmplător, pasiunea mea este să ascult muzică clasică și operă. Că această pasiune m-a adus până în punctul în care să pun în scenă o operă, da, e într-adevăr un pas la care nu m-aș fi gândit niciodată, dar în același timp, nici nu m-am reținut atunci când această oportunitate a apărut.

Audio

Radio România Actualități:

Radio Trinitas: