într-o joi, 13 Iunie, la Festivalul ONB
Giacomo Puccini: La rondine
Regia: Ferenc Ange
Yolanda Covacinschi (Magda), Antal Lívia (Lisette), Pataki Adorján (Ruggero), Tony Bardon (Prunier), Balla Sándor (Rambaldo); Pataki Enikő, Hary Judit, Székely Zsejke, Szilágyi János, Ádám János, Sándor Árpád, Oláh Csongor, Peti Tamás Ottó, Pataki Enikő, Hary Judit, Székely Zsejke, Mányoki László, Rétyi Zsombor, Fülöp Tímea, Pop Radu, Székely Dániel
Orchestra și Corul Operei Maghiare Cluj
Dirijor: Horváth József
Pentru al treilea an consecutiv, Opera Maghiară Cluj prezintă la Festivalul ONB cel mai bun spectacol, deși are una dintre cele mai mici subvenții acordate de ministerul culturii (6,2 mil. €, față de cele 16,7 mil. € ale ONB). În 2021, au venit cu dubla L’heure espagnole/ L’enfant et les sortilèges, cele două opere scurte ale lui Ravel. Anul următor au prezentat un nou double bill, Bartok de data asta, cu Mandarinul miraculos și Castelul lui Barbă Albastră, pentru ca acum să propună La rondine, cred că o premieră absolută pe scena bucureșteană.
La rondine e mai puțin populară decât La bohème sau Tosca, în ciuda invenției muzicale la fel de ingenioase. Lipsa succesului acestei opere a fost pusă pe seama ambiguității: ba că ar fi un fel de operetă, sau, și mai rău, un fel de musical. Nici vorbă. Lui Puccini i s-a propus să compună o operetă pentru Opera din Monte Carlo dar a refuzat, după ce contemplase o vreme ideea, propunând o operă mai veselă, dar o operă. Cât despre explorarea variantei musical, există un spectacol realizat în 1971 într-un studio tv american, cu Teresa Stratas în rolul Magdei, totul cântat în limba engleză – un eșec. Două discuri în care studioul RCA o punea cap de afiș pe Anna Moffo (1966), iar CBS pe Kiri Te Kanawa și Plàcido Domingo (1981, cu Mariana Nicolescu în rolul Lisette), nu au reușit să impună acest titlu nici în repertoriile teatrelor de operă și nici să îl scoată din rândul operelor de mâna a doua.
Ce lipsea? O altfel de voce. Abia în 1996, discul înregistrat de EMI cu Angela Gheorghiu și Roberto Alagna a obținut un adevărat triumf, revelator, o înregistrare multipremiată. Soprana româncă a dominat apoi copios rolul vreme de aproape două decenii. A beneficiat și de producția art deco a lui Nicolas Joël, itinerantă pe toate scenele mari din lume, și La rondine a devenit un clișeu: o operă la fel de bună ca La bohème, dar mai puțin cunoscută. Abia când meteorul Angela Gheorghiu a trecut mai departe spre alte roluri, rendițiile contemporane (Elena Moșuc în 2018, dacă e să amintim o altă soprană româncă din discografie, pe lângă care merită amintită neapărat și Aurelia Florian, din păcate fără să fie captată pe vreun disc sau film, sau Angel Blue, recent transmisă la Met in HD) n-au reușit să mențină La rondine la înălțimea la care zburase.
Producția lui Ferenc Ange începe mai degrabă dezamăgitor, cu un prim act dominat de coloane care trimit cu gândul la cele ale lui Joël și te fac să te întrebi dacă va fi tot așa până la final. O primă idee discutabilă și totuși originală este înlocuirea harpei cu o pianină în aria Chi il bel sogno di Doretta (de fapt, în partea cântată de Prunier). Merita încercată această idee, numai și pentru a demonstra că orchestrația originală gândită de Puccini rămâne varianta mai bună. Orchestra e o plăcere. Cântă curat, aproape fără greșeală, echilibrată foarte bine de direcția lui Horváth József. Sigur, fără rubato, dar cu profesionalism.
Yolanda Covacinschi afișează un registru grav colorat diferit de restul vocii, amintind cumva de Angela Gheorghiu aici, dar fără opulența și distincția timbrului vedetei absolute a acestei opere. Însă soprana nu copiază nimic și propune o frazare și o interpretare personală, cu care iese cu bine din orice dificultăți ale registrului acut. Pataki Adorján (Des Grieux din Manon Lescaut al budapestanilor) revine la câteva zile distanță ca Ruggero. Și tenorul și soprana se încălzesc un pic mai greu, astfel că primul act rămâne un pic tern și vedetele lui sunt Antal Lívia (Lisette) și Tony Bardon (Prunier), excelenți, de altfel, pe tot parcursul serii.

După pauză, totul se schimbă în mult mai bine. Punctul forte al maghiarilor, ansamblul, intră în scenă și impresionează. Corul e foarte bun, comprimarii – excelenți. Pataki Adorján e strălucitor, dominând corul în marea scenă din actul al doilea, și afișează aceeași voce egală în toate registrele, dar într-un rol care-i vine foarte bine. E viril, cu acut argintiu, o voce de tenor lirico spinto cum nu se prea găsesc în România. Nu are dulceața unui Florin Guzgă, dar e mai robust și mai solid vocal decât tenorul ieșean, cu un squillo care promite multe. Yolanda Covacinschi convinge din ce în ce mai mult și creează o Magda a ei, cu o sinceritate cuceritoare.
Scena de la cafeneaua Bullier e pusă în scenă destul de reușit. Poate că efectul bucăților de iederă veștejită care cad pe rând înaintea duetului final a surprins, în primul rând prin zgomotul provocat (dar în ton cu ritmul muzicii), însă mie unuia mi-a plăcut efectul. Nu e nimic altceva decât schimbarea Magdei, desprinderea de un stil de viață și de bătrânețea lui Rambaldo. Și, în fond, acest act doi nu e decât o altă variantă a cafenelei Momus din La bohème. Cu un final cel puțin la fel de emoționant.
În fine, ultimul act plasat rural într-o livadă arată un regizor care știe să vadă dincolo de imediat. Pentru că acest peisaj care nu sugerează deloc riviera franceză din libret ar părea să spună că La rondine e un fel de La traviata care se termină la mijlocul actului al doilea, când Violetta pleacă la petrecerea Florei, e exact aceeași situație. Doar că sfâșietor cântată de Magda și Ruggero, într-o scenă a despărțirii în care nu moare nimeni, în afară de o iubire ucisă pragmatic de aceleași convenții sociale.
