Ne-am hotărât să readucem pe scenă Silvia nu pentru că e mai ușor așa, ci pentru că opereta lui Kálmán, deși foarte iubită de bucureșteni, a fost nedrept de rar jucată în capitala României, beneficiind de doar trei producții în ultimul secol.

O operetă mult mai profundă decât pare la prima vedere

Teatrul Johann Strauss din Viena i-a comandat lui Emmerich Kálmán să compună o operetă undeva prin decembrie 1913, ca premieră a stagiunii 1914/15. Compozitorul și libretiștii Leo Stein și Béla Jenbach se apucă de treabă în primăvara lui 1914, la Marienbad, dar războiul izbucnește și totul se oprește după doar un prim act pus pe hârtie. Ceea ce ar fi trebuit să fie o comedioară, sub titlul Trăiască dragostea, va deveni, mai târziu, cel mai mare succes din Epoca de Argint a operetei vieneze. Perseverența celor trei, întreținută și de intendantul teatrului, Wilhelm Karczag, îi face să continue lucrul în vara lui 1915, de data asta la Bad Ischl, însăși stațiunea unde împăratul Franz Joseph semnase declarația de război împotriva Serbiei. Iar acest război nu va înceta să-și facă apariția în toate momentele Prințesei ceardașului, noul titlu.

Cel mai notoriu exemplu e tripla tentativă a unui personaj pe care mulți îl văd azi drept comic, Schulteis, de a-și povesti isprăvile de luptă de pe râul Isonzo. Numai că Isonzo e un fel de Verdun al italienilor în Primul Război Mondial, cu un șir de 12 bătălii între iunie 1915 și noiembrie 1917, cu peste 1,5 milioane de morți. Când are loc premiera, la 17 noiembrie 1915, erau deja 113.000 de victime. 

Succesul de public al Silviei e imens, dovadă stau cele 533 de reprezentații până în mai 1917 când titlul iese de pe afișul teatrului. Iar body count-ul de la Isonzo ajunsese la 560.000 și 10 bătălii.

Cu alte cuvinte, opereta lui Kálmán e relevantă și azi, e suficient să ne uităm puțin la știrile de la TV.

Premiera românească – a doua din lume

Un fapt incredibil și o uitare cu atât mai dureroasă: după creația de la Viena, primul oraș în care ajunge Prințesa ceardașului este București, în februarie 1916, la Teatru Modern. Practic, la trei luni de la premiera mondială și cu jumătate de an mai devreme decât premierele de la Hamburg și Budapesta. România încă nu intrase în război și nu avea încă nimic de împărțit cu austriecii. 

Contextul e unul dramatic, moartea reginei Elisabeta, soția regelui Carol I, ale cărei funeralii amână premiera de pe 19 pe 22 februarie. Pe vremea aceea nu exista un Teatru de Operetă de stat, cum nu exista nici o Operă de stat. Inițiativa aparține unei companii de operetă, Gabrielescu. Acesta nu era altcineva decât partenerul și impresarul companiei Grigoriu, prima trupă profesionistă de operetă din țară. Dar Constantin Grigoriu murise deja în 1914, așa că Grigore Gabrielescu preluase întreaga antrepriză artistică.

Creatoarea româncă a rolului a fost o soprană despre care nu se mai știe mai nimic astăzi, Virginia Miciora, care avea 25 de ani, iar Edwin a fost un tenor uitat aproape complet astăzi, Alexandru Demetrescu de Sylva. Producția era regizată de un anume Ernest Flecker, un austriac, scenografia fiind asigurată de Ștefan Petrescu-Muscă.

Interesul și speranța de succes a lui Grigoriu nu se baza doar pe frumusețea muzicii lui Kálmán ci și pe faptul că personajul principal avea un nume cu o puternică rezonanță românească: Silvia Varescu, ceea ce-l făcea să vadă cu totul alți ochi lucrarea. Într-un material publicitar apărut în presă, impresarul dădea toate explicațiile:

În original i se spune „Czardassurstin”. Deci „princesa Ceardașului. Ori „Ceardașul” e dansul național unguresc. […] Cu toate acestea nu e așa. E chiar dimpotrivă și „Csardasfürstin” e atât de puțin ungurească și tendențioasă în cât e o operetă… romînească. Și e mai romîneasă decât orice operetă romînească s’a încercat până acum. Lucrul pare cu atât mai ciudat cu cât Kalmann, compozitorul acestei opere, e ungur și unul din librettiști și deasemeni ungur: Bella Jenbach. Celalt e neamț: Leo Stein. Iar dacă intriga e cosmopolită, personagiile sînt în mare parte romînești și muzica e presărată aproape în întregime cu motive romînești. Cît despre rolul titular el se numește Sylvia Varescu. […] E o romîncă astfel înfățișată cum nici un romîn n’ar fi înfățișat-o.

Succesul e imediat și durabil. Urmează vreo 15 reprezentații în câteva săptămâni, apoi Silvia (numele sub care Prințesa ceardașului s-a consacrat în România) ajunge în toate locurile posibile: grădina Otetelișanu, La Eforie, la Iași, în deschiderea unei stagiuni lirice, ajungând, după spusele actorului Nicu Kanner, interpretul lui Feri, la cca 200 până în 1934, când se mai dă un ultim și unic spectacol la o nouă companie teatrală desprinsă din trupa lui Gabrielescu, intrată în faliment a doua zi după revival. 

Lungul și anevoiosul drum al Silviei la București

Apoi trec 42 de ani până la o nouă producție bucureșteană a Silviei, abia în 1976 (10 decembrie) în regia lui George Zaharescu, la Teatrul de Stat de Operetă. 

Că interesul pentru Silvia ar fi scăzut în anii războiului, se prea poate. Dar producții noi apar în anii comunismului peste tot în țară: Oradea (1947/48 și 1955 și 1962!), Brașov (1958), Galați (1959), Opera Maghiară Cluj (1960), Timișoara (1960), Constanța (1961), Iași (1967). 

În 1956, Teatrul de Stat din Timișoara participă la un Festival Național al Teatrelor dramatice la București, pe lângă alte 35 de teatre, unde cel mai mare succes îl are cu Silvia.

Oradea (secția maghiară) s-a prezentat cu Citadela sfărâmată de Horia Lovinescu, piesă cu subiect politic, ce se juca și la Naționalul din București.[…] Așadar, înaintea competiției a programat o reprezentație la care aveam sarcina să invit întreaga elită teatrală (și nu numai) a capitalei. În seara a doua, după concurs, ca „supliment”, le-am prezentat opereta Silvia de Kálmán. […] Nu vă puteți imagina ce succes enorm am avut! Jucam în sala Teatrului Armatei. Toate biletele vândute. Bătaie la intrare. S-au spart ușile mari de sticlă, de la intrare. — își amintește un anume Mose Harel într-o monografie a teatrului orădean, succesul fiind confirmat (mai puțin incidentele de la intrare) și de presa vremii.

În acest timp, Ion Dacian aducea alte operete de Kálmán la Teatrul de Stat de Operetă, înființat în 1950: Prințesa circului și Contesa Marița. 

În 1958, Opereta din Budapesta vine în turneu la București și la Cluj, bineînțeles, tot cu Silvia, succesul fiind enorm. Evenimentul este menționat în toată presa, ba mai mult, fapt aproape unic, Electrecord îi duce în studioul de înregistrare pe artiștii maghiari înregistrând un disc cu selecțiuni, cântat în limba maghiară, al cărui succes e confirmat de încă 3 reeditări, de-a lungul timpului.

Apoi filmul din 1971, cu Anna Moffo în rolul titular e difuzat și în cinematografele românești, un lucru rarissim pentru un o peliculă de acest gen în perioada respectivă. La Opereta din București, prima producție se va lăsa așteptată încă 5 ani.

Așa cum am amintit, Zaharescu o montează pentru prima dată în 1976, cu un asemenea succes încât rămâne în repertoriu până în 2004.

În 2009, regizorul maghiar KERO semnează a doua producție a Teatrului de Operetă, cu spectacole de succes până în 2015. Iar săptămâna aceasta, Silvia revine, după mai mult de un deceniu, pe scena noastră, după două luni de repetiții cu KERO.