Am devenit meloman acum aproape 20 de ani, când eram student. Rock-ul adolescenței nu-mi mai ajungea, iar Cinemateca de pe Eforie îmi acapara mai tot timpul. „Amadeus”-ul lui Milos Forman, văzut pe casetă video, cu imaginea ștearsă de atâtea copieri mă conjura aproape să-l văd și în sala de cinema, ceea ce s-a și întâmplat. Apoi m-am decis să-mi cumpăr o înregistrare a „Requiem”-ului. Știu, e aproape un clișeu până aici.

Am găsit trei casete audio (pe vremea aceea CD-urile erau încă la început), cu trei dirijori: Karajan, Bernstein și Ton Koopman. Am sunat-o pe mama, care e o mare amatoare de muzică, să-i cer un sfat, ce interpretare să aleg? Mi-a spus așa: „Măi băiete, nu știi ce-o să te aștepte… deși răspunsul e destul de simplu, însă îmi e un pic milă de tine… ia-le pe TOATE TREI!”. „Bine, dar eu nu sunt un meloman, nu voi putea să fac diferența, îți trebuie o experiență, sunt un ignorant etc,” m-am cam speriat eu. „Nu e așa” mi-a răspuns, „O să vezi, tu ia-le pe TOATE TREI” și mi-a închis telefonul. Destul de contrariat am hotărât ca măcar o dată, așa ca o excepție, să ascult sfatul și le-am cumpărat.

Karajan avea un cvartet de voci incredibil. În „Tuba mirum”, primul vers se prelungește prin toate cele patru voci, de la bas, la tenor, apoi la contralto și terminând cu soprana, încât pare emisia aceluiași om dar cu un ambitus neomenesc. Bernstein – era un live – avea cea mai tragică viziune, toată durerea lumii era acolo pe scenă, „Lacrimosa” singura, dura aproape 6 minute. Eram devastat. La Ton Koopman, aceeași parte avea abia vreo 2 minute și ceva, părea zgârcită, seacă și, în ultimă instanță, chiar cinică. Toate tempourile erau mai rapide, iar sunetul mai sec. Nu știam atunci ce înseamnă „instrumente de epocă”.

Le-am ascultat pe toate trei timp de luni de zile, tulburat peste măsură de fiecare dată, ca și cum te-ai fi recules în fața unei opere de artă enigmatice, cum e Gioconda, cu valoarea religioasă a unei Madonne sau Pieta, dar inerent personale precum răsfoirea unui vechi și prăfuit album de familie…

Iar după vreun an, răstimp în care toată muzica asta a venit peste mine ca un tsunami, cu toate femeile moarte ale lui Puccini, cu toate viespile lui Rossini, cu toate nebunele lui Donizetti sau Bellini, cu toată umanitatea lui Beethoven și negreșit, tot geniul lui Mozart, ei bine, am reușit să trag o concluzie mai clară. Cel mai mult îmi plăcea versiunea lui Ton. N-avea vocile cele mai neamaiauzite, n-avea nici orchestra cea mai emoționantă, dar avea spiritul Requiem-ului lui Mozart, cu toată intimitatea lui, cu tot omenescul cel atât de des călcat în picioare de ideile nebune ale acestei lumi. Era, de fapt, cea mai sinceră viziune.

Desigur, i-am iubit pe toți ceilalți care au vizitat și au locuit în această partitură, și pe Gardiner și pe Marriner și pe Giulini și pe mulți alții, dar, așa cum se întâmplă de obicei, Koopman mi-a rămas în suflet, și probabil nu-l voi șterge niciodată de acolo.

Așa că nu mi-aș fi iertat niciodată absența de la concertul dirijorului olandez, la București, unde (O, Doamne! Ce minune!) urma să dirijeze tocmai „Requiem”.

Amsterdam Baroque Orchestra a desfășurat pe scenă exact numărul de instrumente indicat de Mozart în partitură, de exemplu 3 tromboni, 2 trompete ș.a.m.d. Un efectiv minimal. Dar care a funcționat extraordinar în a reda caracterul incomplet al uneia dintre cele mai enigmatice lucrări din muzica clasică, sacră, cultă, sau oricum ați vrea să-i spuneți. Am spus incomplet, pentru că Requiem-ul nu a apucat să mai fie finisat de Mozart, asta nu înseamnă că ar fi lipsit ceva. Dimpotrivă toate muzica a fost acolo în slujba funerară a unui om obișnuit. Ce mult contează acest amănunt! Obișnuitul om ca opus al binelui general. Totul a curs impecabil, cu un dirijor exuberant și un cvartet de soliști de canto religios (un sector destul de diferit de cel de operă, aici sunt mai sobri, mai clari, nu-ți vor face niciodată cu ochiul de pe scenă). Parcă soprana mi s-a părut că nu ar avea o dicție perfectă în latină, dar partea a doua a concertului m-a contrazis și în această privință. Că diverse generații de melomani se raportează la idolii lor, e un lucru cât se poate de normal. După generații de dirijori care au chinuit „Requiem”-ul cu orchestre care mai de care mai romantice să ilustreze prin muzică ceea ce compozitorul nu și-a propus niciodată, din anii ’90 încoace, întoarcerea către autenticul istoric nu poate fi decât o soluție bună. Și ca viziune și ca restituire. Ce mi-a plăcut foarte mult este că muzica de pe scenă a fost aproape identică cu cea de pe discul de acum 20 de ani. Un privilegiu, de-a dreptul.

A urmat „Ave verum corpus” un motet celebru de la sfârșitul scurtei vieți a lui Mozart, o pauză numai bună pentru a trece apoi la „Kronungmesse„.

A fost prilejul unor alte memorii. Inițierea implică aproape întodeauna și un drum, o călătorie. Azi îți pot fi necesare câteva click-uri de mouse, însă acum 20 de ani, Internetul nu exista. Pentru un orotdox, contactul cu muzica sacră catolică, cu vocile acelea splendide care cântă în latină nu poate fi decât o experiență cel puțin captivantă. Mai ales dacă, timp de 50 de ani, acest gen muzical nu putea fi ascultat decât în condiții de enclavă intelectuală sau spirituală, în biserici catolice. Hotărât să aflu despre ce anume cântă oamenii aceia, am făcut acest drum inițiatic în satul bunicilor, la preotul comunității catolice din zonă. Trec peste suspiciunile provinciale privind diferențele de rit și cum sunt ele percepute de o parte și de alta a celor două comunități, important este că deal-ul înregistrări de muzică de Bach contra ceasloave catolice s-a realizat repede și astfel am aflat multe, mult mai mult decât mi-aș fi putut închipui la început.

Pentru că dacă „Missa Încoronării„, o capodoperă compusă la numai 23 de ani, a fost reprodusă pe scena Ateneului, asta s-a întâmplat neapărat cu un scop. Acela de a te face să crezi din nou în umanitate. Totul a fost minunat și mozartian de la un capăt la altul. Kyrie și Gloria – de o seninătate aproape naivă, Credo – profund și cutremurător, și așa mai departe, într-o înșiruire de sunete care transcedea toată distanța dintre baroc și secolul XXI, făcându-te contemporanul lui Mozart. Și totul s-a încheiat cu Agnus Dei -ul acela divin, care te poate vindeca de toate bolile și durerile. Dorotee Milds, soprana care a avut plăcerea să ne facă praf, o sală întreagă de Mozart aficionados, a cântat cu vocea cea mai pură versurile care nu-și puteau găsi o muzică mai potrivită decât aici. „Agnus Dei qui tollit peccata mundi, miserere nobis. Dona nobis pacem” – „Mielul lui Dumnezeu, care speli păcatele lumii, miluiește-ne pe noi. Dă-ne nouă pacea”. Da, acel Agnus Dei care te face să te gândești la aria de peste câțiva ani, a contesei din „Le Nozze di Figaro”, minunăția aceea de „Dove sono”. Numai că asemănarea e întâmplătoare, în afară de primele note, restul e atât de diferit, ca și contextul, de altfel.

Am plecat de la concert cu ochii în lacrimi. Ca să primesc chiar totul într-o singură zi, pentru că peste numai 20 de minute urma să mă întâlnesc din nou cu Antonio Pappano.