Philip II, regele Spaniei

Producția de la Metropolitan, din anii ’80, a lui John Dexter, este prezentă în două ediții DVD. Una foarte cunoscută este cea din 1983, cu Placido Domingo în rolul titular, Mirella Freni este Elisabetta di Valois, Nikolai Ghiaurov e Philip II, Louis Quilico e Posa și Grace Bumbry este Eboli.

Părerile sunt destul de uniforme în ceea ce privește asemănarea fizică a lui Nicolai Ghiaurov cu Philip II. Basul bulgar este, desigur, impresionant. Răceala, ca să nu spun înghețul care-i însoțește alura morocănoasă în toate scenele, îl face să pară foarte autoritar, într-o atitudine regal-tiranică.

Philip II poate că fizic o fi semănat cu Ghiaurov, dar n-a fost un tip chiar așa de rău. Această imagine proastă este cauzată de conflictul cu Anglia și de celebra bătălie navală în care a pierdut „Invincibila Armada” (în realitate, catastrofa navală a Spaniei nu a fost atât de importantă – depinde și de cine scrie istoria sau, mai precis, de cine o ecranizează). Nici persecuția protestanților din Țările de Jos, la care face referire și opera lui Giuseppe Verdi, nu i-a făcut bine imaginii acestui rege. Revolta flamandă a condus la Războiul de 30 de ani, care a avut ca rezultat victoria flamanzilor și proclamarea republicilor din acea zonă. Conflictul cultural dintre protestanți și catolici (într-o perioadă fundamentalistă, marcată de o ipocrizie fără precedent) avea și un fundament financiar, taxele spaniolilor erau foarte mari, încât, la un moment dat, flamanzii ar fi preferat suzeranitatea otomană, mai ieftină, în locul celei hispanice.

În realitate, Philip II era un tip industrios, îi plăcea să construiască, Imperiul spaniol avea să cunoască cea mai mare întindere în timpul său, era o împărăție în care „soarele nu apunea niciodată”. Moștenirea sa pentru noi, cei de astăzi, este numele Insulelor Phlippine, botezate după el. Era de asemnea un bigot, crescut de călugări, astfel că intransigența religioasă, dar și modestia biroului său de la Escurial, devin explicabile. Așa cum explicabilă este și relația sa de profund respect și de consiliere permanentă cu Inchiziția. Tot acest antreprenoriat, dublat de corupția din administrație, a cauzat mari probleme financiare, statul spaniol era mai mereu în pragul falimentului. Acesta era principalul motiv al taxării excesive a provinciilor vasale.

Cu dragostea a fost complicat. A fost căsătorit de patru ori. Sigur, toate căsătoriile erau aranjate. Prima soție, Maria Manuela a Portugaliei, a fost mama lui Don Carlo și a murit la scurtă vreme după nașterea sa. Era verișoara primară a lui Philip, familia de Habsburg avea credința că sângele lor nobil nu trebuia amestecat iar succesiunea să rămână conținută în familie, astfel încât căsătoriile între rude de gradul II erau foarte frecvente, cea mai des întâlnită fiind cea dintre unchiul bătrân și nepoata de frate sau soră. Din cauza consangvinității exagerate, membrii acestei familii deveneau tot mai debili de la o generație la alta. Așa se explică și temperamentul anormal al lui Carlos, dar despre asta vom vorbi mai încolo. A doua soție a fost Regina Maria a Angliei, „Bloody Mary”, mai mare decât el, pe vremea aceea foarte tânăr. Ca femeie i-a repugnat, nu au avut copii. Decesul ei, care l-a îndepărtat de la stăpânirea Angliei, a fost punctul de plecare al războiului cu englezii. A treia soție a fost Elisabeth de Valois, cea care apare în operă. Dar nu și ultima, pentru că, după moartea ei, Philip s-a căsătorit, la 43 de ani, cu Anna de Austria, o nepoată directă (bunica ei era mama lui Philip II), cea care avea să-l nască și pe moștenitorul tronului, Philip III.

Tocmai aici e problema. Philip II avea 18 ani când s-a născut Carlos. S-a căsătorit cu Elisabeth de Valois la 32 de ani, era departe de imaginea omului bătrân care meditează asupra morții și a deziluziilor puterii sau ale iubirii din opera lui Verdi. Nu au existat „crin bianco” – „tâmplele albe”… Iar Don Carlos, Infante de Spania, avea doar 14 ani… Imaginea standard a lui Philip II în operă e cea de la bătrânețe, el a murit la 71 de ani, Elisabeth era deja moartă de 30 de ani.

Real este amănuntul că Philip a iubit-o cu adevărat pe Isabella (așa cum i s-a hispanizat numele reginei), pentru că pe timpul căsătoriei cu ea, timp de 9 ani, i se cunosc puține amante față de perioada celorlalte căsătorii.

Această producție de la Metropolitan, din 1983, strălucește prin Placido Domingo, cred că una dintre puținele portretizări ale lui Don Carlo în chip de nebun, dezechilibrat afectiv dar și mintal. La fel prin Mirella Freni, foarte feminină în rolul lui Elisabeth.

Dar foarte interesant este și faptul că un DVD editat recent ne restituie o înregistrare a aceleiași producții, dar din 1980, în care Don Carlo este portretizat de Vasile Moldoveanu, tenorul român despre care am mai scris, îndrăgostit aici de Elisabetta Renatei Scotto și prieten cu excelentul marchiz de Posa a lui Sherrill Milnes.

Elisabeth de Valois

Avea numai 14 ani când s-a măritat cu Philip II. Aceeași vârstă cu Don Carlos. Posibilitatea unei idile cu infantele nu e complet exclusă, dar greu de crezut. Philip II era un bărbat frumos, așa cum rezultă din scrisorile pe care tânăra regină i le trimitea mamei ei, Catherine de Medici.

Elisabeth de Valois a fost gajul final al păcii de la Cateau-Cambresis, care punea capăt războiului dintre casele de Habsburg și de Valois, un război început încă de pe vremea lui Carol V, tatăl lui Philip II.

În actul II al operei lui Verdi, în scena care precede duetul Carlo-Elisabetta (am păstrat aici numele italiene) – „Io vengo a domandar grazia„, există un dialog între Elisabetta și Rodrigo de Posa, care îi aduce vești de acasă, din Franța. Curtea este încântată de mondenitatea unui turnir la care participa chiar regele Franței, Henric II, tatăl lui Elisabeth. Realitatea istorică este însă una dramatică: Elisabeth se căsătorește cu Philip II la 22 iunie 1559, turnirul – organizat ca o celebrare a păcii amintite mai devreme – se desfășoară o săptămână mai târziu, la 30 iunie, iar Henric II, un tip dependent de adrenalină, participă și este rănit mortal într-una dintre confruntări.

Relația Elisabethi cu Don Carlo a fost una apropiată, se pare că ea era singura persoană față de care excesele comportamentale ale prințului se estompau. Jucau cărți, pierzând nopțile și sume semnificative de bani, un obicei al timpurilor și al ierarhiei din care făceau parte. La moartea Infantelui, regina l-a plâns îndelung, prea mult chiar, după părerea lui Philip, care i-a ordonat să se îndepărteze de sicriu…

Revenind la opera Don Carlo – în 1992, la Teatro alla Scala se deschidea stagiunea cu această capodoperă, iar Luciano Pavarotti debuta în rolul titular. În seria de spectacole de atunci, într-una din seri, marele tenor a greșit o notă în scena auto dafe-ului, fiind copios fluierat de o audiență din care făcea parte și președintele republicii. DVD-ul care a imortalizat această seară nu conține incidentul. În schimb putem rămâne uimiți de scenografia, costumele și regia lui Franco Zeffirelli, fantastică, de o amănunțime a detaliilor halucinantă. Daniella Dessi mi se pare că seamănă cel mai bine cu adevărata Elisabeth:

Rămâne mereu de remarcat și frumusețea vocii și a dicției lui Luciano Pavarotti, precum și filosofia lui Samuel Ramey, un Philip II foarte interesant. Și poate cel mai mult răzbate peste toți un Ricardo Muti de-a dreptul demoniac, care conduce o cavalcadă de sunete, păstrând în același timp o rigoare a tempourilor, amintind foarte mult de Arturo Toscanini.

Don Carlos, Infante de Spania

Tocmai personajul principal pare să fie cel mai departe de realitatea istorică. Din cauza consangvinității se naște diform și suferind de o instabilitate psihică, de care nu va scăpa toată scurta lui viață (23 de ani), ba, mai mult, această instabilitate se va agrava odată cu un accident care-i va cauza niște lovituri la cap ce vor necesita o trepanație. Accesele de furie nemotivată vor deveni după această operație tot mai dese…. Impresiile diverse ale contemporanilor săi care l-au cunoscut ni-l relevă ca pe un tip sadic, chinuind animale sau servitori.

În ciuda faptului că succesiunea la tron îi era asigurată, pentru că nu avea frați, iar Elisabeth îi năștea lui Philip fată după fată, conflictul aparent oedipian, dar mai degrabă semn al nebuniei, îl face să piardă treptat totul, în ultimul rând chiar libertatea. Un singur an de izolare, drept pedeapsă pentru că plănuia să-și omoare tatăl, îl duce la moarte.

Portretele cele mai flatante îl arată ca pe un tânăr cu o fizionomie ciudată, cu un ten foarte palid, cu cearcăne, cu burtă și cu un picior care pare mai scurt. Bărbia prognată, habsburgică, este probabil retușată, dar ne putem ușor imagina că era începutul unei degenerări care, două generații mai târziu, avea să-l afecteze atât de mult pe regele Carol II, încât acesta nu putea să mestece.

E greu de găsit un tenor care să-l portretizeze așa. Singurul care joacă nebunia personajului (inexistentă în libret) este Placido Domingo, în producția de la Metropolitan. Dar merită amintit aici și Luis Lima, din producția legendară de la Royal Opera House. De ce legendară? Pentru că datează din 1958, e semnată de nimeni altul decât Luchino Visconti (Il Gattopardo, Rocco i suoi fratelli, Morte a Venezia), și, la vremea premierei, aducea pe scena londoneză pe Tito Gobbi, Boris Christoff, Jon Vickers, într-un spectacol care a pus opera din Covent Garden pe drumul succesului perfect, lângă Teatro alla Scala, Metropolitan și Vienna Staatoper. O mărturie video a acestei producții este un DVD din 1985, în care Elisabetta este nimeni alta decât Ileana Cotrubaș (fizic la final de carieră, dar vocal excelentă) și Giorgio Zancanarro, un Posa impozant.

Luis Lima este de o fragilitate de-a dreptul emoționantă, e greu să reziști vulnerabilității sale, pe care o afișează în toate scenele.

Această producție a lui Visconti a fost înlocuită abia în 2008, după 50 de ani, cu o coproducție a Royal Opera House, Metropolitan și Opera din Oslo, semnată Nicolas Hytner. Îmi este greu să o comentez. Unii critici spun că e kitsch comparativ cu cea a lui Visconti. Am fost însă în sală, la reluarea din 2009, cea în care Jonas Kaufmann îl înlocuia pe Rolando Villazon, și impresia a fost atât de puternică încât nu pot s-o critic nicicum. Mie mi s-au părut toți perfecți: și Furlanetto și Poplavskaya și Keenlyside și Kaufmann.

La reluarea din 2010, de la Metropolitan Opera din New York, a aceleiași producții de la Covent Garden, Don Carlo a fost impersonat de Roberto Alagna. Era deja celebru pentru apariția în acest rol, cu aproape 15 ani înainte.

Don Rodrigo, Marquis de Posa

Existența lui Rodrigo este improbabilă, se pare că este un personaj inventat de Schiller pentru a contrabalansa resentimentele „Legendei negre”, care domină personajele piesei sale de teatru, ce stă la baza operei lui Verdi. Este cât se poate de sigur că Spania nu a fost un imperiu al răului, așa cum sugerează legenda, iar regele Philip II este cel mai mistificat personaj. Este posibil ca în cazul lui Rodrigo, personajul istoric real al Ducelui de Alba să fi fost negat în ficțiune, astfel încât rezultatul să devină un nobil liberal, promotor al ideilor umaniste, un reprezentant al iluminismului de mai târziu.

Factual, Rodrigo ar putea corespunde cu Fernando Alvarez: o carieră militară notabilă, încă de pe vremea lui Carol V, conduce delegația care o pețește pe Elisabeth de Valois, apoi este trimis în Țările de Jos pentru a domoli revolta de acolo. Acest ultim episod este semnificativ pentru că problema flamandă era considerată foarte importantă, singurul motiv pentru care Philip II nu s-a deplasat chiar el acolo era tocmai comportamentul rebel al lui Don Carlos, la Madrid. După terminarea misiunii din Flandra, Ducele de Alba cade în dizgrație, chiar dacă nu pentru totdeauna. Sunt multe coincidențe, dar personajul lui Verdi are un caracter opus lui Fernando Alvarez. Acesta din urmă era un militar lipsit de orice compasiune, care a zdrobit orice rezistență protestantă.

Un Rodrigo interesant, diferit totuși de cavalerul plin de atâtea calități încât sfârșește prin a-i lipsi tocmai farmecul, este Thomas Hampson. Iar malițioșii ar spune că prietenia lui cu Don Carlos ar avea niște accente gay… Îl găsim într-un DVD din 1996, o producție a lui Luc Bondy de la Theâtre du Châtelet.

Spectacolul este varianta în limba franceză (așa cum a fost inițial comandată lucrarea de către Théâtre Imperial de l’Opéra – actualul Palais Garnier) și profită de prezența excelentă a lui Roberto Alagna, care cântă impecabil în limba maternă și trăiește rolul, mai degrabă decât să-l joace. Philip II este absolut impresionant în viziunea intelectuală a lui Jose van Dam. Karita Mattila e o Elisabeth matură, echilibrată, perfect capabilă să stăpânească relația cu Don Carlos. Pappano dirijează totul cu energia care i-a devenit caracteristică.

Eboli

Pe numele ei adevărat Doña Ana de Mendoza y de la Cerda, segunda princesa de Melito, tercera condesa de Melito, marquesa de Algecilla, segunda duquesa de Francavilla, tercera condesa de Aliano. A existat în realitate, a făcut parte din înalta aristocrație de la Escurial, participând la intrigile politice de la curte. Și în realitate îi lipsea un ochi, pierdut într-o joacă de-a duelul, în tinerețe. Asta nu împiedica lumea să o considere o frumusețe. Manevrele de culise ratate au făcut-o să fie arestată pentru trădare (ultimul ei amant a „defectat” la francezi, expunând-o astfel la Escurial) și să moară în pușcărie la 51 de ani.

Istoria și libretul nu mai coincid mai departe de atât. Avea 19 ani, fiind măritată de la 12 ani, când Philip II s-a căsătorit cu Elisabeth. A avut 10 copii. E greu de spus ce influență ar fi avut asupra lui Philip II sau Carlos. Se pare că a fost într-adevăr amanta regelui.

Mereu mi-a plăcut foarte mult Agnes Baltsa în acest rol. Chiar dacă frumusețea nu e acolo, chiar dacă nu are un ochi acoperit, vocea este superbă. Există un DVD din 1986 de la Salzburg, în care o putem vedea și asculta în perioada ei cea mai bună.

Herbert von Karajan conduce aici o distribuție foarte frumoasă. În primul rând e vorba de Jose Carreras, un Don Carlo ardent, și de Piero Cappuccilli care, în rolul lui Rodrigo, îl contrabalansează perfect. Și îl descoperim aici și pe Ferruccio Furlanetto, în rolul lui Philip II, un rol pe care îl va păstra până în prezent.

Producția în sine nu este remarcabilă, dar generația unor mari soliști de operă a transformat totul într-un spectacol foarte reușit.

Frumusețea bizară a prințesei Eboli, este însă poate cel mai bine surprinsă de Tatiana Troyanos, în producția de la Metropolitan din 1980 (cea cu Moldoveanu și Scotto):

Marele Inchizitor

În operă nu este nominalizat, numele celui care pare să fie sursa istorică a acestui personaj este Diego de Espinosa, care a ocupat diverse funcții clericale pe timpul lui Philip II, inclusiv cea de Inquisitor General.

E simplist să privim astăzi biserica catolică numai dintr-un unghi opresiv. La vremea aceea, trebuie să ne imaginăm, protestantismul luteran sau calvinist era de dată foarte recentă. Nu numai că protestanții erau priviți ca niște sectanți dispuși să strice complet ordinea lucrurilor, dar și din partea lor existau acțiuni, chiar în Țările de Jos, care nu aveau cum să-i bucure pe spaniolii suzerani. În 1566 a izbucnit așa numita „Furie iconoclastă” în care bisericile catolice din Flandra au fost devastate, capetele statuilor distruse, imaginile pictate ale sfinților răzuite de pe pereți. Pe lângă semnificația radicală a gestului, multe opere de artă s-au pierdut din cauza acestor excese. Intransigența Contra-Reformei a avut, pentru acel timp bineînțeles, o justificare. Și cum scopul scuză mijloacele, această contra ofensivă a catolicismului a avut succesul ei, numărul de enoriași reîntorși la catolicism a fost suficient de mare.

Poate cel mai înspăimântător Mare Inchizitor este cel al lui Thomas Halfvarson, de la Châtelet, producția amintită mai devreme:

Cei 6 soli din Flandra

Nu cred că pot fi identificați exact. E de menționat că nobilimea protestantă din Țările de Jos a încercat să negocieze condiții fiscale mai bune și libertate religioasă cu puterea spaniolă. Au fost luați de sus și tratați drept cerșetori. Interesant și semnificativ este că aceștia au preluat apelativul și l-au transformat într-un blazon: Geuzen, cerșetori. Acțiunile lor au căpătat și forme violente, au existat corsari care-și spuneau Wattergeuzen, cerșetorii mărilor.

Cred însă că așa se poate explica muzica suavă, umilă și demnă în același timp, a corului celor 6 emisari flamanzi, care preced ieșirea violentă a lui Carlos când își înfruntă tatăl.

Așa i-am văzut și eu, minunat că o asemenea muzică a putut fi scrisă vreodată:

Fantoma lui Carol V, regele Spaniei

Carol V a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman într-o perioadă dificilă, în care a izbucnit Reforma Bisericii în toată Europa de Vest. Nu e cazul să înșir întreaga lui biografie, mă rezum la amănuntele care au legătură cu opera Don Carlo.

Carol V s-a născut în anul 1500 la Gent, în Belgia de azi, și toată viața lui a vorbit mult mai bine flamanda decât spaniola. Fiul său Philip II a devenit regele Spaniei, în schimb copiii săi nelegitimi au ajuns guvernatori ai Flandrei.

A abdicat la 55 de ani, consumat de boli care-l împiedicau să mai conducă un imperiu atât de mare. O gută agravată îl țintuia într-un scaun, prognatismul care-l împiedica să-și mestece hrana îi provoca indigestii teribile, era epileptic și, în final, a murit de malarie. Imperiul a fost împărțit între fratele său, Ferdinand I, și fiul său, Philip II. Primului i-a revenit Imperiul Habsburgic, celui de-al doilea Spania, posesiunile din vestul Europei, sudul Italiei și coloniile americane. Moștenirea lăsată celor doi a inclus însă și mari probleme nerezolvate, cum ar fi Contra-Reforma, războiul cu Franța lui Henric II și războiul cu Imperiul Otoman al lui Soliman Magnificul.

Bolnav, s-a retras la mănăstirea Saint Yust, unde a și murit, la trei ani după abdicare. Don Carlos avea 13 ani și se pare că bunicul și nepotul s-au întâlnit, poate nu într-o legătură atât de strânsă cum sugerează Verdi, dar scenele de la mormântul lui Carol V nu sunt nejustificate.

Din punct de vedere vocal, rolul nu este esențial. Dar umbra personajului istoric domină contextul dramatic aproape de la un capăt la altul, astfel încât acest personaj nu poate fi ignorat.

Exemplific prin același spectacol de la Metropolitan, cel cu Vasile Moldoveanu și Renata Scotto:

Notă explicativă: În acest text m-am referit cu Don Carlos în cazul personajului istoric și al celui din versiunea franceză a operei. Pentru personajul din versiunea italiană am folosit numele Don Carlo. Elisabeth de Valois este folosit în aceleași condiții, istorie sau versiunea franceză, în timp ce italienizarea Elisabetta este valabilă, la fel,  pentru versiunea italiană.