Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Prințul fermecat


Continuarea articolului Regina celor șase vise.

Capitolul III: 7 decembrie 1961 – 1970

Probabil v-ați dat seama, titlul acestui articol, precum și ale celorlalte dedicate lui Teatro alla Scala este inspirat din numele unor povești din „1001 de nopți”. Pentru că deschiderea stagiunii lirice de la opera milaneză a fost mereu un mare eveniment cultural al sfârșitului de an, urmărit din sală sau prin radio de o lume întreagă.

Dacă anii ’50 au aparținut Mariei Callas, cel puțin primele stagiuni ale anilor ’60 sunt sub vraja lui Franco Corelli. Dacă tenoratul a devenit popular și popularizat prin celebra tripletă Pavarotti, Domingo, Carreras în anii ’90, trebuie spus că cei trei mari artiști erau continuatorii gloriei unor predecesori iluștri. Numai în Italia de după război, odată cu dezvoltarea industriei fonografice, au cântat pentru toată suflarea melomană cel puțin patru mari vedete: Mario del Monaco, Giuseppe di Stefano, Carlo Bergonzi și Franco Corelli. Del Monaco, supranumit „Taurul de alamă din Milano” avea o voce stentoriană, triumfătoare în roluri ca Chenier, Calaf, sau Manrico, partenera lui de scenă și din studiourile de înregistrare fiind deseori marea Renata Tebaldi. Di Stefano, cunsocut drept „Vocea de aur”, era arhetipul tenorului liric, cu o voce caldă, plină de langoare, fiind un ideal Rodolfo, Cavaradossi sau Alfredo, Maria Callas a împărțit gloria discurilor sale din studio cel mai adesea cu el. Carlo Bergonzi a fost tenorul verdian prin excelență, cu o voce ușor baritonală și un vibrato plin de noblețe, Radames, Alvaro sau Ernani au cunoscut o nouă viață prin el. În fine, Franco Corelli a fost poate cel mai iubit dintre cei patru artiști italieni. Cu un fizic seducător, care-l făcea irezistibil în rolurile de june prim după standardele vremii, cu o voce caldă ca a lui di Stefano, puternică la fel ca a lui del Monaco  și un stil dezinvolt și natural ca al lui Bergonzi, peste toate având și un stil declamatoriu absolut spectaculos, Franco Corelli a fost pentru multă vreme tenorul ideal. Așa că scena din 7 decembrie i-a aparținut lui timp de 5 stagiuni consecutive,  între 1960 și 1964, lăsând ușor locul apoi unor Bergonzi, Raimondi și apoi unui tenor tânăr care va stăpâni lumea, Placido Domingo. Așa a început a doua decadă de Sant’ Ambrogio…

07.12.1961 – într-o joi
Giuseppe Verdi: LA BATTAGLIA DI LEGNANO
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Margherita Wallmann, scenografia: Luciano Damiani.
Antonietta Stella (Lida), Aurora Cattelani (Imelda), Franco Corelli (Arrigo), Ettore Bastianini (Rolando), Marco Stefanoni (Barbarossa).

O operă rară a lui Verdi, care nu mai fusese reprezentată din 1916, a fost aleasă pentru a deschide stagiunea din anul centenarului unificării Italiei. Gavazzeni își începe seria de premiere din 7 decembrie, o serie care va atinge zece apariții. Chiar dacă Stella, Corelli și Bastianini cântă bine, lumea simte că adevărata premieră va fi spectacolul Mariei Callas de peste nici o săptămână, cu Medea lui Cherubini. Aveau într-un fel dreptate, vor fi ultimele ei apariții pe acestă scenă…

Ettore Bastianini și Franco Corelli în La Battaglia di Legnano

Desigur, spectacolul a fost înregistrat și poate fi ascultat după atâția ani:

La Battaglia di Legnano, 1961

07.12.1962 – era vineri
Giuseppe Verdi: IL TROVATORE
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Giorgio De Lullo, scenografia: Pier Luigi Pizzi.
Antonietta Stella (Leonora), Fiorenza Cossotto (Azucena), Franco Corelli (Manrico), Ettore Bastianini (conte di Luna), Ivo Vinco (Ferrando).

Scala se întoarce la creația populară a lui Verdi, Il Trovatore îl aduce în sală înclusiv pe președintele republicii, Antonio Segni. Corelli este la apogeul său vocal, rolul lui Manrico va deveni emblematic pentru el. În iulie, alături de Leontyne Price și același Ettore Bastianini conduși de Herbert von Karajan, la Salzburg, făcuse furori, toată lumea vorbea despre el. În 1964 va înregistra și în studio opera integrală. Iar în seara aceasta e mai bun încă decât fusese la Salzburg, chiar dacă direcția lui Gavazzeni nu iese din rutină. Producția lui De Lullo nu este prea apreciată de critică, fiind considerată mediocră. Stella este impecabilă, dar fără să se poată impune în fața lui Leontyne Price, iar Cossotto excelentă.

Franco Corelli și Fiorenza Cossotto în Il Trovatore

Desigur, putem audia astăzi ce s-a cântat atunci. În primul rând pe marele tenor, al cărui aplomb este evident încă din primul act, pentru ca în „Di quella pira…” să aducă publicul la marginea nebuniei, prin maniera sa tipică, plină de efect.

Il Trovatore, 1962

07.12.1963 – în sâmbăta aceea
Pietro Mascagni: CAVALLERIA RUSTICANA
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Franco Enriquez, scenografia: Gianni Polidori.
Giulietta Simionato (Santuzza), Franco Corelli (Turiddu), Gian Giacomo Guelfi (Alfio).

Pietro Mascagni: L’AMICO FRITZ
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Franco Enriquez, scenografia: Giulio Coltellacci.
Mirella Freni (Suzel), Gianni Raimondi (Fritz Kobus), Rolando Panerai (David).

Centenarul nașterii lui Pietro Mascagni este celebrat în această seară, care include și dezvelirea bustului compozitorului în foaierul Scalei. Iar în lojă, copiii muzicianului, Domenico și Emy Mascagni… Un regal, două opere sunt prezentate, dintre care Cavalleria rusticana este considerată o capodoperă a verismului. Și Turridu va fi unul dintre rolurile de succes ale lui Corelli care îl va relua și în studio. Simionato ideală în rol, cariera ei va fi legată de această operă, în filmul lui Zeffirelli de peste ani, va cânta și rolul Luciei. Alfio al lui Giangiacomi Guelfi este și el remarcat.

Franco Corelli în Cavalleria rusticana

Discul, firește există:

Cavalleria rusticana, 1963

Este și momentul apariției Mirellei Freni, una dintre marile soprane ale scenei italiene, foarte apreciată în această seară în L’Amico Fritz, o operă mai puțin cunoscută, dar foarte frumoasă a unui compozitor care ar fi meritat poate mai multă recunoaștere. Se pare că marele succes al Cavalleriei a ridicat atât de mult ștacheta încât Mascagni însuși n-a reușit să se autodepășească.

Gianni Raimondi și Mirella Freni în L’Amico Fritz

Înregistrarea, iat-o mai jos:

L’Amico Fritz, 1963

07.12.1964 – o zi de luni
Giacomo Puccini: TURANDOT
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Margherita Wallmann, scenografia: Nicola Benois.
Birgit Nilsson (Turandot), Galina Vișnevskaya (Liù), Franco Corelli (Calaf), Renato Capecchi (Ping), Nicola Zaccaria (Timur).

Spre surprinderea generală, stagiunea din 1964 s-a deschis cu o producție mai veche a lui Turandot de Puccini, comentariile dezamăgite în presa vremii abundând. Asta a fost singura problemă, pentru că distribuția a fost extraordinară. Birgit Nilsson revine în seara de 7 decembrie, după debutul din 1958, e cea mai bună principesă a timpului ei, și poate și a timpului nostru. Corelli este Calaf pentru toată lumea, inegalabil chiar și astăzi cu toată „Nessun dorma” lui Pavarotti. Cei doi vor relua și în studio opera lui Puccini un an mai târziu, discul lor fiind considerat drept unul dintre cele mai bune, dacă nu chiar cel mai bun din întreaga discografie. Revelația de Sant’Ambrogio este însă Galina Vișnevskaya, perla Bolșoiului din Moscova, ajunsă miraculos la Milano. Este epoca ei cea mai bună, în care Tatiana interpretată de ea făcea furori în toată lumea și colivia de aur a Bolșoiului comunist părea să-și fi deschis zăbrelele. Iar Scala tocmai fusese în același an într-un turneu la Moscova, unde Liu era interpretată de Mirella Freni. În orice caz, vocea clară, lirică și în același timp puternică a sopranei ruse dar și prezența ei scenică au fost nota exotică a deschiderii stagiunii.

Birgit Nilsson în Turandot

Înregistrarea audio care s-a păstrat ne poate da o idee destul de clară a ceea ce s-a întâmplat în acest spectacol, cu reacția zgomotoasă a publicului după „Signore ascolta..” a Galinei și pe toată durata serii. Corelli este într-adevăr Prințul misterios, „Nessun dorma” nu numai că este cântată fără probleme, dar ce nuanțe! ce pianissimo, ce final! Duetul cu Turandot din actul doi este electrizant, iar Nilsson este de o perfecțiune ireală în „In questa reggia…”. Și îl avem din nou și pe Gavazzeni, primul recordman al acestor seri de 7 decembrie, un dirijor foarte tradițional, cu rubato, dar în același timp în moda vremii, în care vocea era pe primul loc, iar tempoul orchestrei era de mai mică importanță. La fel și aici, partitura orchestrală a lui Turandot, genială în sine, este redusă la nivelul unui acompaniament tipic pentru Verdi, mai degrabă.

Turandot, 1964

07.12.1965 – într-o marți
Giuseppe Verdi: LA FORZA DEL DESTINO
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Margherita Wallmann, scenografia: Nicola Benois.
Ilva Ligabue (Leonora), Giulietta Simionato (Preziosilla), Carlo Bergonzi (Don Alvaro), Carlo Meliciani (Don Carlo di Vargas); Renato Capecchi (Melitone), Nicolai Ghiaurov (padre guardiano).

E rândul lui Carlo Bergonzi, cel atât de elegant, să strălucească într-o operă verdiană, unde s-a simțit întotdeauna cel mai bine. Și un incident, în primul act, când Piero Cappuccilli, titularul rolului lui Don Carlo di Vargas, este înlocuit de Carlo Meliciani, care va rămâne astfel imortalizat în înregistrarea serii, mai ales că performanța lui a fost chiar bună.   Va veni însă și vremea lui Cappuccilli, peste foarte puțin timp. Și un alt nume important, la începutul unei fulminante cariere: Nicolai Ghiaurov.

Carlo Bergonzi în La Forza del destino

Nu am găsit înregistrarea, nu pare să fie comercializată, doar extrase pe YouTube, unde triumful lui Bergonzi apare ca evident.

07.12.1966 – a căzut într-o miercuri
Giuseppe Verdi: NABUCCO
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Franco Enriquez, scenografia: Nicola Benois.
Elena Suliotis (Abigaille), Mirella Fiorentini (Anna), Gianni Raimondi (Ismaele), Giangiacomo Guelfi (Nabucodonosor), Nicolai Ghiaurov (Zaccaria).

După ce discul său cu Nabucco din studio cucerise lumea, noua senzație de la Scala a trebuit să fie Elena Suliotis, care n-a dezamăgit în rolul care a consacrat-o. Nimic extraordinar în rest, în afară de „Va pensiero…” cântat exemplar de corul Scalei, bine condus de Gavazzeni.

Elena Suliotis în Nabucco

Sunetele au rămas, și fotografii, restul e imaginație.

Nabucco, 1965

07.12.1967 – în acea joi
Gaetano Donizetti: LUCIA DI LAMMERMOOR
Dirijor: Claudio Abbado, regia: Giorgio De Lullo, maestro del coro: Roberto Benaglio.
Renata Scotto (Lucia), Gianni Raimondi (Edgardo), Giangiacomo Guelfi (Enrico Ashton), Agostino Ferrin (Raimondo).

Cariera Renatei Scotto era în plin avânt în 1967, după multe succese la Scala, de doi ani cucerise și Metropolitan Opera din New York. Acum, un adevărat star, se întorcea triumfal acasă. Lucia di Lammermoor, un rol pe care nu îl mai cântase încă din 1959, în ciuda amintirilor legate de Callas, îi aduce ovațiile publicului. Pe lângă producția lui de Lullo, apreciată, pe lângă Gianni Raimondi, foarte bun în acea seară, publicul asistă din nou la lansarea unei noi vedete. E vorba de Claudio Abbado, căruia, la numai 34 de ani, i se încredințează deschiderea stagiunii. A fost atât de bun și aici și în alte multe nopți, încât peste câteva luni va fi numit director artistic, noul „maestro scaligero”.

Renata Scotto în Lucia di Lammermoor

Firește, există și înregistrarea, și putem asculta toată prospețimea acelei seri, mai puțin mondenă decât în alți ani (de data acesta politicienii și actorii au lipsit din sală).

Lucia di Lammermoor, 1967

07.12.1968 – tocmai sâmbătă
Giuseppe Verdi: DON CARLO
Dirijor: Claudio Abbado, regia și scenografia: Jean-Pierre Ponnelle.
Rita Orlandi Malaspina (Elisabetta di Valois), Fiorenza Cossotto (principessa Eboli), Bruno Prevedi (Don Carlos), Piero Cappuccilli (Rodrigo di Posa), Nicolai Ghiaurov (Filippo II), Martti Talvela (Grande Inquisitore).

Abbado dirijând una dintre operele pe care le-a iubit poate cel mai mult, și încă în ziua de Sf. Ambrozie, este ceva care trebuia văzut sau măcar ascultat. Directoratul tânărului dirijor a început bine, Scala va cunoaște aproape două decade incredibile prin el și prin intermediul unei generații de artiști care au cântat nebunește pe scena din Milano. În 1968 însă, publicul elitist care vine la evenimentul milanez are parte de o surpriză neplăcută. E anul protestelor în Europa și Italia nu scapă de o demonstrație studențească anti-burgheză. Lozincile de stânga, mușcătoare, sunt subliniate prin ouă aruncate spre toaletele elegantei lumi care venise la operă. Coincidența face ca opera reprezentată să pună în discuție teme asemănătoare realităților zilei: ipocrizia politicii și a bisericii, trădarea, sacrificarea tinerilor.

Piero Cappuccilli și Nicolai Ghiaurov în Don Carlo

Înregistrarea ne arată o distribuție în care vocile tenebroase dau tonul sonor al unei producții inevitabil sumbre, Jean Pierre Ponnelle semnând regia unui spectacol cât mai romantic posibil. Evident, cuplul Filippo II/Grande Inquisitore este strivitor când scena este jucată de Ghiaurov și Talvela, doi bași cu o tessitură foarte asemănătoare. Cappuccilli e un Posa idealist, mai degrabă revoluționar decât uman (cum era Gobbi), iar Cossotto e una dintre cele mai întunecate Eboli. Toate aceste voci, mai degrabă palide în culoare dar substanțiale în intensitate și muzicalitate, au făcut succesul acestui început de sezon.

Don Carlo, 1968

07.12.1969 – de duminică
Giuseppe Verdi: ERNANI
Dirijor: Antonino Votto, regia: Giorgio De Lullo, scenografia: Pier Luigi Pizzi.
Raina Kabaivanska (Elvira), Plácido Domingo (Ernani), Carlo Meliciani (Don Carlos), Nicolai Ghiaurov (Gomez de Silva).

Din nou proteste în piața Scala din Milano, mai puțin violente, dar tradiția s-a instalat deja și va continua până în zilele noastre. Antonino Votto în ultima sa apariție de 7 decembrie a avut parte de debutul unui anume Placido Domingo, la începutul drumului la Scala, și de cel al unei soprane din Bulgaria care va deveni foarte populară în anii următori, Raina Kabaivanska. Lângă ei, mai experimentatul Nicolai Ghiaurov completează un platou care a fost mereu generos cu vedetele în cazul operei Ernani.

Raina Kabaivanska și Placido Domingo în Ernani

Înregistrarea spectacolului, disponibilă, mărturisește despre succesul acestei seri.

Ernani, 1969

07.12.1970 – a fost luni
Giuseppe Verdi: I VESPRI SICILIANI
Dirijor: Gianandrea Gavazzeni, regia: Giorgio De Lullo, scenografia: Pier Luigi Pizzi.
Renata Scotto (duchessa Elena), Nella Verri (Ninetta), Gianni Raimondi (Arrigo), Piero Cappuccilli (Guido di Monforte), Alfredo Giacomotti (conte Vaudemont), Ruggero Raimondi (Giovanni da Procida).

Scotto din nou, dar de data aceasta povestea de dragoste a marii soprane cu Teatro alla Scala se termină. Nimeni nu o putea uita pe Maria Callas în rolul Elenei de acum 19 ani. Și cum prezența Divei în lojă a înflăcărat galeria, ovațiile la adresa ei au stârnit frustrarea Renatei, care nu cântase deloc rău și muncise mult pentru a stăpâni rolul. S-a strigat „Maria, Maria!” și „Bravo Callas!” în timp ce marea soprană se ridica s-o aplaude în picioare pe „mica Renata”, dar fotografii n-o vedeau decât pe ea, pe fosta glorie a Scalei. Apoi Scotto a gafat exprimându-și frustrarea fără diplomație într-un interviu, imediat după premieră și atmosfera din loggione a devenit un butoi cu pulbere. Iar seria de spectacole cu I Vespri s-a terminat foarte prost, cu ridichi aruncate pe scenă la final și tot felul de apostrofări deloc măgulitoare. Faptul că Gianni Raimondi a cântat foarte bine, sau că un bas bariton din generația tânără își face apariția, e vorba de Ruggero Raimondi, deja nu a mai contat atât cât ar fi trebuit. Scotto nu va mai reveni pe această scenă.

Renata Scotto și Gianandrea Gavazzeni în I Vesprei Siciliani (în loja de jos Maria Callas și Wally Toscanini)

Există înregistrarea, evident, de altfel nici nu ar mai trebui să subliniez asta de acum încolo, suntem deja în anii de glorie ai tehnologiei analogice, star sistemul ajunge și pe scena operei într-o formă din ce în ce mai agresivă. În curând vor începe și transmisiunile TV în direct și lumea lui Verdi sau a lui Puccini se va schimba din nou…

I Vespri siciliani, 1970

Aceștia au fost anii ’60 la Teatro alla Scala. Spre comparație, în România, în anii ’50 Bucureștiul căpăta o clădire a Operei Române (arh. Octav Doicescu). Iar în 1960, tenorul Dinu Bădescu, soprana Valentina Crețoiu și baritonul Șerban Tassian erau arestați de securitate și închiși, acuzați de „huliganism politic” și înregistrările lor din arhiva radioului distruse. Lucia Bercescu-Țurcanu care deschisese stagiunea de la Scala din 1946 era interzisă de la orice apariție publică pe scenă sau în media. Poate că ar merita un articol separat această poveste tristă…

La Milano însă tocmai începe o nouă epocă, aceea a dirijorului Claudio Abbado și despre eveneimentele acesteia veți putea citi în următorul articol: Regele și bagheta sa


6 comentarii la “Prințul fermecat

  1. operatiunispeciale
    Martie 10, 2012

    Reblogged this on operatiunispeciale.

    Apreciază

  2. Operalover
    Martie 11, 2012

    Sigur ar merita un articol povestea tristă pe care o menționați la final. Sunt lucruri pe care nu le cunoaștem și despre care nu cred că am putea citi în altă parte.

    Apreciază

  3. cosmin
    Martie 15, 2012

    Felicitari pentru postarile dvs.Eu am in colectia mea de inregistrari si captarea pirat a spectacolului cu -LA FORZA DEL DESTINO- din 06.XII.1965.Calitatea sunetului este destul de buna (asemanatoare cu -LA BATTAGLIA DI LEGNANO-mentionata de dvs. aici).Ofer cu mare placere o copie a inregistrarii daca sunteti interesat.

    Apreciază

  4. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Prințul fermecat

  5. Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Regele și bagheta sa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.465 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: