Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Tripticul lui Vasile Moldoveanu


Opera italiană înseamnă în primul rând Giuseppe Verdi și Giacomo Puccini. Chiar și pentru cei care nu au ascultat niciodată vreo operă, Brindisi-ul din Traviata sau Nessun dorma din Turandot sunt arii cunoscute, fredonate de oricine care aparține cultural lumii europene sau americane. Cei care frecventează un teatru de operă, fie doar prin intermediul înregistrărilor, dacă nu prin prezența în sală, au auzit neapărat de opere precum Rigoletto, La Bohème, Il Trovatore sau Tosca. Melomanii împătimiți sunt de acord asupra a două aspecte privind creațiile celor doi compozitori. Dacă trilogia populistă (La Traviata, Rigoletto, Il Trovatore) a lui Giuseppe Verdi este o adevărată trambulină pentru carierele unor mari soliști, din punct de vedere al compoziției altele sunt operele cu adevărat valoroase ale maestrului din Busetto: Otello, Don Carlo, Simon Boccanegra etc. lucrări mai puțin prizate de publicul larg. Cât despre Giacomo Puccini, operele sale mai puțin reprezentate cum ar fi La Fanciulla del West, La Rondine sau Il Trittico sunt la același nivel cu marile sale succese, fără nici o îndoială, doar norocul le-a fost altul. Și eu, la rândul meu, la fel ca mulți alții, am ajuns să iubesc aceste opere mai puțin populare abia mai târziu, după stagiul obligatoriu în lumea perfectă lui Mozart, după tot vertijul belcanto-ului lui Donizetti, Bellini sau Rossini și după marile succese de public ale lui Verdi și Puccini. Am avut norocul să văd Don Carlo la Royal Opera House of Convent Garden din Londra și Simon Boccanegra la Opera din Frankfurt, cu distribuții dintre cele mai bune la ora actuală și am rămas „virusat” de frumusețea uluitoare a acestor capodopere. În ceea ce privește Il Trittico, din păcate, nu l-am văzut „pe viu” niciodată, dar cele câteva înregistrări audio (destul de puține) sau video (încă și mai puține) au făcut să-mi devină una dintre lucrările preferate din creația lui Puccini. Așa cum există capodopere uitate, la fel există și artiști mult prea puțin cunoscuți. Iar când valoarea reală a acestor artiști este foarte mare, atunci lipsa lor de vizibilitate devine chiar revoltătoare.

Am în față trei DVD-uri, toate trei conținând spectacole de la cea mai celebră operă din lume la această oră, The Metropolitan Opera of New York. Probabil e ușor de ghicit despre ce opere va fi vorba în continuare. Așadar, în ordine cronologică.

Giuseppe Verdi: Don Carlo – Vasile Moldoveanu, Renata Scotto, Sherill Milnes, Paul Plishka, Tatiana Troyanos, Jerome Hines etc. – James Levine, John Dexter, Metropolitan Opera, 21.02.1980

în oglindă cu

Giuseppe Verdi: Don Carlo – Placido Domingo, Mirella Freni, Louis Quilico, Nikolai Ghiaurov, Grace Bumbry, Jerome Hines etc. – James Levine, John Dexter, Metropolitan Opera, 26.03.1983

Anii ’80 reprezintă o decadă dintre cele mai bune din istoria Metropolitan-ului. O generație internațională de staruri ale operei a ieșit la lumina reflectoarelor de pe această scenă, dar mai ales în primele transmisiuni TV în direct, color, ale celor mai frumoase spectacole. În 1977, pe 15 martie, a avut loc primul telecast de acest gen, cu La Bohème, în care cântau Renata Scotto și Luciano Pavarotti. Și tot în acest an, debutează pe această scenă tenorul român Vasile Moldoveanu, chiar în aceeași operă, în distribuția alternativă celei cu Pavarotti.

Don Carlo este unul dintre puținele roluri în care Franco Corelli n-a triumfat la fel ca în Tosca sau Andrea Chénier. Iar tenorii care i-au succedat în costumul de catifea grea al prințului nefericit, încercând să se acopere de glorie, s-au numit Vasile Moldoveanu și Placido Domingo, de astă dată într-o producție nouă, la vremea aceea foarte impresionantă, a lui John Dexter (premiera a fost în 1979). Premiera producției a aparținut lui Modoveanu, în cea de-a doua distribuție tenorul era Giseppe Giacomini. Tenorul român avea experiența acestei opere, în versiunea completă de cinci acte, câștigată în urma spectacolelor de la Opera din Hamburg, puse în scenă de Jean Pierre Ponnelle. În urma succesului telecast-ului din 1979 cu Moldoveanu, Placido Domingo, care în același an se acoperea de glorie în Tosca și Otello, a reluat și el, la Metropolitan, Don Carlo în 1983 (mai cântase și în 1971).  Cei doi tenori au devenit niște specialiști ai rolului titular și dacă mai întâi a apărut DVD-ul cu Domingo, un spectacol din 1983, în colecția aniversară James Levine – 40 de ani la Metropolitan avem parte de aceeași producție dar cu artistul român. Comparațiile sunt inevitabile.

E vorba de versiunea în cinci acte, în limba italiană, cunoscută sub numele de varianta Modena, care conține și actul din pădurea de la Fontainebleau unde Don Carlo are parte de singura sa arie din operă (Io la vidi – arie care de obicei, în varianta cu patru acte, denumită „standard”, este mutată în scena de la Saint Juste, la mormântul lui Carol V). În rest tenorul cântă aproape pe tot parcursul spectacolului nenumărate ansambluri (duete, trio, scena încoronării cu două coruri și cvartet de soliști – o nebunie în sine). Azi, versiunea Modena este mult mai des reprezentată, dar atunci, în anii ’70 – ’90 era considerată ca fiind prea lungă și tabloul de la Fontainebleau părea neatractiv (incredibil, nu?). Mai trebuie spus că producția lui John Dexter a fost apreciată la vremea ei drept excepțională, și într-un fel așa și era. Nefiind o operă foarte des jucată, din cauza cerințelor de distribuție (trebuie șase soliști de primă mână, aproape dublu decât necesarul obișnuit de trei: tenor, soprană și bariton, cu o mezzo sau un bas comprimarii), premierele, deși foarte tentante pentru marii regizori, nu erau prea dese. Practic singura concurență a decorurilor monumentale și a costumelor de epocă foarte frumoase din proiectul lui Dexter venea din partea deja vechii producții de la Royal Opera House din Londra, a lui Luchino Visconti (imortalizată pe un DVD în care rolul Elisabettei di Valois este interpretat de Ileana Cotrubaș, dar asta este o altă poveste). Abia în 1992, Franco Zeffirelli va monta la Teatro alla Scala un Don Carlo răpitor, urmat apoi de tot felul de fantezii. De notat și că spectacolul lui John Dexter a rezistat până în 2010, când a fost înlocuit de producția lui Nicholas Hytner, în colaborare cu Royal Opera House din Londra și Opera din Oslo, o viziune mai modernă dar moderată, nu neapărat mai impresionantă decât aceasta despre care vorbim acum.

James Levine dirijează ambele spectacole într-o manieră similară, cu un sound foarte frumos, fără epifanii.

Renata Scotto (Elisabetta di Valois) este încă în voce, mai dramatică decât ne obișnuise instrumentul său liric. Nu este neapărat o prezență care să impună, dar experiența ei îndelungată o face să stăpânească foarte bine rolul și reușește să impresioneze mai bine decât mai tânăra Mirella Freni, în 1983, cu o voce mai proaspătă, dar cu interpretare mai „cuminte”. Rodrigo este Sherill Milnes, aflat la apogeul carierei, de-a dreptul splendid, cu toate manierismele care totuși îi veneau foarte bine. Înalt, cu un fizic de star de cinema, ne livrează un Per me giunse il di suprema… la polul opus al umilinței și umanității din viziunea legendară a lui Tito Gobbi, înlocuind resemnarea cu demnitatea și înfrigurarea morții cu cel mai nobil eroism, un adevărat marchiz de Posa. De partea cealaltă, Louis Quilico e antipatic și chiar etalează un pic de prost gust în scena amintită. În ceea ce-l privește pe Philip II, ambii bași sunt impresionanți, cu un plus evident pentru somptuozitatea vocii lui Ghiaurov în ’83, cu toată trimiterea inevitabilă către Boris Godunov, dar și Plishka are momentele lui, cantonându-se în tiparul tiranului. O mențiune specială este necesară: Paul Plishka avea doar 39 de ani la data spectacolului, iar noi trebuie să știm că regele Spaniei, în perioada istorică în care se petrece acțiunea operei, avea 31 de ani, deși suntem obișnuiți să privim personajul prin clișeul monarhului bătrân meditând cu amărăciune la deziluziile puterii, oricât de nelimitată ar fi aceasta. Prințesa Eboli este un răsfăț în ambele telecast-uri, Tatiana Troyanos în 1980 este seducătoare, aproape făcând de neînțeles pasiunea lui Don Carlos pentru Elisabetta Renatei Scotto, dar și vocal este lirică și foarte feminină, după o „arie a vălului” începută mai abrupt, dar terminată cu panaș, de la o scenă la alta e din ce în ce mai atrăgătoare culminând cu aria finală O don fatale… pe rând disperată și inspirată. De partea cealaltă, Grace Bumbry e o altă față a perfecțiunii, mai puțin vulnerabilă, dar mai puternică, iar ca voce – ireproșabilă. Marele Inchizitor din 1980, unicul și istoricul Jerome Hines, basul veteran de la Metropolitan. Să ne amintim că legendarul directorat al lui Rudolf Bing cel teribil a debutat în 1950 cu premiera lui Don Carlo, un spectacol stelar în care Jussi Bjorling cânta alături de Robert Merrill și Fedora Barbieri, Cesare Siepi debuta la New York (în locul lui Boris Christoff care nu reușise să obțină viza de intrare în SUA), iar Jerome Hines la 29 de ani îmbrăca sutana Marelui Inchizitor. Iar aici este impresionant, o legendă care cântă peste vremuri eclipsându-l dintr-o dată pe Plishka. În 1983, îl avem pe tânărul la acea dată Ferruccio Furlanetto, neimpresionant dar corect.

Și cum rămâne atunci cu rolul titular? Voi spune de la început că Placido Domingo, în 1983, este aproape perfect, ba chiar jucând labilitatea psihică a personajului istoric, aproape la același nivel ca în urmă cu 12 ani, în celebra înregistrare din studio alături de Caballe și Giulini. Vocea este egală și elegantă, amplă și cu un legato care l-a făcut faimos pe marele tenor. Domingo este singurul personaj viu de pe scenă, anturajul său părând destul de încremenit într-o interpretare foarte bună dar fără prea mult suflet (față de producția mai recentă, din 1996 de la Théâtre du Châtelet, cu voci poate mai puțin strălucitoare dar ieșit din comun de atașantă, vezi și articolul: 24 de ore, tot pe acest blog).

Vasile Moldoveanu, Sherill Milnes – Dio Che nell’alma infondere… – Don Carlo, Metropolitan, 1980

Vasile Moldoveanu? Excelent, într-un rol semnătură pentru el. E adevărat, personajul său nu are nevoie de gesturi atât de mult ca Domingo, pentru că în schimb are privirea, care în cazul lui Don Carlo este una posedată, nebunia e acolo în ochi. Un Io la vidi cu nimic mai prejos decât al tenorului spaniol, apoi duetele cu Posa excepționale, cel puțin Dio che nell’alma infondere este pasionant, amintind mai degrabă de tinerețile lui Jose Carreras, și mai ales acutele naturale old school dar de grand style îl fac pe tenorul român o alternativă perfectă a lui Placido Domingo. Iar ceilalți soliști, dintre care mi-au plăcut enorm Milnes, Troyanos și Hines, și poate și îndelunga așteptare a publicării acestei transmisiuni TV mă fac să votez mai degrabă cu versiunea din 1980.

Giacomo Puccini: Il Tabarro – Vasile Moldoveanu, Renata Scotto, Cornell MacNeil, Bianca Berini, Italo Tajo, Charles Anthony etc. – James Levine, Fabrizio Melano, Metropolitan Opera, 14.11.1981

reflectat 13 ani mai târziu în

Giacomo Puccini: Il Tabarro – Placido Domingo, Teresa Stratas, Juan Pons, Florence Quivar, Federico Davia, Charles Anthony etc. – James Levine, Fabrizio Melano, Metropolitan Opera, 26.09.1994

Este vorba de legendarul Il Trittico de la Met din anii ’80, cel în care Renata Scotto reușea performanța rară de a cânta rolul principal din toate cele trei opere scurte ale lui Puccini într-o singură seară. Și nu e puțin lucru, căci nici spectacolul de la Teatro alla Scala, contemporan cu acesta, din 1983, sub direcția lui Gavazzeni, nici cele recente de la Modena sau noua producție de la același Metropolitan, ambele din 2007, de la Covent Garden 2011 sau chiar cel de anul acesta de la Lyon nu mai au parte de o soprană care să cânte 3 opere una după alta. Epoca divelor de această factură a trecut… DVD-ul despre care vorbim este unul foarte așteptat de către fanii americani ai lui Puccini în primul rând, care la fiecare nouă lansare a unei transmisiuni TV din arhiva nesfârșită a celebrului teatru cereau Tripticul cu Scotto. Momentul marilor nostalgii a venit odată cu lansarea unui set media dedicat celebrării a 40 de ani de carieră a lui James Levine, când, în sfârșit, producția ultra realistă a lui Fabrizio Melano a fost inclusă în colecția amintită. În fine, să nu uităm că premiera absolută a trilogiei lui Puccini a avut loc chiar la Metropolitan, la 14 decembrie 1918, în absența compozitorului, care și-a văzut creația live abia după aproape o lună de zile, la Teatro di Roma, la 11 ianuarie 1919. O trilogie nedrept de puțin reprezentată, mai mult din cauza moravurilor din vremea premierei, care probabil tolerau violența reală, dar nu cea de pe scenă, Il Tabarro având un subiect destul de brutal chiar și pentru zilele nostre. Într-adevăr, povestea aceasta, din marginea societății, în care proprietarul unei barje de pe Sena îl ucide pa amantul soției sale mai trezește ecouri și în filmele din zilele noastre (de ex. Young Adam, din 2003 cu Ewan MacGregor și Tilda Swinton, l-ați văzut?). Numai că invenția muzicală a lui Puccini este, fără nici o exagerare, la același nivel cu cea din Madama Butterfly sau Tosca: Parisul și Sena cu sunetele lor sunt redate de o partitura orchestrală în care se regăsește chiar și un claxon de mașină, muzica unei flașnete este reconstituită incredibil din corzi și două flauturi disonante, ba chiar avem parte și de momente de operă în operă, când vânzătorii ambulanți de partituri ale unor cântece la modă fredonează o melodie contrapunctată de tema principală a lui Mimi din La Bohème. Pe scurt, dincolo de acțiune descoperim o bijuterie autentică.

Renata Scotto la zenitul carierei, dar încă stăpână pe voce, înfățișează o Giorgetta ca o femeie trecută și iremediabil pierdută într-un mariaj plin de rutină. E momentul ultimelor cochetării. Într-un fel, așa deznădăjduit cum pare personajul ei, totuși este ideal, pentru că și vocea copilului teribil al operei din anii ’50, devenită apoi marea soprană a anilor ’60, își aruncă ultimele sclipiri. Vibrato-ul dar mai ales sunetele de pasaj dintre registre care vor deveni aproape insuportabile câțiva ani mai târziu sunt deja prezente, însă folosite ingenios aici ca un avantaj pentru a sublinia drama. În 1994, Teresa Stratas, cu o voce aproape dispărută făcea însă furori în deschiderea stagiunii, într-un spectacol în care Giorgetta ei este atât de fragilă precum Giulietta Massina, atât de vulnerabilă precum Edith Piaf și așa de expresivă precum Maria Callas, încât era suficient să declame rolul în loc să-l cânte și tot ar fi adunat la un loc toate emoțiile unui public de operă. Cornell MacNeil este omologul american al lui Tito Gobbi de la Teatro alla Scala. Atunci când trebuia să fie dur și sinistru îi reușea cu mare succes. Iar Michele este tipul acesta de personaj. Să fiu corect și să spun că Juan Pons, în 1994, în aceeași producție, este mult mai bun. Ambele spectacole, din 1981 și din 1994, sunt dirijate de James Levine în aceeași manieră a unei excelențe devenite banale.

Vasile Moldoveanu – Il Tabarro, Metropolitan 1981

Pentru mine, revelația este Vasile Moldoveanu, un Luigi absolut superb. Ajuns la New-York în 1977, a ocupat pe scenă un loc important, cel lăsat liber de Franco Corelli, super tenorul zeificat de americani. Și într-adevăr, ceva din Corelli există în Moldoveanu: naturalețea acutelor. La fel cum există și atacul asupra ariilor și duetelor, într-o manieră care mi-a amintit de Mario del Monaco. Un lucru e sigur: nu am văzut și nu am auzit nici un tenor român care să cânte vreodată cu o asemenea determinare. Finalul lungului duet O Luigi, Luigi este pur și simplu electrizant. Am privit uimit și mărturisesc că în momentul când tenorul urma să cânte versurile …lo giuro, non tremo a vibrare il coltello, e con gocce di sangue fabbricarti un gioiello! am crezut că va exploda, așa de intensă și de viscerală era interpretarea. A rezultat un final devastator iar de explodat, a explodat sala, în aplauze și urale, ca o eliberare. În reluarea producției din 1994, Placido Domingo, cântând într-o manieră asemănătoare, n-a provocat nici un catharsis… Acest Luigi al lui Vasile Moldoveanu este un exemplu de canto glorios, solid și spectaculos, este esența tenorului, asta face publicul să înnebunească, ar trebui pusă secvența pe orice generic al unei emisiuni despre operă!

Giuseppe Verdi: Simon Boccanegra – Sherill Milnes, Anna Tomowa-Sintow, Vasile Moldoveanu, Paul Plishka, Richard J. Clark, Dawn Upshaw etc. – James Levine, Tito Capobianco/ Pier Luigi Pizzi, Metropolitan Opera, 29.12.1984

schimbată apoi de

Giuseppe Verdi: Simon Boccanegra – Vladimir Cernov, Kiri Te Kanawa, Placido Domingo, Robert Lloyd, Bruno Pola etc. – James Levine, Giancarlo del Monaco, Metropolitan Opera, 26.01.1995

Pe cât de obscură, deși cu un titlu rezonant, Simon Boccanegra a avut premiera americană abia în 1932, deși prima versiune fusese compusă încă din 1857. Iubirea publicului a venit foarte târziu, dar Giuseppe Verdi știa ce minune a compus, finisând la capodopera sa an după an, printre alte proiecte, până la întâlnirea sa providențială cu Arrigo Boito care i-a inspirat un întreg tablou, cel din Sala Senatului, astfel încât varianta finală, cea care se cântă azi, a avut premiera tocmai în 1881. Cu toate acestea, în anii ’30 Metropolitan Opera, care se despărțise de legendarul Enrico Caruso, dispărut în 1921, avea pe scenă pe Lawrence Tibbett și pe Giovanni Martinelli (probabil cel mai sfâșietor Otello care a existat vreodată) care au făcut cunoscută publicului această minunăție de operă, de altfel una dintre preferatele mele, despre care am mai scris deja pe acest blog: Comandantul de navă ajuns șef de stat (pentru 20 de ani!).

Noua producție din 1984, în regia lui Tito Capobianco, a avut premiera pe 23 noiembrie cu o distribuție aproape identică celei de pe acest DVD, Vasile Moldoveanu fiind Gabriele Adorno.  Tito Capobianco a finalizat de fapt conceptul grandios al lui Pier Luigi Pizzi pentru Opera din Chicago. Acesta din urmă a cerut să-i fie retras numele de pe generic în urma unor dispute legate de costume. Indiferent cui îi este atribuită paternitatea producției, ne aflăm în fața unei mostre tipice de regie de operă a anilor ’80 de la Metropolitan: măreață, frumoasă, realistă și exagerată în același timp.

Desigur, opera în are în centru pe dogele Genovei, Simon Boccanegra, iar Sherill Milnes strălucește în acest rol, cu autoritate și foarte mult șarm. Ana Tomowa-Sintow, soprana atât de apreciată de Karajan, produce niște sunete minunate, deși fizic e destul de departe de Amelia. Paul Plishka este oarecum superficial în rolul lui Fiesco.

Sherill Milnes, Vasile Moldoveanu – Simon Boccanegra, Metropolitan, 1984

Unul dintre lucrurile ciudate legate de această operă este rolul lui Gabriele Adorno, tenor. Muzica scrisă de Verdi pentru acest personaj este minunată, iar spre final are două arii spectaculoase. Cu toate acestea, drama prevalează și oricât de bine ar cânta tenorul – și are de cântat! – Adorno rămâne mereu perceput ca un personaj secundar, deși nu este deloc așa. Chiar dacă tenorul rămâne cu fata la final, atenția publicului va fi mereu reținută de Simon. De aceea nu se va vorbi niciodată de Simon-ul lui Moldoveanu, Calleja sau Domingo (tenorul poate că tocmai de aceea a vrut și rolul de bariton 🙂 ) ci de cel al lui Milnes, Cernov, Agache sau Cappuccilli.

Moldoveanu cântă cu multă căldură partitura totuși destul de dificilă a lui Gabriele Adorno. Iar ariile grele din final sunt excelente, tenorul român părând încă proaspăt. Și iată-l completând un spectacol care ne trimite în amintirile epocii de glorie a anilor ’80 de la Metropolitan. Și în același timp completând și galeria iluștrilor necunoscuți (cel puțin pentru publicul larg, mai puțin familiar cu muzica de operă) ai tenoratului mondial, care parcă s-au adunat în acest rol: Michael Sylvester (ce voce superbă în 1992 la Covent Garden!) sau recent dispărutul Verriano Lucchetti din legendara producție a lui Strehler de la Teatro alla Scala, un reper al carierei lui Claudio Abbado.

***

Acesta este tripticul lui Vasile Moldoveanu (n. 06.10.1935, Constanța), probabil cel mai mare tenor român. Trei opere remarcabile ale celor mai mari compozitori, pe scena celui mai mare teatru de operă din lume. De ce este mai puțin cunoscut? Există explicații pornind chiar de la acest Simon Boccanegra. În 1995 avea loc premiera unei noi producții a acestei opere, semnată de Giancarlo del Monaco. De data aceasta, tot una grandioasă dar și orbitor de frumoasă, ca un tablou renascentist. Epoca DVD-urilor a început atunci când cariera lui Vasile Moldoveanu se apropia de final. Într-un fel, e logic să fi fost promovată mai mult versiunea lui del Monaco (vezi și referința din articolul 24 de ore). Apoi e vorba și de succesul comercial al concertelor celor trei tenori: Pavarotti, Domingo și Carreras. Desigur, aceștia asigurau inevitabil și succesul lansării unor DVD-uri cu spectacole de operă în care cei trei dețineau rolul principal. Astfel încât Don Carlo din 1983 a fost preferat celui din 1980 deși îi este inferior, e adevărat, cu foarte puțin. Cât despre Il Tabarro, e aproape inutil să reamintesc că, pe cât este de excepțional de valoroasă, pe atât este și excepțional de ignorată trilogia lui Puccini.

Dar în România? Mi se pare aproape impardonabil să revăd la TV aceleași secvențe cu Ludovic Spiess sau Nicolae Herlea, soliști buni, cu siguranță, și nimic cu Vasile Moldoveanu. Dar în cazul de față vorbim despre tenorul care a cântat de 105 ori la Metropolitan Opera – cele mai multe apariții pe această scenă ale unui solist român de după război. Este foarte mult în condițiile în care România nu a produs niciodată tenori pe bandă rulantă ci mai degrabă baritoni sau soprane care cântă numai La Traviata. Măcar în România el ar trebui să fie privit drept cel de-al patrulea tenor, cel care nu a existat dar care ar fi meritat să fie. Tot la fel cum ar fi meritat și un Alfredo Kraus, mai în vârstă sau Roberto Alagna, mai tânăr.

Îmi aduc aminte de un extraordinar documentar dedicat fenomenalei soprane Edita Gruberova – The Art of Belcanto, în care artista rememorează, cu o tristețe pe care nu și-o poate deloc ascunde, momentul în care ajuns să cânte la Wienner Staatsoper. În 1969, după „Primăvara de la Praga”, a urmat așa numita perioadă de „normalizare” în Cehoslovacia, în timpul căreia granițele cu statele Europei de Vest au fost închise. Iar Gruberova a plecat în Austria, însărcinată, primind drept pedeapsă pentru acest lucru o condamnare, în contumacie, la doi ani de închisoare. Doar pentru că voia să cânte acolo unde visase să cânte, unde putea să fie prințesa din poveștile copilăriei, la Opera din Viena.

Apoi citesc din excelent documentata carte scrisă de Ioana Diaconescu: Vasile Moldoveanu – Un tenor român pe patru continente. Pasiune și credință, Editura Muzicală, București, 2010. Artistul își amintește aproape cu pudoare de ședința publică de la Conservator din anii ’60, la care a fost obligat să asiste, în care au fost „demascați” drept „dușmani ai poporului” tocmai vârfurile generației de artiști din perioada interbelică: Valentina Crețoiu, Șerban Tassian, Cornelia Gavrilescu și tenorul Dinu Bădescu, profesorul său de canto… Facsimile din dosarul CNSAS al numitului Moldoveanu Vasile îmi relevă că diferența dintre Cehoslovacia anului 1969 și România anului 1974 este una doar de nuanță locală. Vasile Moldoveanu este condamnat în contumacie, la șase ani de închisoare, pentru aceeași vină, de a vrea să cânte și să devină prințul Don Carlos. Sau dogele Gabriele Adorno. Sau doar umilul hamal din port, Luigi. Toți trei pe scena visată de orice artist liric din această lume. Dove sono i bei momenti?

M-aș bucura să-l (re)descoperim pe acest tenor. E necesar. E posibil?

Câteva secvențe video:

Don Carlo: Dio, che nell’alma infondere

Don Carlo: Fontainebleau!

Il Tabarro: Hai ben raggione

Il Tabarro: Folle di gelosia

Simon Boccanegra: Sento avvampar

Simon Boccanegra: Vieni a mirar

Simon Boccanegra: Tu qui? Amelia!

3 comentarii la “Tripticul lui Vasile Moldoveanu

  1. ioana diaconescu
    Septembrie 1, 2012

    Am citit cu emotie abia stapinita rindurile pe care le-ati scris despre felul impresionant si unic in care maestrul Vasile Moldoveanu isi construieste personajul din „Il Tabarro”. El ramine, pentru eternitate, din cap pina-n picioare, de la imagine pina la interpretare, Luigi. Se spune ca, in anii cind crease acest rol, trecind pe strada, la New York, se striga, „Luigi,uitati-l pe Luigi!”. De altfel, tot ce scrieti aici este cu adevarat nobil si demn de retinut.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 1, 2012

      Vă mulțumesc din suflet. Am citit cartea dvs. dintr-o suflare și vă mulțumesc și pentru acest lucru.

      Apreciază

  2. Pingback: Fata din Roșia Montană | Despre demnitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: