… așa cum o descoperă un meloman din altă țară, prin muzică.

Continui comentarea listei cu cele mai uimitoare 100 CD-uri de muzică. Despre primele 10 am povestit în articolul Dintr-o suflare. Lista completă o găsiți în articolul Ecco la lista! 100 CD-uri uluitoare. Acum vă invit să descoperiți România prin interpreții ei cei mai buni. Naționalismul nu e necesar, muzica este universală iar destinul marilor artiști este acela de a aparține lumii întregi. Uitarea sau ignorarea lor e deplorabilă, nu faptul că nu aparțin 100% țării de unde provin, necunoscuți în afara ei. O dovadă este și faptul că nu aș putea propune un disc realizat în România, cu dirijor, orchestră și eventual soliști români, drept înregistrarea esențială a vreunei compoziții, fie ea și a unui compozitor român. Să începem povestea celor 10 discuri românești. Ca de obicei în ultima vreme, un click pe imaginea coperții discului vă va duce către un magazin virtual de unde puteți cumpăra înregistrarea.

11. Istanbul – Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – Jordi Savall, Hesperion XXI, 2009

Încep cu începutul, cu muzica preclasică, unde vom găsi una dintre cele mai strălucite minți ale iluminismului. În afară de dulcegăriile de operetă patriotică învățate la școală despre domnitorul Moldovei, a venit vremea să aflăm că nu cariera politică a lui Dimitrie Cantemir este cea care l-a făcut celebru în lume, ci calitatea de mare intelectual de anvergură europeană a secolului XVIII. Chiar dacă istoria Imperiului Otoman scrisă de el nu mai reprezintă azi o referință, la vremea publicării era singura autoritate în materie, ba încă una nepusă la îndoială de nimeni.

A ajuns domnitor la vârsta de 37 de ani, după ce a trăit la Istanbul vreme de 23 de ani, adică două treimi din viața de până atunci. În acești 23 de ani, Cantemir a asimilat cultura turcă mai bine decât oricine altcineva. Ca să rămânem la subiectul acestui blog, el este cel care a inventat prima notație muzicală pentru muzica pentatonică turcească, devenind în același timp un virtuoz al unui instrument tradițional numit tanbur – contrar la ce pare să sugereze numele, nu este un instrument de percuție ci unul cu corzi, asemănător lăutei. Utilizând această notație, el a publicat Cartea științei muzicii – grație acesteia, cântecele din epoca otomană au supraviețuit nealterate de nici o modă până în ziua de azi.

Jordi Savall nu este descoperitorul acestei muzici, mai există încă două realizări discografice locale înaintea apariției, în 2009, a acestui disc. Pentru melomanul clasic european, probabil că sunetele acestui CD nu au legătură cu preclasicii Pergolesi sau Haendel, dar vorbim în mod cert, aici, despre muzica Imperiului Otoman, muzica sultanului, cel deasupra căruia nu mai stăpânea decât Allah. De altfel, tânărul Dimitrie și-a prezentat lucrarea chiar în fața stăpânitorului acestei părți a Europei nu numai cu vorba, ci și interpretând propriile sale compoziții. Improvizațiile, numite taksim, odată traversată bariera culturală, încep să arate atât căldura și melancolia Orientului, printre ritmurile percuției se disting clar influențele asupra folclorului Balcanilor, și nu în ultimul rând chiar disciplina unei națiuni puternice și războinice. Discul este completat minunat de câteva cântece din tradiția sefardă, care fac legătura dintre Bosfor și Gibraltar. Căci sefarzii nu sunt altceva decât evreii goniți de Inchiziție și adoptați de otomani. Ei au venit către noul Bizanț aducând cu ei pasiunea hispanică alăturată mereu în muzica acelei peninsule prezenței morții. Un disc absolut superb, ignorat în mare parte de publicul românesc un disc care merită mult mai multă atenție și chiar dragoste.

12. Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru pian și orchestră nr.21, în do major, KV467, “Elvira Madigan” – Dinu Lipatti, Herbert von Karajan, Orchestra Festivalului de la Lucerna, live 1950

13. Robert Schumann – Concertul pentru pian și orchestră în la minor, Op.54 – Dinu Lipatti, Herbert von Karajan, Philharmonia Orchestra, 1950

14. Edvard Grieg – Concert pentru pian și orchestră în la minor, Op.16 – Dinu Lipatti, Alceo Galliera, Philharmonia Orchestra, 1947

Din nou Dinu Lipatti, de data aceasta interpretând poate cel mai frumos concert pentru pian scris vreodată, Elvira Madigan.

Înregistrarea începe mai degrabă incomod, pentru că Herbert von Karaja dirijează cu niște tempi neobișnuiți pentru Mozart, apăsat, sugerându-l mai degrabă pe Beethoven, dar și pe Toscanini. Pe acest fundament, Lipatti cântă natural, fără nuanțe inutile, aparent fără să suprainterpreteze, dar toată eleganța frazelor lui Mozart e acolo, inclusiv transcendența, mesajul geniului transmis de dincolo de note. O parte a doua, Andante, din care este exclusă orice dulcegărie, lăsând locul unei purități aproape copilărești. Memorabil. Și după 60 de ani rămâne o referință, cu toate limitările tehnologiei de atunci. Concertul lui Schumann care completează CD-ul este și el nedepășit, aproape de nerecunoscut față de ce am ascultat la un recent spectacol de la Ateneu.

Concertul lui Edvard Grieg este din 1947, înfrigurarea morții e încă departe de pianistul român.

Și chiar după atâta timp, în ciuda unui sunet slab, dar mai ales a unor succesori de dimensiuni titanice, cum ar fi Claudio Arrau sau Radu Lupu care au înregistrat ulterior capodopera lui Grieg, rămâne o referință. Natura delicată și fragilă a tânărului Lipatti e inevitabil legată de romantismul concertului prin aceeași manieră rezervată și fără excese, dar atât de adevărată a interpretării sale.

15. Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru pian și orchestră nr.20, în re minor, KV466 – Clara Haskil, Igor Markevici, Orchestre des concerts Lamoureux, 1961

Dacă acest concert ar putea fi cuplat cu înregistrarea anterioară a Concertului Nr. 21 cu Dinu Lipatti , ar rezulta cu siguranță un disc ideal cu Mozart, concerte pentru pian geniale și doi pianiști care ne privesc senin din Rai.

A fost concertul cel mai celebru din repertoriul lui Clara Haskil. Publicul a ascultat-o mereu ca pe o minune și astfel, pianista a înregistrat 4 versiuni alături de Klemperer, Fricsay, Schuricht, Paumgartner și Swoboda. Iar eu nu aș putea scrie nimic mai interesant decât povestea spusă de criticii de la Diapason – Un mister în vârful degetelor.

16. Johannes Brahms – Concertul pentru pian și orchestră nr.1, în re minor, Op. 15 – Daniel Barenboim, Sergiu Celibidache, Munchner Philharmoniker, 1991

17. Modest Mussorgsky – Tablouri dintr-o expoziție – Sergiu Celibidache, Munchenr Philharmoniker, live 1991

18. Maurice Ravel – Bolero – Sergiu Celibidache, Munchner Philharmoniker, 1991

19. Giuseppe Verdi – Requiem – Elena Filipova, Reinhild Runkel, Peter Dvorsky, Kurt Rydl – Sergiu Celibidache, Munchner Philharmoniker, 1993

Un concert pe care l-am văzut recent, nu știu dacă este sau nu editat pe CD, eu unul am văzut o înregistrare video. Fac o excepție de la regulă, în acest caz.

Ani de zile am jurat pe Arrau și Giulini sau pe Serkin și Szell pentru acest concert. Hélène Grimaud însoțită de entuziasmul lui Antonio Pappano m-au convins la Festivalul Enescu din 2011. Dar toate astea sunt acum uitate.

Barenboim, din motive subiective desigur, este departe de a fi unul dintre preferații mei, îmi este destul de indiferent ca pianist, iar ca dirijor (mai ales de operă) nu îmi place deloc. Știu, e mentorul lui Pappano, știu e un imens pianist, știu, știu. Nu credeam însă că îmi voi schimba părerea atât de rapid și atât de total. Și asta datorită lui Sergiu Celibidache.

Pentru că această idee oarecum curioasă de a medita pe tema muzicii în public, pe care o  practica Celibidache, astfel încât reflecțiile lui să devină esențiale pentru înțelegerea unei compoziții, deși rezultatul aproape că nu mai avea nici o legătură cu interpretarea „în spiritul” cutărui compozitor, a făcut ca acest Concert Nr.1 să aibă un preludiu orchestral așa cum numai celebrul dirijor putea să-l conceapă. Evident, unul mult mai lent decât se cântă de obicei, fără să excludă nici o tensiune, ba dimpotrivă, tocmai pentru a lăsa loc dramei și acumulării de energie. Și cu pauzele acelea, pe care nu ți le puteai aminti niciodată, intervenind când nici nu te așteptai, cu mâna aceea care nu contenea niciodată să pună frână instrumentiștilor, Celibidache strânge sunetul de pe scenă pentru a lăsa loc pianului. Un loc ridicat pe un soclu, categoric, pentru că de la primele sunete este vorba de muzica cea mai suavă și plină de compasiune, care se ridică din liniștea orchestrei într-un fel cum nu am mai auzit sau văzut niciodată. Iar Barenboim pare să realizeze brusc faptul că e participant la o minune pe care nu o anticipase niciodată. Și așa continuă tot concertul, cu orchestra ridicând piedestale pe care solistul se așază și vorbește lumii. Virtuozitatea lui Barenboim, deși evidentă, nu cântărește mare lucru în fața filosofiei unui dirijor cu alură de conte dintr-un roman de Dumas. Pianistul cântă în transă până la sfârșit, epuizându-se de la un minut la altul într-un efort ce pare supraomenesc însoțit de serenitatea lui Celibidache.

Faceți rost de acest DVD, găsiți o cale să-l vedeți. Epifania e imediată.

Tablourile lui Mussorgsky sunt oarecum atipice pentru filosofia lui Celibidache, în sensul că amintesc destul de mult de interpretările tradiționale. E de la sine înțeles că tempoul e, ca de obicei, foarte lent.

Însă nu am întâlnit la nici un alt dirijor un Bydlo atât de vizual. Carul cu boi al lui Grigorescu, supradimensionat parcă de o povară mitologică, îți trece prin fața ochilor într-un zgomot asurzitor, parcă gata-gata să te strivească. Numai Celibidache putea să producă așa ceva.

Bolero-ul lui Maurice Ravel completează un disc superb, e cea mai lungă versiune posibilă și poate cea mai puțin erotică. În schimb, meditația asupra acestei construcții simfonice e cea mai profundă.

Cât despre Requiem, cel al lui Verdi, aici lentoarea, în contrast vizibil cu versiunea lui Toscanini de la care se trag toate celelalte, are un sens care parcă ne-a scăpat tuturor până acum. E greu de explicat, despre moarte s-au scris mii de pagini, ascultați-l!

20. Wolfgang Amadeus Mozart – Concertul pentru vioară și orchestră nr. 3, în sol major, KV216 – Yehudi Menuhin, George Enescu, Orchestra Filarmonică din Paris, 1935

21. Johann Sebastian Bach – Concertul pentru două viori și orchestră în re minor – George Enescu, Yehudi Menuhin, Pierre Monteux, Orchestra Simfonică din Paris, 1932

O alegere asumat subiectivă fără a avea nimic de-a face cu naționalismul, mă simt nevoit să repet tocmai pentru a sublinia frumusețea acestei înregistrări.

Vocația pedagogică a lui George Enescu este notorie și mărturisită în nenumărate rânduri de Yehudi Menuhin, care nu și-a uitat niciodată profesorul. Iar acest concert demonstrează din plin această relație profesor – elev plină de o tandrețe fără egal.

Dacă Enescu conduce o orchestră căreia îi imprimă tot spiritul lui Mozart, Menuhin este departe de a fi perfect, avea 19 ani la data înregistrării. Dar nesiguranța viorii lui este atât de inocentă, atât de vulnerabilă, încât parcă ai vrea ca perfecțiunea să nu existe. Iar maestrul, cu o mână plină de înțelegere, îl învăluie pe solist cu o orchestră care parcă ajunge să-l țină în palme, ducându-l pe drumul cel bun înainte de a se abate de la el. Cine vrea să-și imagineze ce înseamnă relația dintre maestru și elev trebui să asculte acest disc și totul va părea dintr-o dată simplu și firesc, oricât de greu și obositor ar fi în realitate.

Iar pentru a completa această experiență, de ce să nu-i ascultăm pe cei doi în Concertul pentru două viori al lui Bach, unde Enescu se apleacă spre Menuhin, cu o delicatețe infinită pentru a-l ridica acolo unde el era deja, cel mai mare violonist al timpului său. Și cred că această înălțare a tânărului violonist ajutat de umbra protectoare a maestrului său nu avea cum să nu-l marcheze pe viață. Dacă Menuhin nu a fost neapărat cel mai mare virtuoz al arcușului, cu siguranță a devenit în schimb unul dintre marii filosofi ai viorii.

22. Gaetano Donizetti – Lucrezia Borgia – Montserrat Caballe, Alfredo Kraus, Shirley Verrett – Ionel Perlea, Opera di Roma, 1966

23. Giacomo Puccini – Manon Lescaut – Licia Albanese, Jussi Björling, Robert Merrill, Franco Calabrese – Ionel Perlea, RCA, 1954

La 20 aplilie 1965, la Carnegie Hall, New York, era programată o reprezentație în concert cu opera Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti, recent scoasă de la naftalină, în care rolul titular îi era încredințat lui Marilyn Horne, care s-a declarat indisponibilă cu o lună înainte de premieră. A fost înlocuită în ultima clipă de Montserrat Caballe și acesta este punctul de cotitură al carierei marii soprane catalane. A fost un triumf care a propulsat-o pe Caballe în Liga Campionilor Operei.

Da, este momentul să o vedeți pe Monserrat și altfel decât în arhetipul „the fat lady singing”, ci frumoasă și slabă așa cum era atunci, în 1965. Dar e momentul și să aflați un nume omis de cvasitotalitatea povestitorilor acestei legende de la Carnegie Hall. Dirijorul acelei seri a fost Ionel Perlea și există chiar o înregistrare live de atunci. Însă discul propus aici este cel realizat în studio, un an mai târziu, pentru că aici îi avem și pe marele Alfredo Kraus și pe Shirely Verrett. Dirijorul este același Perlea, un emul al lui Toscanini, care-l aprecia mult, un nume legat strâns de cel al unuia dintre cei mai mari tenori ai tuturor timpurilor, Jussi Björling, cu care a înregistrat mai multe discuri.

Perlea este excelent în această înregistrare, aș spune, așa cum e și de așteptat. O direcție precisă, disciplinată și fără rubato inutil. Pentru că e bel canto și ceea ce trebuie să strălucească este vocea sopranei și cea a tenorului. Ambele o fac la modul cel mai exemplar.

Și pentru că am amintit de marele Björling, înregistrarea din studio a operei Manon Lescaut de Puccini ni-l arată la maximul lui de formă. E pur și simplu cel mai frumos Des Grieux, toată tinerețea personajului, inclusiv naivitatea și romantismul sunt acolo, în vocea lui, mai credibile ca la nici un alt tenor și într-un contrast total cu discul concurent din epocă al cuplului Tebaldi/del Monaco.

De acord, Licia Albanese păcătuiește deseori prin prost gust de-a lungul înregistrării, dar Björling și Merill compensează din plin. Alături de același Ionel Perlea.

Contestarea lui Perlea de către critică mi se pare de neînțeles. De cele mai multe ori, acest disc este evitat în a fi recomandat, oferindu-se în schimb alternativa live, tot cu Björling și Albanese, dar dirijat de Dmitri Mitropoulos, care nu este cu nimic mai bun, ba chiar sunetul live din anii ’50 e ca de obicei foarte prost, nefiind salvat de nici o revelație. Din fericire pentru dirijorul român, asocierea lui cu marele tenor suedez i-a asigurat perenitatea, iar publicul nu are decât să judece singur și să găsească același lucru pe care l-am descoperit și eu: acela că Ionel Perlea a fost în anii ’50 – ’60 un nou Toscanini.

24. Giacomo Puccini – La rondine – Angela Gheorghiu, Roberto Alagna, Inva Mula etc. – Antonio Pappano, London Symphony Orchestra, 1996

La rondine este probabil cea mai nedreptățită operă a lui Puccini, taxată frecvent drept o încercare de apropiere de genul operetă, un eșec al timpului ei continuat și azi. Până la audiția înregistrării din 1996 a Angelei Gheorghiu au mai existat cel puțin două încercări discografice, cu Anna Moffo și Kiri Te Kanawa, acesteia din urmă alăturându-i-se și Placido Domingo, care n-au reușit să schimbe această legendă urbană a mediocrității creației lui Puccini.

Și nu este nimic mai fals decât acest mit! Libretul e povestea unei alte Mimi sau a unei alte Violetta Valery care se termină mult mai credibil decât în cele două cazuri amintite, nu prin moarte ci prin întoarcerea la protectorul bogat și bătrân. Cred că și La Traviata ar fi devenit un eșec dacă Violetta se mărita în final cu Duphol… Dar chiar nu bagă nimeni de seamă că aria Chi il bel sogno di Doretta este de o frumusețe nepământeană? Că ritmurile de foxtrot și de alte dansuri la modă în avanpremiera nebunilor ani ’20 sunt prezente în actul II și nu au cum să nu te entuziasmeze? Că duetul de la sfârșitul acestui act II este pur și simplu divin, cu nimic mai prejos decât cele din La bohème ?

Acesta este meritul lui Antonio Pappano și al Angelei Ghorghiu. Ei au reușit să atragă atenția publicului asupra acestei capodopere uitate. După reinventarea belcanto-ului provocată de Maria Callas, oare ar putea fi timpul ca verismul să fie redescoperit prin Angela Gheorghiu? Sper că da!

25. Wolfgang Amadeus Mozart – Missa în Do minor, KV 427 – Ileana Cotrubaș, Kiri Te Kanawa, Werner Krenn, Hans Sotin – Raymond Leppard, New Philharmonia Orchestra, 1975

Aici se încheie lista celor mai bune înregistrări cu soliști români. E departe de a fi completă, iar subiectivismul ei mă face aproape să mă îndoiesc de demers.

Așa că vă las să meditați asupra acestei înșiruiri de discuri care au fermecat lumea, ascultând cele mai pure voci mozartiene: Ileana Cotrubaș și Kiri Te Kanawa cântând „Laudamus Te” și „Et incarnatus est” în chiar muzica pe care Mozart a compus-o pentru slujba de la biserică a propriei lui nunți…