I-am scris așa cum i-aș fi scris o scrisoare lui Enrico Caruso, sperând de data aceasta că o să-mi răspundă. Și mi-a răspuns, bucuros că în România l-a mai descoperit cineva. Suntem așa de puțini…

Acum vreo 15 ani au început să apară primele DVD-uri cu spectacole de operă, iar în România au început să fie accesibile de pe la începutul anilor 2000. Aici nu a existat o epocă a LaserDisc-ului. Am putut astfel să văd cum arăta un spectacol de la Teatro alla Scala sau de la Metropolitan Opera. Cum arătau cei trei tenori într-un spectacol de operă. Pe măsură ce am descoperit frumusețea unor asemenea spectacole am vrut să aflu mai multe. Dacă mă emoționam în fața televizorului urmărind cariera Angelei Gheorghiu (ce Traviata frumoasă!), am ajuns repede să descopăr și alți artiști lirici români care au cântat cu succes pe marile scene ale lumii. Așa am descoperit-o pe Ileana Cotrubaș, de exemplu.

Tot căutând pe Internet, am descoperit site-ul unui pasionat de operă din SUA. Un inginer mecanic de aviație, pensionar, retras din activitate din cauza unor probleme de sănătate. Acest inginer, pe nume Michael Richter, scria niște cronici de amator despre spectacolele de operă pe care le văzuse la TV, pe casete VHS, pe LaserDisc sau DVD. Și aceste cronici le strânsese într-un document organizat inginerește: Opera on Video. L-am citit pe nerăsuflate, erau sute de spectacole comentate, cu toate numele celebre ale operei. Așa am descoperit că există un Don Carlo de la Metropolitan, în care rolul titular e interpretat de un anume Vasile Moldoveanu. Apoi un Il Tabarro, în care Luigi este tot acest Vasile Moldoveanu. Și un Simon Boccanegra, unde Gabriele Adorno e tot acest misterios Vasile Moldoveanu. Din păcate, Don Carlo și Il Tabarro era indicate drept transmisiuni TV (telecast) iar Simon Boccanegra era un LaserDisc. Nici o șansă să le găsesc pe undeva…
Am așteptat aproape 10 ani de atunci, știind că va veni o zi când voi vedea aceste spectacole.
În 2010 am găsit DVD-ul cu Simon, de la Deutsche Grammophon, se vindea chiar în holul Ateneului Român. Tocmai văzusem la Frankfurt o producție modernă a acestei opere, în care dogele era Željko Lučić, și acolo în sală, am realizat cât de frumos e rolul lui Gabriele Adorno din această operă, care era interpretat atunci de un tenor coreean, pe nume Alfred Kim. După CD-ul din 1977 al lui Claudio Abbado, în care Adorno e José Carreras, chiar aș putea spune că e unul dintre cele mai reușite roluri de tenor scrise de Giuseppe Verdi.

Mi s-a părut un lucru extraordinar să-l descopăr pe Vasile Moldoveanu chiar în acest rol. Nu aveam nici cea mai mică idee despre cum ar putea suna vocea lui. Eram chiar puțin speriat să nu aud un fel de heldentenor gen Ludovic Spiess, cu toate notele la locul lor și atât. Când colo, mi s-a părut că-l văd pe Franco Corelli, reîncarnat! O voce de tenor lirico-spinto așa de frumoasă, care avea ceva și din Richard Tucker în registrul mediu, dar un aplomb à la Corelli, clar. Am devenit pe loc un fan al acestei voci. În același timp, am răbufnit și de ciudă că nu l-am descoperit mai devreme.

Abia în 2011 au apărut DVD-urile cu Don Carlo și cu Il Tabarro, iar eu am reușit să le văd doar de curând. Absolut superbe. Dar despre asta am scris tot aici, în articolul Tripticul lui Vasile Moldoveanu.

A propos de acest articol de pe blog, am căutat în zadar fotografii pe Internet. Sigur, sunt cele două poze oficiale din Don Carlo și din Simon, apoi sunt fotografiile alb-negru din cartea D-nei Ioana Diaconescu, dar mi s-au părut insuficiente pentru entuziasmul meu. Așa că am făcut chiar eu niște capturi de imagine de pe DVD și le-am publicat pe cele mai frumoase.

Filippo: Tu resti in mia regal presenza e nulla ancora hai domandato al Re?
Rodrigo: Accetto, e non per me. 

Așa am ajuns să fac acest interviu, cu cel mai mare tenor român. Vă mai spun că în vocea lui, care și-a păstrat frumusețea timbrului chiar și atunci când vorbește, învăluind cuvintele cu un ușor vibrato probabil provocat chiar de emoția de a-și vorbi limba maternă, pe care o vorbește de parcă n-ar fi plecat niciodată din România, am descoperit un om de o modestie aproape de neînchipuit. Vasile Moldoveanu a fost un profesionist al operei, care și-a respectat arta ca pe o meserie rară. Contemplația și reflecția asupra poziționării lui în raport cu Opera ca artă și ca instituție a civilizației de sorginte europeană au venit în timp.  Iar acum, ieșit din zona activă a carierei, cea de pe scenă, interlocutorul meu poate să spună, cu perspectiva dată de 11 sezoane la Metropolitan, că Opera este oglinda unei țări. Ce poate însemna această afirmație, vă invit să citiți în continuare…

Artistul din Est

Despre Opera: Ați plecat din România profitând de o invitație a unui impresar de a cânta în Germania. Când ați luat decizia să plecați definitiv? Vă gândeați la acest lucru? Erați conștient de valoarea dvs., erați sigur că veți reuși sau erați dispus să vă schimbați cariera în caz contrar?

Vasile Moldoveanu: În primul rând, trebuie să știți că eu n-am fost membru de partid și asta mi-a creat multe dificultăți și în țară dar și ca să pot pleca din România, pentru că nu mi se aproba plecarea în străinătate. Luasem decizia de mult timp, înainte de a primi invitația de la Friederich Paasch (impresar german n.n.). Mi-am zis că dacă voi pleca să cânt în Occident, nu mă voi mai întoarce în România.

Un alt lucru pe care trebuie să-l știți este că în Germania sunt foarte multe teatre de operă, câteva sute, de niveluri artistice diferite. La vremea aceea erau doar patru opere de nivel internațional, la Hamburg, la München, la Stuttgart și, bineînțeles, la Berlin. Dacă nu aș fi avut succes la nivel internațional, atunci aș fi putut totuși trăi decent activând la un teatru de operă mai mic, din provincie. Dar eram încrezător, am fost invitat să fiu audiat acolo, în Germania și la Viena. Și într-adevăr, într-o perioadă destul de scurtă, după doi ani (eu am plecat în 1972), în 1974, am ajuns la Stuttgart, unde director era Wolfgang Windgassen, marele tenor wagnerian al Germaniei. Și el avea ideea asta să rupă tradiția acelei opere, unde se cânta de zeci de ani exclusiv repertoriu german. Iar Windgassen vroia să introducă acolo opera italiană, La bohème, Manon Lescaut, și așa am devenit interesant pentru el, în acest proiect. Și de aici a pornit apoi totul. Pentru că la Stuttgart s-au comportat extraordinar cu mine, aveam un contract care mă obliga să cânt de 4-5 ori pe an, fiind plătit însă toată stagiunea, astfel încât puteam merge să cânt în multe alte locuri. Așa am ajuns să cânt la München într-o producție a lui Roman Polansky de exemplu, de aici a pornit cariera ulterioară de la Metropolitan, după un Don Carlo la München…

Revenind la comunism, vă spun și că, odată ce am fost condamnat la moarte pentru că nu m-am întors în România, nici nu puteam să mă mai întorc. Peste vreo 10 ani de la plecare, tata mi-a spus că a citit în ziar că am fost grațiat și că aș putea să vin să-l văd. Dar în ziar nu s-a publicat și amănuntul că această grațiere era de fapt o grațiere de la pedeapsa capitală și transformarea acesteia într-o pedeapsă cu închisoarea. Nu am venit atunci pentru că nu am avut încredere în această informație și am procedat bine, pentru că aș fi fost închis. Dar n-aș vrea să vorbim prea mult despre asta, îmi face rău să-mi amintesc de aceste lucruri…

Despre Opera: De-a lungul anilor ’70-’80 v-ați întâlnit cu artiști români? Ce vă povesteau despre situația din țară? De ce nu au rămas mai mulți artiști în Occident?

Vasile Moldoveanu: Vă spun sincer, nu prea m-am întâlnit, am discutat foarte puțin. Da, cu Tumageanian sau cu Ileana Cotrubaș, dar ei trăiau mai mult în afara țării.

De ce nu au emigrat mai mulți? Nu pot să vă răspund tranșant și nu pot vorbi pentru alții. Pot să vă spun doar că eu, atunci când am venit la București, angajat la Operă, mi-a fost repartizată o locuință care era un fel de cabană în câmp, cu WC-ul în fundul curții: „Asta e tot ce vă putem oferi deocamdată…”. Înțelegeți? Nu aveam, material vorbind, prea multe de pierdut. Probabil alți artiști, cu o carieră consistentă în România, aveau însă ce pierde, pentru că aici totul are alt ritm, în Occident. Viața e scumpă, trebuie să muncești enorm ca să poți trăi.

Despre Opera: Ați avut parteneri români în acei ani, pe scenă?

Vasile Moldoveanu: Nu prea. Am cântat cu Maria Slătinaru în Tosca, cu Eduard Tumageanian în I Vespri siciliani și cam atât, din ce-mi aduc aminte.

Despre Opera: Ați vorbit vreodată cu Stella Roman sau cu Beverly Sills sau cu Richard Tucker? Ei aveau origini românești, dacă v-au întâlnit v-au spus ceva în acest sens? Cum s-au comportat?

Vasile Moldoveanu: În primul rând, Tucker murise deja când am ajuns eu la Met. Știți că acolo, la New York, există o piață cu numele lui. Despre Beverly Sills nici nu știam că ar avea origini românești. Ea cânta mai mult la New York City Opera, mai puțin la Metropolitan. N-am vorbit niciodată cu ea, dar am fost s-o văd într-un spectacol și vă spun că mi-a plăcut foarte mult, era o soprană excelentă. Stella Roman se retrăsese de multă vreme, sigur că auzisem de ea, doar a fost partenera de scenă a lui Martinelli, a lui Björling, cum să n-o știu? Dar credeți-mă, nici nu știam că mai e în viață.

În schimb am întâlnit-o pe Virginia Zeani, care a fost o mare soprană, cred că știți, o mare Traviata, de exemplu. Ea era căsătorită cu un mare artist, poate cel mai bun bas italian, Nicola Rossi-Lemeni. Însă, atunci când am cunoscut-o, soțul ei nu mai cânta, se retrăsese. Da, în America am întâlnit-o, s-a și stabilit acolo.

Despre Opera: Între Metropolitan Opera și Opera Națională București există o diferență care probabil nici nu poate fi cuantificată. Totuși, ce îi aduce pe americani la operă? Ce-i lipsește Operei de la București sau operelor din țară ca să atragă publicul? Ce s-ar putea face în acest sens, în condițiile în care bani nu prea sunt?

Vasile Moldoveanu: Ce lipsește… În România nu exisă o cultură a mecenatului. Nu există sponsorizare, așa cum era la Metropolitan. Dar problema este a politicii, care nu încurajează așa cum trebuie mecenatul. Nimeni nu e interesat azi, dintre politicieni, să sprijine Opera. Și e foarte rău și foarte trist. Vă dau un exemplu: pe lângă finanțarea de la Fundația Rockefeller despre care se cunoaște, existau multe contribuții private. Așa era, de pildă, o doamnă pe nume Sybil Harrington, care contribuia cu sume considerabile la bugetul Met-ului. Într-o zi, la o repetiție, a venit în culise și a observat că marea cortină galbenă era pătată într-un loc. Personalul administrativ a început să se agite promițând că o curăță, că o fac să arate ca nouă până la premieră, dar ea i-a oprit pe toți din vorbă și a făcut un gest spre cortină și a zis: „Ba nu, o schimbăm cu totul!”. Și a plătit o sumă considerabilă pentru asta, pentru că era o cortină imensă, cu material și lucrătură foarte scumpe. Dar în dragostea ei pentru acest teatru, ea a plătit una nouă. Tot anecdotic așa, vă mai spun că era îndrăgostită pur și simplu de arta lui Franco Zeffirelli și pentru asta a plătit vreo 3-4 producții pe care acesta să le facă și cred că știți, Franco Zeffirelli este un regizor foarte scump, producțiile acelea au costat bani foarte grei, milioane de dolari!

Ei bine, vă puteți imagina în România așa ceva? Aproape de neconceput, dar asta se întâmplă pentru că nu există mentalitatea necesară, cultura aceasta a actului de mecenat. Există însă indiferență, iar această indiferență afectează pe toată lumea, inclusiv pe artiști. Eu văd azi acest lucru. În România s-a câștigat libertatea și este un lucru extraordinar de important. Pe vremea mea, toată lumea voia să plece în străinătate, să facă o carieră, să munte munții din loc! Dar azi, din cauza acestei lipse de interes, un interes pe care statul îl datorează Operei ca instituție reprezentativă a unei țări, orice entuziasm se tocește, intervine această blazare pe care o observ chiar la oamenii tineri, abia ieșiți din Conservator…

Domnule, Opera este oglinda unei țări! Dacă abandonezi această instituție e ca și cum ai renunța la o parte din civilizația țării tale.

Muzica și visele

Despre Opera: În momentul în care ați realizat că veți ajunge un solist adevărat, pe scenă, ce tenori vă plăceau? Dar apoi, când erați deja la Metropolitan, ce tenori ați admirat de-a lungul carierei?

Vasile Moldoveanu:  Eu l-am adorat pe Corelli, ca și dumneavoastră, ca toată lumea, pe del Monaco, pe di Stefano, pe care l-am cunoscut personal, a și fost în România. Pe Placido, cu muzicalitatea lui, Luciano (Pavarotti n.n.), i-am cunoscut pe toți, îi iubeam, îi admiram… Mai târziu, când i-am întâlnit, schimbam spectacole, știți? Ei făceau 2-3, apoi făceam eu câteva și iar veneau ei… Și discutam cu ei, pentru că erau oameni de calitate. Nu l-am prins pe Corelli, nu, pentru că el plecase deja, era foarte nervos și de aceea s-a retras destul de devreme. Credeam că eu eram cel mai nervos, dar Corelli era și mai nervos. (râde n.n.)

Carlo Bergonzi, l-am cunoscut personal. O dată la Met și o dată la o gală la Viena, nu-mi aduc aminte exact. Dar Bergonzi era un profesor pe scenă, făcea o frază extraordinară, era un om cultivat. Dar mie nu mi-a plăcut calitatea vocii lui, sincer, poate să-ți placă ceva sau să nu-ți placă. Mie-mi plăceau vocile de mare calitate, cum erau Corelli, del Monaco, di Stefano, Jussi Björling… Jussi Björling! Mi-a plăcut enorm.

Despre Opera: Când v-am ascultat prima dată, în Simon Boccanegra, mi s-a părut că timbrul dvs trimitea către Corelli.

Vasile Moldoveanu: Știu, toată lumea mă asemuia cu Corelli sau cu Martinelli. Probabil că sunt anumite sunete care se aseamănă, timbrul de voce din când în când, poziția în care cânți etc. Probabil că eram mai apropiat de el ca de alții. Unii îmi spuneau la început că semăn cu Björling, fiecare cum aude.

Despre Opera: Ați refuzat vreun rol important? Exemplul tipic e Otello – totuși am auzit o înregistrare cu Giuseppe di Stefano, genul de tenor liric care se ferește de acest tip de rol. N-a cântat mult acest rol, dar l-a încercat și a fost bine. Și Pavarotti l-a cântat o dată. Au mai fost și alte roluri pe care să le refuzați?

Vasile Moldoveanu: Poate, dar eu aveam și niște consilieri. Când am avut premiera cu Manon Lescaut, în Europa, la Stuttgart, regizor era Giancarlo del Monaco. Și tatăl lui trăia încă, Mario. Și a venit în sală, am mâncat împreună și mi-a spus un lucru: „Vasile, ai grijă, dacă ai să începi să cânți Otello, nu e bine. Am făcut și eu greșeala asta și am renunțat la trei sferturi din repertoriul de până atunci, nu mai puteam cânta altceva.” E o tessitura de bariton, forțezi. Probabil că Domingo, cu muzicalitatea și inteligența lui, a reușit, deși nu avea vocea potrivită de Otello când s-a apucat să-l cânte. Mie mi-a fost teamă, sincer… Cântam mult Manon Lescaut, Tosca, La bohème, nimic n-aș mai fi putut cânta după Otello. Adio Turandot, adio Tosca… Eu atunci cântam rolurile astea cel mai mult, aveam succes cu ele…

Bun, Mario del Monaco n-avea rival în acest rol, era nemaipomenit! Dar am vorbit apoi și cu soția lui, ea era la Monaco, dădea lecții de canto și ea mi-a spus același lucru: „Fii atent cu Otello! Otello … trebuie să fii mult prea pasionat pentru opera asta ca s-o cânți, pentru că repertoriul de acute dispare… „

Am renunțat. Cu Otello sau nu…

Mi s-a mai propus Lohengrin, dar aveam în față și alte exemple de tenori care au cântat Lohengrin și n-au mai cântat nimic după asta. Astea au fost în primul rând: Wagner și Otello, dar am refuzat spunând că eu sunt tenor liric, nu cânt Wagner…

Don Carlo

Despre Opera: Cum vedeți personajul? Ați avut vreo revelație când ați parcurs partitura și libretul operei? Dincolo de detaliile tehnice, ce v-a impresionat la acest personaj?

Vasile Moldoveanu: De acest rol m-am îndrăgostit de la început și am și căzut pe mâna unor oameni care m-au ghidat foarte bine, l-am făcut la Hamburg în regia lui  Jean Pierre-Ponelle care era un visător, m-a ghidat foarte frumos. Și eram muzical pregătit foarte bine de Kubelik pentru rol, versiunea în cinci acte, cu Fontainebleau. Astfel încât, la Metropolitan m-au angajat pe cinci ani după primul Don Carlo pe care l-am cântat acolo.

La început m-am îndrăgostit de frumusețea melodiilor, a frazelor muzicale, sunt unice! Și complexitatea personajelor, Don Carlo de exemplu: dragostea, prietenia, fidelitatea, în același timp luptător și foarte fragil. Asta datorită probabil și vârstei lui: la 19 ani mă îndrăgosteam și eu în fiecare săptămână! Pentru Don Carlo, veneai cu dragoste la teatru să lucrezi, îl adorai ca personaj de operă.

Dar nu toți tenorii l-au iubit pe Don Carlo. E sumbră opera și nu e pentru tenor un cal de bătaie. Cânți cu toți ca un nebun, dar la sfârșit succesul îl are Posa, sau Ella giammai m’amo, basul, pe urmă aria sopranei de la sfârșit, toată lumea, mai puțin tenorul. Nu poți să crezi că ai un succes enorm ca tenor, însă e așa de frumos, încât uiți de succes.

Despre Opera: Dar are și Don Carlo o arie, la Fontainebleau, „Io la vidi…”

Vasile Moldoveanu: Da, are, dar nu e Tosca, nu e Aida, nu e Turandot, e o arie care trece neobservată de multe ori. Don Carlo e o operă profundă, am adorat-o.

Despre Opera: Vă mărturisesc că mie îmi place mai mult DVD-ul cu Don Carlo al dumneavoastră decât cel cu Placido Domingo, în parte și pentru că duetele cu Posa sunt mai bune, îl aveți partener pe Sherill Milnes care este mult peste Louis Quilico.

Vasile Moldoveanu: Da, Milnes era foarte mare cântăreț. Bine, eram și buni prieteni și ne ajuta și asta un pic. Ne admiram reciproc. El a fost în România, a avut un recital în România în anii ’90.

Luigi

Despre Opera: Ați făcut vreo legătură între personaj și amintirile dvs. din Constanța, viața de pe lângă port etc.?

Vasile Moldoveanu: Il Tabarro e o operă care mi-a plăcut enorm pentru că mă transpuneam, eram cel din Constanța care vizita portul…

Bineînțeles că există o legătură, amintirile din copilărie, tatăl meu muncea în port și mă lua de multe ori cu el, mergeam pe remorchere, tata avea prieteni pe căpitanii de remorchere, iar eu adoram asta, atmosfera aia de port. Toată activitatea de descărcare – încărcare, stăteam ore întregi să casc gura la vapoarele străine… Bineînțeles că m-a influențat, asta e clar!

Și pe urmă, cântând alături de Renata (Scotto n.n.), te sublimezi, încerci și începi să fii la nivelul acestor mari artiști, așa cum era ea. A fost o Lucia di Lamermoor unică!

Despre Opera: Deși Il Tabarro e o operă scurtă, într-un singur act, Puccini a conturat destul de amănunțit personajele și în libret, dar mai ales în muzica pe care le-a scris-o. În cazul lui Luigi, ultimele tușe, cele ale geloziei, pasiunii, violenței sunt adăugate în duetul cu Giorgetta. În finalul duetului ați cântat cu o pasiune și un „commitment”, cum spun americanii, care nu se întâlnesc des pe o scenă de operă. Publicul a izbucnit în aplauze după „folle di gelosia”, aproape ca o descărcare după atâta tensiune dramatică acumulată de-a lungul duetului. Cum îl vedeți pe Luigi aici? Ce v-a făcut să cântați așa, folosind tot o expresie americană „like there was no tomorrow”?

Vasile Moldoveanu: Da, da, da… Să știți că e și înfiorător de greu… Vocal este foarte greu… O fi Constanța.. Ceva, ceva a fost acolo în sufletul meu, asta e clar. Știți, mie nici nu îmi mai spuneau pe nume, Vasile, îmi spuneau Luigi, la Met.

Dar depinde și de public, și de seară… Eu puneam suflet desigur, dar și Domingo punea foarte mult suflet, de aceea e și atâta de apreciat. Luciano avea vocea aia superbă dar era mai rece pe scenă. Nu era nici ajutat de fizic, pentru că se îngrășase mai încoace, dar vocea era superbă, spectacolele erau o încântare. Eu am văzut un Ballo in maschera cu Pavarotti cu Nucci și cu Aprile Millo și vocea lui se auzea cu intensitatea unei trompete, vocea lui trecea peste orchestră, peste tot, distinctă, clară, luminoasă, solară. Domingo avea și el o voce foarte frumoasă, timbrată, dar nu avea soarele din voce pe care-l avea Pavarotti, nici unul dintre noi nu l-a avut…

Gabriele Adorno

Despre Opera: Cine este acest Gabriele Adorno?

Vasile Moldoveanu: Ca să fiu sincer, Simon Boccanegra l-am cântat mai târziu. Cred că a fost penultima premieră de la Met, înainte de Madama Butterfly. Era regia lui Tito Capobianco. El a fost actor la Hollywood. Îl înlocuia pe un mare actor, George Mistral, în epoca aia, când Mistral juca cu Maria Felix. A lăsat filmul și s-a făcut regizor de operă. Dar n-am avut mare afinitate cu Simon Boccanegra, nu l-am simțit, sincer vorbind. Îmi plăcea muzica, e superbă! Câte o arie, câte un duet, dar n-a avut pentru mine profunzimea unui Don Carlo.

Și pe urmă m-am îndrăgostit de verism. Am început cu Manon Lescaut, cu Il Tabarro, cu La bohème și m-am îndrăgostit de frumusețea frazelor, verismul transpune realitatea pe scenă, e viața de toate zilele pe scenă. Cântam Cavalleria rusticana la Met, eram cel mai fericit! Toate aceste roluri mi-au plăcut foarte mult, dar m-am atașat cel mai mult de Des Grieux, a fost cel mai apropiat de sufletul meu și de temperamentul meu. În același timp am avut și cel mai mare succes cu Manon Lescaut pe scenă, chiar dacă nu este înregistrat video. Chiar și în România am făcut niște înregistrări cu acest rol, la Met a fost un broadcast și l-am cântat aproape peste tot în lume.

Simon Boccanegra e o operă frumoasă, melodiile sunt frumoase, spectacolul e antrenant. Dar acolo e baritonul care atrage toată atenția. Sigur, Gabriele Adorno e un rol interesant, dar eu eram atunci spre sfârșitul carierei. L-am cântat la Met și la Monte Carlo, dar nu l-am iubit prea mult.

Au trecut anii…. (oftează n.n)

Despre Opera: Da, au trecut, dar v-au rămas aceste telecasturi de la Met, sunt o moștenire, chiar dacă nu mai sunteți în activitate, aveți aceste imagini extraordinare, sunt realmente puțini soliști români care au aceste înregistrări. Practic, dintre tenorii sau baritonii români, nu știu să aibă vreunul un DVD măcar de la Met. Sopranele stau mai bine, de exemplu Angela Gheorghiu…

Vasile Moldoveanu: Angela Gheorghiu… pentru prima oară am simțit, când am văzut-o cântând, că îmi pare rău că am îmbătrânit. E așa de frumoasă și cântă așa de bine… Are tot!

Cât despre recunoaștere… Asta e o problemă veche în România, nu de azi de ieri, și va fi mereu. Nu poți fi profet în țara ta. Nu sunt supărat sau trist. Nu știu dacă meritam mai multă atenție decât mi s-a dat.

Eu am fost discret, timp de 45 de ani. Era o luptă pe viață și pe moarte, criticii erau foarte necruțători. Azi aveai o cronică bună în New York Times, a doua zi erai desființat în New York Post și asta se întâmpla cu toată lumea. Iar această luptă eu n-am putut s-o duc, n-am avut puterea. Peste mine trecuseră și războiul și mizeria și comunismul, când am plecat din România n-aveam nervii unui tânăr care se bate cu toată lumea. Eram, așa cum suntem noi românii, un opresat.

În România, lumea nu a știut mare lucru despre mine și poate că lumea muzicală nici nu a vrut să știe, înainte de 1989. Eram condamnat la închisoare, într-un fel s-ar fi recunoscut că au făcut o greșeală…

Despre Opera: Ce tenor de azi vă aduce aminte de dumneavoastră, tânăr, pe scena de la Metropolitan? Dau nume la întâmplare: să fie Kaufmann? Villazon? Calleja? Cum îi priviți?

Vasile Moldoveanu:  M-am rupt atât de mult de operă, în ultimii ani. Dar din ce mai aud, la TV sau din înregistrări, singurul care are o voce sigură pe ea și cu o școală bună, după părerea mea, e Alagna. Sigur, nu mai e foarte tânăr, dar e foarte bun.

Asta e tot…

Despre Opera: Vă mulțumesc! În curând, pe 6 octombrie, este ziua dumneavoastră. Vă urez de pe acum „La mulți ani!”

Vasile Moldoveanu:  Mulțumesc!

Câteva secvențe video:

Don Carlo: Fontainebleau!

Don Carlo: Dio, che nell’alma infondere

Don Carlo: Autodafe

Don Carlo: Ma lassu ci vedremo

Il Tabarro: Hai ben raggione

Il Tabarro: O Luigi, Luigi

Il Tabarro: Folle di gelosia

Simon Boccanegra: Sento avvampar