Mi-am făcut un obicei să scriu un articol despre discografia unei opere, după cronica unui spectacol pe care l-am văzut live (sau aproape live, cum e cazul transmisiunilor HD de la Metropolitan Opera). Motivul este evident: raportarea acelui spectacol la o scară de valori general acceptată (evit cuvântul ”unanim”, până la urmă, fără subiectivitate n-aș mai găsi nici o plăcere în a scrie). După La bohème de la Teatro alla Scala am scris despre cele mai frumoase discuri ale operei lui Puccini, după La traviata de la Opera Națională București am trecut în revistă cele mai atașante soprane care au intrepretat rolul Violettei Valéry, în fine, după Otello de la Met in HD, nu am putut trece peste amintirea marilor tenori care s-au încumetat să fie pe scenă, sau în studio, maurul din Veneția.

De data aceasta, după Les Indes Galantes a lui Jean-Philippe Rameau, nu prea am ce să scriu din mai multe motive. O dată din cauză că discografia acestei opere este redusă, doar două înregistrări integrale în studio (Jean Francois Paillard și William Christie), pe lângă multe alte discuri cu suitele din operă (cele mai celebre fiind ale lui Philippe Herreweghe și Frans Bruggen) sau cu reducții pentru pian (Christophe Rousset). Apoi, spectacolul de la Iași nu poate fi comparat cu aceste discuri pentru simplul motiv că performanța soliștilor nu a fost pe primul plan, calitatea interpretării fiind oricum excelentă. Muzica lui Rameau nu are profunzimi psihologice insondabile, astfel încât interpretarea subiectivă a unui tenor sau a unei soprane să devină esențială pentru înțelegerea operei. La urmă, pot mărturisi cât se poate de senin că nici eu nu am ascultat foarte multe înregistrări ale operei lui Rameau.

Drumul la Iași mi-a dezvăluit însă, pe lângă ocazia, probabil unică, de a vedea producția lui Andrei Șerban (nu cred că există mai mult de două-trei producții ale Indiilor galante în întreaga lume), redescoperirea clădirii Teatrului Național, restaurată superb. În foaierul de la primul etaj există o placă pe care sunt trecute numele arhitecților care au proiectat această minunată clădire, doi arhitecți austrieci: Ferdinand Fellner Jr. și Hermann Helmer. Așa că vom scrie despre imagini mai degrabă decât despre sunete. Teatrele vor lua locul discurilor de data aceasta.

Mai întâi a fost seniorul Fellner (1815-1871), tot Ferdinand, arhitect și el, liberal, de stânga (așa era în secolul XIX, liberalismul era de stânga), o minte implicată în modernizarea Vienei. Povestea începe în 1857, când împăratul Franz Joseph I publică Es ist Mein Wille, decizia de a demola legendarele ziduri ale Vienei, asediate odinioară de Soliman Magnificul, și a construi o centură, Ringstraße, de-a lungul căreia s-au ridicat apoi multe dintre atracțiile turistice ale capitalei Austriei de azi. Fellner a beneficiat astfel de o ocazie importantă de a proiecta o serie de clădiri publice în stilul celor mai noi curente din arhitectură, numite apoi Historismus, printre care și câteva teatre – Thalia, Treumann și Ronacher, numai ultimul (și cel mai frumos în același timp) supraviețuind (azi se joacă mai ales musical-uri acolo). Cum bătrânul Fellner avea o sănătate fragilă (era cardiac), el l-a luat drept ajutor, în 1866, pe fiul său, Ferdinand Jr. După moartea lui Fellner senior, fiul se asociază cu un fost coleg de școală, Hermann Helmer, înființând un birou de arhitectură specializat în construcția de teatre. Nu numai prietenia lui Fellner cu directorul Burgtheater, Heinrich Laube, sau cu Gustav Klimt l-au propulsat către această categorie specială de clădiri, cât mai ales noul boom al industriei de consum al sfârșitul secolului XIX și al începutul secolului XX: cinematograful. Cererea de entertainement crescuse atât de mult într-un imperiu care semăna mult mai mult cu o federație decât cu o autocrație, un embrion al UE dacă vreți, încât antrepriza celor doi prieteni a devenit un standard al proiectării de teatre. Bilanțul este de nu mai puțin de 48 de clădiri de acest gen, mai toate răspândite în spațiul Imperiului, nu numai în Austria, ci și în provinciile din Europa Centrală sau din Balcani, dar și în Germania sau Elveția, mergând până în Moldova și Rusia.

Cel mai important proiect a fost Volkstheater din Viena (1889), rămas și astăzi unul dintre centrele culturale importante ale Europei. Sala era, așa cum vă așteptați, superbă.

Orice teatru are nevoie de lumini speciale, iar înaintea inventării electricității, lămpile cauzau deseori incendii care mai de care mai dramatice. Astfel, au apărut tot felul de norme de siguranță care au afectat forma acestor clădiri. În primul rând, scena trebuia să fie un volum separat de cel al publicului, iar foaierul teatrului trebuia să fie izolat de sala de spectacole. Respectând aceste norme stricte, multe din ele fiind gândite și propuse chiar de Fellner, toate teatrele proiectate de biroul despre care vorbim au multe asemănări datorate nu numai stilului arhitectonic neobaroc: o fațadă cu un corp central foarte frumos și două aripi simetrice, iar sala propriu-zisă cu o decorațiune flamboyantă.

Ca organizare a firmei, Fellner se ocupa în mod special de contracte și management dar și de socializare, în timp ce Hermann Helmer lucra mai mult la birou. În timp, lucrurile au luat amploare și amândoi au ajuns să aibă o echipă întreagă, formată din 20 de arhitecți, unii dintre aceștia ajungând mai târziu renumiți în arta lor.

Să ne întoarcem la muzică. Mai exact la Theater am der Wien, pe care cei doi arhitecți l-au restaurat, adăugându-i un apartament în care artiștii invitați puteau fi găzduiți. Contribuția arhitecților nu e poate majoră, dar moștenirea istorică a acestui teatru este imensă: Emmanuel Schikaneder este cel care l-a comandat în 1798, după succesul său și al lui Mozart cu Flautul fermecat. Apoi Beethoven a locuit în această clădire, unde apoi au fost prezentate în premieră mondială opera sa Fidelio, dar și Simfoniile a II a, „Eroica”, „a Destinului”, „Pastorala”, superbul său concert pentru vioară, Fantezia corală și minunatul Concert pentru pian Nr. 4. Opereta are și ea istoria ei aici, Liliacul lui Strauss și Văduva veselă a lui Lehar au fost create pe această scenă, devenită după război, între 1945-1955, sediul Operei de Stat vieneze, a cărei clădire fusese afectată de bombardamentele aliate. Maria Cebotari a noastră, una dintre cele mai importante soprane de dinaintea Mariei Callas, a cântat aici o importantă parte a carierei ei.

Din lista celor 48 de teatre merită să mai amintim măcar câteva, devenite foarte importante, și, rămânând la operă, trebuie să privim și spre Berlin, la Komische Oper, denumirea actuală a fostului Theater Unter den Linden (devenit apoi Metropol-Theater în 1898 și, după naționalizarea național socialistă din 1934, Staatliches Operettentheater), construit în numai doi ani, 1891-1892, după planurile celor doi arhitecți austrieci. Denumirea actuală a fost adoptată la a doua naționalizare, cea comunistă, din 1947, după ce fațada complet distrusă de bombardamentul aliat din 9 Martie 1945 a fost reconstruită într-un stil modern. Mai important însă este faptul că acest teatru de operă a fost casa spirituală a lui Walter Felsenstein, unul dintre cei mai mari regizori de teatru din Germania, recent redescoperit.

Toate aceste teatre fiind construite la sfârșitul sec. XIX, după 1870, nu au în palmaresul lor premiere mondiale răsunătoare, așa cum e cazul la Teatro alla Scala, de exemplu. Vom descoperi însă punctul de intersecție al eficienței utilitare cu eleganța: decorațiunile, oricât de complicate, nu au întârziat lucrările niciodată, nici o clădire a biroului F&H nu a fost construită în mai mult de 3 ani.

E cazul și al celebrei Opernhaus Zürich, azi unul dintre bastioanele producțiilor moderne de operă, dar și locul unde carierele unor mari artiști au început să strălucească: Jonas Kaufmann, Piotr Beczala sau ieșeanca Elena Moșuc. Această clădire a fost construită pe locul în care exista înainte Aktientheater, unde Richard Wagner dirija Beethoven și propriile sale opere în timpul exilului la Zürich (1849 – 1858). Lucrarea a trebuit să fie executată cât mai repede, căci Aktientheater a ars în 1890. Austriecii noștri n-au pierdut vremea și au reluat un proiect mai vechi, al teatrului din Viessbaden, astfel încât în 1891, după doar un an, noul Stadttheater, azi Opernhaus, era gata. Fațada cunoscută a acestui teatru nu pare să semene cu cea a teatrului din Germania, dar e vorba doar de imaginea din cărțile poștale:

De sus se poate observa însă mai bine:

Vorbim practic de același proiect.

Același ca la Viessbaden, al teatrului în care au fost directori de orchestră permanenți cel puțin două nume celebre: Otto Klemperer (1924 – 1927) și Wolfgang Sawalisch (1958 – 1960).

Următoarea oprire o facem la Praga, unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului, unde F&H Büro construiește, în numai 20 de luni, Opera de Stat, botezată la data inaugurării (1888) Neue Deutsche Theater. Am avut plăcerea să văd La Traviata aici, acum câțiva ani. Seamănă destul de mult cu Teatrul Național din Iași, dar este mult mai mare și mai spectaculoasă, mai ales în interior. Dacă spectacolul mi-l amintesc din ce în ce mai vag, nefiind unul memorabil, în schimb frumusețea sălii n-o voi uita ușor.

Succesul firmei este evident, ea capătă un monopol al acestui tip de lucrări în Europa Centrală și de Est. Teatrele Naționale din Bratislava, Zagreb, Rijeka, Szeged, Timișoara, Cluj, Oradea sau Cernăuți sunt construite repede, în acest apogeu cultural al Imperiului. Toate sunt atât de frumoase! Atât de frumoase încât un pictor contemporan croat a găsit de cuviință să realizeze o pictură cu portretele a 500 de colegi și profesori ai Academiei de Artă pe care a absolvit-o, plasați toți în scanunele Teatrului Național Croat din Zagreb. Nu mă pot împiedica să mă gândesc că, într-adevăr, Opera este oglinda unei țări, așa cum îmi spunea recent un mare tenor al lumii, Vasile Moldoveanu…

Pe la 1880, Europa Occidentală, cea la care România a aspirat vreme de peste 50 de ani după terminarea războiului, era mult mai aproape de noi. Imperiul austro-ungar avea granițele estice chiar pe munții Carpați. Spriritul cosmopolit al elitei culturale ieșene își găsea ușor răspunsul la întrebări în soluțiile aflate la doar câteva sute de kilometri distanță. După ce Teatrul cel Mare din Copou a fost distrus de banalizatul de-acum incendiu care pare să însoțească arta dramatică, în anul 1888, arhitecții austrieci sunt chemați să-l reînvie, de astă dată într-un loc mai central, în spatele Palatului Roznovanu, actuala primărie. În numai doi ani, 1894 – 1896, Teatrul Național este gata. Azi ni se pare surprinzător de puțin timp. Atunci, dorința de occidentalizare era imensă și, odată ce modernizarea începuse dinspre Rusia țarului Petru cel Mare (denumirea Teatrului din Copou nu e întâmplătoare, vine de la stereotipul Bolșoi), iată-ne pendulând destul de repede către civilizația Europeană autentică, fără originalități țariste. O poveste culturală pe care o va repeta și Bulgaria, Teatrul Național din Sofia fiind construit în 1909. Iar faima arhitecților Fellner und Helmer ajunge inevitabil și la Est, la Odessa, unde construiesc o splendidă Operă.

În fine, după moartea lui Ferdinand Fellner, în timpul Primului Război Mondial, în 1916, afacerea este continuată de prietenul său Hermann, care-i supraviețuiește încă 3 ani, până în 1919.

Pacea de după Primul Război Mondial nu aduce însă înapoi bunăstarea. Comenzile altădată atât de numeroase nu mai vin, iar biroul renumiților constructori de teatre se închide discret, odată cu sfârșitul unei lumi… În urma lor rămâne o listă de clădiri care mai există și azi ca să ne farmece.

Cât despre Teatrul din Iași, nu pot decât să salut restaurarea acestei clădiri istorice a celui mai important oraș din Moldova. Și să mă bucur că am asistat la redeschiderea lui cu producția lui Andrei Șerban, a Indiilor galante ale lui Rameau, știind sigur de data aceasta că România n-a plecat niciodată din Europa. Măcar atâta vreme cât acest teatru a continuat să existe, oricât de delabrat ar fi fost din cauza neiubirii din partea autorităților. Un teatru care merită o poveste. De ce nu, poate chiar aceasta: Fata din Roșia Montană….

O continuare a acestei discuții despre Teatrul Național din Iași, una dintre cele 48 de capodopere ale biroului de arhitectură Fellner & Helmer, ar trebui să ducă spre arhitectura Bucureștiului, influențată de un alt arhitect, celebru doar în România, un aventurier minunat care a adus aici ceva din eleganța Parisului. Este vorba despre Albert Galleron cel recomandat chiar de către Charles Garnier, autorul Operei din Paris (unde a fost prezentată pentru prima dată producția lui Andrei Șerban a Indiilor Galante, în 1999), să facă planurile pentru construcția Ateneului Român (1886 -1888). A rezultat o clădire extraordinară, resturată și aceasta recent (2000 – 2004), care s-a redeschis în 2005 cu ocazia Festivalului „George Enescu”. Auditoriumul de sub cupola Ateneului, pe mine unul, continuă să mă fascineze și astăzi.

Albert Galleron a lăsat României și Palatul BNR și multe case private, un model de eleganță și stil într-un București mai cosmopolit ca niciodată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Printre locuințele particulare proiectate de el amintesc chiar casa lui, aflată în spatele Ateneului (unde astăzi funcționează o cafenea care se numește chiar așa: Grand Cafe Galleron), dar și superbul Palat Ghika de la Comănești (județul Bacău), ridicat în 1890. Un palat care după naționalizare a fost abuzat în fel și chip, la un moment dat găzduia chiar o grădiniță (oare câți dintre copiii care s-au jucat acolo, înăuntru, au ridicat privirile uimite spre trofeele de vânătoare ale foștilor exploratori în Africa, sau au admirat bunul gust care-i înconjura protector în ciuda tristeții abandonului?).

Această incursiune în memorie are însă alt scop. Parabola arhitecturii mi se pare potrivită, și iată cum:

Pentru cei foarte puțini care l-au mai prins, pentru cei încă prea puțini care știu de exsitența lui, imaginea unui anume muzeu de artă din București le-a rămas întipărită în memorie, plină de admirație în fața frumuseții lui neobișnuite, mai ales într-un oraș așa cum e Bucureștiul, care parcă a pierdut câte ceva în fiecare an în ultima jumătate de secol. Din păcate însă, sunt din ce în ce mai mulți cei care nu știu, nu au aflat, în mare parte pentru că nu prea aveau de unde, de Muzeul Simu. Această clădire neoclasică poartă numele donatorului său, un mare filantrop, Anastase Simu, care și-a dăruit casa statului român în 1927. Acest Muzeu se găsea în locul în care astăzi ne ferim privirile dezgustate de priveliștea fostului magazin Eva.

În fața aceastei superbe clădiri exista un pavilion expozițional care a suferit un incendiu în anii ’50, într-o zi cu vreme frumoasă, cu multă lume ieșită la plimbare pe bulevardul Magheru. Deși fumul și flăcările văzute de multă lume au fost povestite de-a lungul și de-a latul orașului, a doua zi presa comunistă nu a scris un rând măcar despre ccea ce azi am numi un breaking news de la care televiziunile ar transmite live coverage în cel mai isteric mod cu putință. Știrile despre mărețele victorii ale comunismului în România și în lume au continuat să se reverse triumfalist din paginile cotidienelor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, degradat de la un an la altul, neglijat de statul român – proprietar nestingherit de nimic al clădirii – și petrecut de privirile dezolate și neputincioase ale oamenilor, Muzeul Simu a fost demolat în 1960, pentru a fi aproape complet uitat.

Din păcate, România s-a obișnuit cu această adevărată boală rușinoasă a ignorării voite sau nesimțite. Paul Goma e un exemplu mai mult decât vinovat de ignorare, fiind practic capul unei liste aproape interminabile care poate continua cu rezistența anticomunistă din munți și multe altele. Dar boala s-a extins dincolo de rescrierea istoriei, ajungând în actualitatea românească să fie scuzată de rating. Așa dispare de lângă noi presa culturală, dacă nu din cauza consumismului atunci din cauza politizării. Azi vedem din ce în ce mai rar o cronică de spectacol în presă. Mondenitatea atotcuprinzătoare exclude aproape total cronica unei premiere de operă, care, într-o țară europeană occidentală, reprezintă un deliciu cultural. În România artiștii de operă, oricât de buni, oricât de tari sufletește ar fi, sunt aproape ignorați, lăsați pradă blazării, așteptând parcă uitarea, așa cum i s-a întâmplat și Muzeului Simu. Pe lângă faptul că acesta este unul dintre motivele pentru care scriu acest blog, mă bucur foarte mult că spectacolul de la Iași cu Indiile galante de Rameau, pus în scenă de Andrei Șerban, a avut parte de câteva cronici, mai ales în presa locală, continuate apoi cu invidioasă culpabilitate și în presa „centrală”. Nu contează calitatea lor, suntem într-un moment în care cantitatea este atât de firavă încât primează asupra oricărei estetici.