Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Pietà


Miercuri, 28 Noiembrie – Sala Radio
C. Ph. E. Bach: Simfonia nr. 5 în si minor (fragment)
C. W. Gluck: Dansul furiilor şi al spiritelor binecuvântate din Orfeu şi Euridice
W. A. Mozart: Simfonia nr. 31 în re major, KV 297 – Paris
Giovanni Battista Pergolesi: STABAT MATER
Dirijor: Neil Thomson, Orchestra de Camera Radio; Corul Academic Radio, dirijor: Dan Mihai Goia
Irina Săndulescu-Bălan (soprană), Maria Jinga (mezzosoprană)

În ordine, motivele pentru care acest concert nu trebuia ratat de nici un meloman erau următoarele: Stabat Mater-ul lui Pergolesi – o compoziție atât de rar cântată în România, Orchestra de Cameră Radio – ale cărei apariții sunt pe cât de infrecvente pe atât de bune, prezența unui dirijor britanic, Neil Thomson – părând să justifice și mai mult programul de concert și, în fine, programul în sine.

Întâlnirea cu Carl Philipp Emmanuel Bach este ea însăși un eveniment. Gluck, foarte frumos, Dansul Furiilor, compus în 1774, e reforma muzicii pariziene, care-l va elimina din repertoriu chiar pe Rameau (Les Indes galantes este reprezentată ultima oară în 1773, după care vor urma aproape 200 de ani de uitare). Ambele lucrări au fost interpretate aseară cu o precizie și o eleganță care promiteau multe pentru ceea ce va urma. Neil Thomson pare să fie un adept al reconstituirii barocului muzical, marea respirație romantică fiind respinsă din start. Așa se cântă acum și e bine, în ciuda faptului că moștenirea discografică a clasicizanților din anii ’50 – ’70, în special a lui Herbert von Karajan, devine obsoletă.

Simfonia pariziană a lui Mozart era cum nu se poate mai potrivită drept continuare. Influențat de Gluck, pe care l-a întâlnit la 12 ani, cu care a împărtășit aceeași viziune muzicală dar nu și aceeași punere in opera a ideilor, sfârșind prin a deveni prieteni într-o Viena ajunsă să sublimeze în artă spaimele asediului otoman (comandând Răpirea din Serai) iar după moartea acestuia, tânărul Wolfgang ajunge să-i ia locul de compozitor al curții imperiale austriece. Iar în arta lor, să-l trimită aproape în uitare. Simfonia Nr. 31, compusă la Paris, de o eleganță nemaiîntâlnită până atunci, în 1778, și-a păstrat intact farmecul prin Orchestra de Cameră Radio, care a interpretat-o impecabil. Realmente m-a trimis cu gândurile să o compar, pe picior de egalitate, cu  Simfonia concertantă pentru vioară și violă (o lucrare din aceeași perioadă – 1779), văzută la Enescu 2011 cu Wiener Philharmoniker și Franz Welser-Möst. Cu alte cuvinte, a fost o interpretare excelentă, cu tempoul primei părți aproape grăbit, dar cu o urgență care nu pierdea pe drum nimic din grație, cu o parte a doua exactă și terminată cu eleganța unui allegro în care, pe lângă sunetul pur al corzilor, am reținut încă o dată faptul că este prima utilizare a clarinetului într-o simfonie mozartiană. Și când te gândești că, la vremea ei, această lucrare era considerată drept una care necesita o orchestră de mari dimensiuni, avem imaginea mai clară asupra capacității lui Mozart de a compune practic spontan o muzică pe care contemporanii săi o percepeau drept complicată. Oricum, aici Neil Thomson mi s-a părut cel mai în largul său, stând parcă la pândă să nu rateze nici un tempo, să nu lungească nici un sunet inutil, să echilibreze febril orchestra, ce mai!, i-a ieșit foarte bine.

Dar toate aceste frumuseți nu le-am așteptat decât ca să le văd sfârșite cât mai repede. Oricât de frumoase, oricât de bine interpretate ar fi fost, ideea că voi asista la o reprezentare live a capodoperei lui Pergolesi m-a făcut să expediez restul concertului într-un colț, poate îmi voi mai aminti mai multe altă dată, nu acum, nu aici, nu după această lucrare de muzică sacră.

Finis Laus Deo

În timpul comunismului, în România, concertele de muzică sacră au devenit, pe măsura trecerii anilor, o raritate extremă, mai mereu cu aer de enclavă, era aproape imposibil să nu te gândești, martor fiind lor, la credința primilor creștini, la Quo vadis al lui Sienkiewicz… Cât am pierdut, din punct de vedere al educației, din cauza acestei lipse e greu de calculat, dar îndrăznesc să afirm că suntem incompleți într-o proporție semnificativă fără muzica din biserică. Pe de altă parte, componenta naționalistă a comunismului românesc împiedică și în ziua de azi prezentarea pe o scară mai largă a acestei muzici, sub amenințarea șoptită a anatemei ortodoxe: „Da’ce, Vecerniile lui Rachmaninov nu sunt bune? Să le asculți pe acelea mai întâi…”.

Și totuși Stabat Mater de Giovanni Battista Pergolesi este cea mai celebră și mai populară lucrare de muzică sacră după Requiem-ul lui Mozart, și acesta cântat mult prea rar în sălile noastre de concert. Cu toate acestea, imnurile religioase dedicate Fecioarei Maria există atât în cultul ortodox, cât și în cel catolic, intonate în afara slujbei obișnuite, la marile sărbători închinate ei, încă din sec. VI e.n. În cazul de față, Stabat Mater dolorosa (aceasta este denumirea completă, pentru a deosebi imnul de unul foarte asemănător ca titulatură, Stabat Mater pietosa) însoțește liturghia de pe 15 August a Sfintei Maria în lumea catolică (la ortodocși cunoscută fiind ca sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului”). Textul canonic a fost scris în sec. XIII de Papa Inocențiu al IIl lea și de călugărul franciscan Jacopone da Todi. Cu alte cuvinte, toate compozițiile muzicale, fie că e vorba de cea a lui Palestrina, a lui Pergolesi, a lui Dvořák, Rossini, Haydn sau Vivaldi conțin exact aceleași versuri, în limba latină…

Stabat Mater dolorosa/ Juxta Crucem lacrimosa/ Dum pendebat Filius…

Este vorba de echivalentul muzical al celebrei teme din arta plastică numită Pietà, reluată la nesfârșit de iconografia creștină de la bizantini și până azi. Imaginea Fecioarei Maria care-și plânge Fiul coborât de pe cruce este simbolul universal al durerii.

Și este, fără nici o îndoială, un simbol vechi de mii de ani, niciodată inactual, din nefericire valabil și astăzi chiar în viața semenilor de lângă noi. Merită să amintesc aici un episod mai mult decât edificator.

Fotografia de presă premiată drept cea mai bună a anului 2012 (premiul World Press Photo) – o imagine care face într-adevăr cât 1000 de cuvinte. Fatima al-Qaws își îmbrățișează fiul, Zayed (18 ani), care pare mort după ce a inhalat gazele toxice împrăștiate peste demonstranții „primăverii arabe” din Yemen. Tânărul a zăcut în comă timp de două zile, fiind în final salvat. Autorul fotografiei este un jurnalist spaniol, Samuel Aranda.

Ce importanță are religia în sine? Confruntat cu această imagine, sunt de părere că nici una, atâta vreme cât nu abdicăm de la condiția umană.

Giovanni Battista Pergolesi (1710 – 1736) este unul dintre cei mai importanți compozitori ai perioadei preclasice, mare adversar al lui Rameau cel recent reinventat la Paris și la Iași, prolific creator de operă în ciuda faptului că a plecat din lumea aceasta la numai 26 de ani, învins de tuberculoză. Stabat Mater este ultima lui capodoperă, cea mai mare, un testament muzical cu aceeași valoare emoțională ca Requiem-ul mozartian sau Simfonia „Patetica” a  lui Ceaikovsky. După seria lungă de succese „lumești” în opera buffa (La serva padrona), agonia ultimelor sale luni de viață s-a petrecut într-o mănăstire a capuccinilor din Pozzuoli, Italia – Cavalieri della Vergine dei Dolori di San Luigi al Palazzo.

Dacă vă aduceți aminte ultimele cuvinte ale Violettei Valéry, din La Traviata (Cessarono/ Gli spasmi del dolore./ In me rinasce m’agita/ Insolito vigore! Ah! io ritorno a vivere/ Oh gioia! ), minutul acela ultim al operei, cu muzica cea mai luminoasă și, în același timp, cea mai tragică scrisă vreodată de Verdi, ei bine, acel minut este realitatea trăită de Pergolesi în ultimele sale trei luni. Iar aceste trei luni sunt concentrate în muzica lucrării sale finale care durează ceva mai mult de o jumătate de oră. Treizeci și ceva de minute în care Mozart are un egal. O jumătate de oră la capătul căreia cel care ascultă, cu sufletul însoțit de cunoaștere, această muzică atât de simplă (doar orchestră de corzi), atât de frumoasă, atât de ușor de memorat, dar atât de devastatoare în același timp, nu va mai fi aceeași persoană. Pentru că dacă sunetele auzite te pot copleși, asocierea cu versurile te poate descompune emoțional până la pierderea oricărui control.

Compoziția fiind scrisă pentru orchestră de corzi, continuo și două voci, de soprană și alto, am fost foarte surprins să văd urcând pe scenă Corul Academic Radio. Alegerea tempi-lor și, în general, maniera în care condusese Neil Thomson până atunci indicau o întoarcere la autenticitate. Un cor părea să ducă seara, într-un fel, spre epoca romantică. Voi reveni asupra acestei surprize, spunând aici doar că acest cor a cântat superb.

De ani de zile nu pot depăși o anumită versiune discografică a acestui Stabat Mater, cea din 1972, a lui Ettore Gracis, în care cele două voci sunt Mirella Freni și Teresa Berganza. Oricâte încercări am făcut să ascult și altă versiune, mai mult sau mai puțin apreciată de critică, n-am trăit niciodată aceeași intensitate a senzațiilor ca în cazul acestui disc. Vocea umană este însă o noțiune atât de specială și de spectaculoasă, încât nimic nu poate egala o audiție live. Iar în contextul de față știam prea bine la ce să mă aștept. Soprana este însuși țipătul tragediei, sfâșietoare de la un capăt la altul. În același timp, mezzosoprana are o partitură care simbolizează în cel mai frumos mod maternitatea, cu o căldură îndurerată în fața căreia se sucombă emoțional, înainte de a putea face vreo apreciere de ordin estetic. În fine, pasajele foarte triste de la început (Stabat mater dolorosa, Cuius animam) alternează, în secțiunea centrală a lucrării mai ales, cu ritmuri luminoase care te trimit ușor către amintirea unor canțonete napolitane (Que maerebat, Sancta mater istud agas, Imfalmmatus est asccensis). Îmi imaginez că acelea sunt momentele în care bietul Pergolesi se gândea, scriind, că nu se poate muri la 26 de ani. Pentru ca ultima strofă, Quando corpus morietur, să încheie, înainte de Amen, într-o notă de tristețe copleșitoare, fără echivalent în nici o altă compoziție scrisă vreodată, când efectiv poți auzi cu adevărat veșnicia – Tutto favella, Il sento, a me d’eternità, cum spune atât de poetic și de tragic Simon…

Dan Mihai Goia, Irina Săndulescu-Bălan, Maria Jinga, Neil Thomson (c) R. Zaharia

Compoziția a fost terminată de Pergolesi cu vreo trei zile înainte de a se stinge, creația pare să-l mai fi ținut încă puțin alături de noi. Manuscrisul este plin de greșeli, demonstrând febrilitatea scrisului, dar rezultatul este perfect, ca și cum Divinitatea i-ar fi dictat notele. La sfârșit, după ultimele note care au răsunat în imaginația lui, Pergolesi a adăugat și cuvintele „Finis Laus Deo„, imposibil de comentat…

Dacă la operă cunoașterea libretului e importantă, pentru muzica sacră, în schimb, cuvintele sunt esențiale. Din păcate, aseară, nici una dintre soliste nu părea să aibă cea mai vagă idee despre ce era vorba în versurile pe care le cânta. Dacă Irina Săndulescu-Bălan are un timbru frumos (încă), asta nu scuză dicția foarte aproximativă, sau înlocuirea fioriturii cu un vibrato bătrâncios care elimina până și cele mai evidente nuanțe. În schimb, Maria Jinga mi-a plăcut mult mai mult, tandrețea maternă a muzicii lui Pergolesi era acolo, intactă, prevalând asupra limbii esperanto în care cânta. Din fericire, pasajele cele mai emoționante (cel mai bun exemplu fiind Quando corpus) au fost interpretate de cor. A fost o alegere foarte inspirată, pentru că, în ciuda absenței efectului operatic al vocii de solist, sobrietatea religioasă a fost reinstalată, senzația de missa funebră fiind și mai accentuată. Chapeau! Cât despre Orchestra de Cameră Radio și dirijorul ei, Neil Thomson, numai laude, au fost impecabili.

De ce atât de rar? De ce atât de puțină lume în sală? De ce atât de puțin mediatizat? Nu știu ce importanță ar putea avea răspunsurile, cine a fost acolo, la Sala Radio, trebuie să fi plecat acasă cu o amintire demnă de a fi prețuită.

Închei aici, nu înainte de a transcrie cuvintele. Cine știe? Poate vă vor fi de folos data viitoare. (Traduceri în limba română puteți găsi aici și aici – nefind perfecte, am ezitat să le copiez.) Eu le-am găsit acum mulți ani la un preot catolic, de la țară, care și-a câștigat astfel un loc în inima mea.

Stabat mater dolorosa
juxta Crucem lacrimosa,
dum pendebat Filius.

Cuius animam gementem,
contristatam et dolentem
pertransivit gladius.

O quam tristis et afflicta
fuit illa benedicta,
mater Unigeniti!

Quae moerebat et dolebat,
pia Mater, dum videbat
nati poenas inclyti.

Quis est homo qui non fleret,
matrem Christi si videret
in tanto supplicio?

Quis non posset contristari
Christi Matrem contemplari
dolentem cum Filio?

Pro peccatis suae gentis
vidit Iesum in tormentis,
et flagellis subditum.

Vidit suum dulcem Natum
moriendo desolatum,
dum emisit spiritum.

Eia, Mater, fons amoris
me sentire vim doloris
fac, ut tecum lugeam.

Fac, ut ardeat cor meum
in amando Christum Deum
ut sibi complaceam.

Sancta Mater, istud agas,
crucifixi fige plagas
cordi meo valide.

Tui Nati vulnerati,
tam dignati pro me pati,
poenas mecum divide.

Fac me tecum pie flere,
crucifixo condolere,
donec ego vixero.

Juxta Crucem tecum stare,
et me tibi sociare
in planctu desidero.

Virgo virginum praeclara,
mihi iam non sis amara,
fac me tecum plangere.

Fac, ut portem Christi mortem,
passionis fac consortem,
et plagas recolere.

Fac me plagis vulnerari,
fac me Cruce inebriari,
et cruore Filii.

Flammis ne urar succensus,
per te, Virgo, sim defensus
in die iudicii.

Christe, cum sit hinc exire,
da per Matrem me venire
ad palmam victoriae.

Quando corpus morietur,
fac, ut animae donetur
paradisi gloria. Amen.

5 comentarii la “Pietà

  1. Don Giovanni
    Noiembrie 30, 2012

    Dacă ați scrie avancronici, toți cititorii dvs s-ar înghesui la concerte 🙂 Așa, cei care au fost în sală trăiesc încă o dată emoția muzicii, iar absenții regretă și, eventual, caută să asculte recomandările pe care le faceți.

    Apreciază

  2. Mioara BASCA
    Noiembrie 30, 2012

    Felicitari pentru cronica. O singura observatie: numele dirijorului este Neil THOMSON.

    Apreciază

  3. Pingback: Emoția #10: Preotul | Stabat Mater Romania

  4. Pingback: Veniți! Vedeți! …și lăsați-vă cuceriți! | Stabat MateRomania

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: