Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Sfârșitul lumii – Troia, 1012 BC


Euripide/Elisabeth Swados: TROIENELE
15.12.2012, sâmbătă, Opera Națională Iași
Regia: Andrei Șerban, direcție muzicală: Lucian Maxim, costume: Doina Levintza
Simona Titieanu (Hecuba), Laura Scripcaru, Maria Macsim Nicoară, Ana Maria Donose Marcovici (Elena), Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată (Cassandra), Cristina Grigoraș, Andreea Chinez, Marinela Nicola (Andromaca), Cristina Tălmaciu, Jean-Kristof Bouton, Octavian Dumitru, Tudor Florența, Eduard Sveatchevici, Lucian Dolhăscu, Andrei Fermeșanu, Andrei Apreotesei etc.

Din nou la Iași, orașul care a devenit peste noapte capitala culturală a României, măcar în ceea ce privește teatrul și opera. Din nou la splendidul Teatru Național, de data aceasta știind că-i voi explora și culisele. Din nou la drum, e iarnă de-a binelea acum, și pentru că mai era timp destul până la spectacol, am oprit un pic la Castelul Sturza de la Miclăușeni, constatând cu uimire și cu tristețe că acest monument al unei lumi românești pierdute a fost salvat miraculos de la dispariție în ultima clipă. O lume pe care am pierdut-o, nelăsând-o să apună firesc, lăsând loc celei contemporane, o lume distrusă cu violență de totalitarism, o lume imposibil de recuperat. Luat în proprietate de către statul român comunist în 1953, superbul castel neogotic construit între 1880 – 1904 (contemporan deci cu Teatrul Național din Iași) a devenit între anii 1960 – 2001 orfelinat pentru copii cu handicap psihic, supus lent astfel unei distrugeri continue.

Castelul Sturza

Salvarea castelului e o minune în sine. Nu amintesc întâmplător de el, pentru simplul fapt că știam de la bun început că la numai 65 de kilometri distanță voi asista la un spectacol escatologic, acela al sfârșitului Troiei.

În 1990, eram foarte tânăr atunci, am văzut Trilogia Antică a lui Andrei Șerban la TNB. La sfârșitul spectacolului, mi-am dat seama că Troienele va fi piesa pe care n-o voi uita niciodată. Ce rău mi-a părut când Șerban a retras drepturile de a fi reprezentată, dezamăgit de evoluția noii lumi românești… Îmi aduc aminte că arhitectura totalitară a teatrului din București, cu măruntaiele lui hâde, crea o atmosferă apăsătoare dublată în acea iarnă de tragedia unei societăți ieșite din comunism ca să fie rănită groaznic de mineriadă. Dacă Troia a fost rasă de pe fața pământului în timpuri legendare, miturile ei au făcut-o să supraviețuiască în memoria umanității. Castelul Sturza a supraviețuit, dar astăzi e aproape uitat, Troia a dispărut, însă lumea continuă și azi să fie mișcată de reprezentarea scenică a tragediei antice. Ceea ce a reușit Andrei Șerban în 1974, când viziunea sa asupra teatrului antic a devenit realitate (la teatrul La MaMa din New York), a fost demonstrația de o rigoare matematică a actualității piesei lui Euripide. Și vorbim aici de o premieră absolută care avusese loc cu aproape o jumătate de mileniu înainte de Hristos (415 î.e.n.)! Sigur, există filmul lui Cacoyannis (1971), extraordinar, dar mie mi se pare că montarea lui Andrei Șerban are cel mai mare impact asupra spectatorului.

După cum știe toată lumea, în această producție spectatorii participă la creație. Ei sunt duși în culise, apoi pe scenă și, în cele din urmă, ajung pentru ultima parte în sală. Ei reprezintă mulțimea neputincioasă din cetatea cucerită, care asistă la prăbușirea unei lumi, toate tentativele Hecubei de a coagula în jurul ei cea mai fragilă ordine sunt sortite unui eșec implacabil. Dacă în 1990 te puteai simți pe scenă așa cum te simțeai într-o piață din București la o demonstrație pentru democrație, iar pe ahei îi puteai asimila unor forțe de represiune, fie ele ale securității din 1989 (mai ales din cauza întunericului și a iernii de afară) sau ale minerilor de un an mai târziu, oare în 2012 cum va fi?

Odată intrat în culise, aștepți ca toată lumea să își găsească un loc după coridorul strâmt cu pereți foarte înalți prin care treci în ritmul rar al unor tobe, atmosfera apăsătoare începe ușor să se instaleze și, în același timp, te cuprinde un sentiment de nesiguranță. Ți-ai dat seama deja că nu e un spectacol ca oricare altul, că se va întâmpla ceva neașteptat, în foarte scurt timp. Procesiunea soldaților ahei purtând sulițe de bambus cu care mână de la spate un grup de femei care vor deveni sclave te conduce apoi chiar pe scenă. Cortina e trasă iar spectatorul e în beznă, devenind o pradă ideală pentru efectele care urmează. Trei schele de lemn pe care vor urca pe rând personajele principale (Hecuba, Andromaca, Cassandra și Elena) înconjoară lumea care este prinsă ca într-o capcană. Una a magiei, bineînțeles – în forma literei „U”. Declamațiile femeilor din Troia cea sfârșită vor izbucni pe neașteptate de pe oricare dintre cele trei eșafoade, pentru că la un moment dat îți dai seama că asta sunt, niște eșafoade, și te fac să te întorci tot timpul într-o direcție sau alta. Grupuri de soldați ahei își fac loc printre spectatori, itinerariile lor sunt geometrice – laturile sau diagonalele spațiului dreptunghiular din care nu vei putea scăpa. Este o claustrofobie indusă de acest decor extrem de sumar, o nesiguranță creată de semiobscuritate, iar prezența soldaților ajunge treptat să te înspăimânte. În acest timp petrecut pe scenă, tensiunea pe care începi să o resimți de la primele lamentări ale Hecubei crește odată cu răpirea Cassandrei și devine paroxistică în scena violului Elenei. Abia după uciderea lui Astyanax spectatorii sunt eliberați, cortina se ridică și, într-o procesiune a înfrângerii pe care o resimți ca pe una personală, ajungi în sfârșit în sală, ocupând un loc, nu mai contează care, important este că ai scăpat din infern. E un transfer al sentimentului tragediei de la forma artistică la nivelul individual și intim al spectatorului devenit martor, într-un fel asemănător cu cel al audiției Simfoniei Nr. 5 de Șostakovici (vezi și: Apocalipsa după Christian Badea), un transfer care nu are atât de multă nevoie de pregătire prealabilă, el reușește chiar împotriva voinței publicului. Așa am coborât și eu de pe scenă, descompus de durere, încercând să strâng la un loc zecile de cioburi în care mi se spărsese sufletul. Cortina odată ridicată, spectacolul sălii Teatrului Național văzute din postura actorului reușește într-o mică măsură să te aducă înapoi, într-o stare cât de cât stabilă emoțional.

Troienele Iași

Dacă acum 23 de ani emoțiile acestea erau conectate inevitabil la realitatea socială, devenind în spațiul scenic aproape viscerale, fiind o prelungire a vieții din stradă, acum a fost diferit și cu nimic mai prejos. Cea mai frumoasă diferență față de spectacolul de la București a fost faptul că, la Iași, Troienele a fost o producție de operă, cu soliști de operă, cu instrumente la care se cânta pe scenă. Și costumele colorate și aristocratice ale Doinei Levintza au diferit de cele aproape gri de la București. Muzica lui Elisabeth Swados a prevalat în fața declamației. E vorba de o compoziție care se bazează pe ritmuri și incantații cu rezonanțe ancestrale, cântate în limba greacă veche, efectul acestei muzicalități stranii este copleșitor în multe momente. La București, țin minte, Ioana Bulcă a făcut o impresie extraordinară în rolul Hecubei, azi, Simona Titieanu a fost parcă transfigurată de acest rol, a cântat declamând și a declamat cântând, încât această expresivitate te făcea să ți se pară că înțelegi tot ce spune sau cântă deși nu știai nici un cuvânt. Și astfel se face că de data aceasta emoția s-a mutat mai mult în zona esteticului, a catharsis-ului, decât în cea a corespondenței imediate cu lumea pe care o trăim. Mie mi se pare că Hecuba este cel mai important personaj, ea rămâne să fie martoră la întreaga tragedie, atât de profundă încât o transcende. Desigur și Ana Maria Donose Marcovici a fost o Elena ideală (și motivul pentru care spectacolul este interzis minorilor), nu numai foarte frumoasă, dar și vocal fiind limpede și muzicală. Scena seducției lui Menelaos, de la începutul secvenței ei, a fost elocventă. Lăcrămioara Hrubaru – excelentă în rolul Cassandrei, în fond, ideal distribuită aici, alura ei inocentă a mers perfect împreună cu râsul final, al profețiilor blestemate să nu le creadă nimeni. Marinela Nicola, în rolul  Andromacăi, a fost sfâșietoare, scena în care îl spală pe Astyanax înainte de execuție este insuportabilă. Pot spune însă că toți artiștii au fost ireproșabili și că am ales să laud în primul rând sopranele, în fond este vorba de o operă-teatru despre tragedia unor femei, atemporală, cu rezonanțe multiple, inclusiv în istoria recentă (vezi articolul de pe „celălalt blog”: Liga femeilor extraordinare).

Îmi amintesc brusc de spusele unui critic francez, André Tubeuf, relativ la autenticitatea interpretării muzicii lui Bach, unde instrumentele de epocă și efectivul orchestral redus nu sunt suficiente, fie și pentru simplul fapt că pe vremea lui Bach nu exista dirijorul. În cazul Troienelor nu putem ști cu exactitate cum arăta o reprezentație teatrală de acum 2500 de ani, în Grecia Antică. Am putea încerca s-o reconstituim, cu amfiteatre, torțe și măști. Numai că principala necunoscută este tocmai spectatorul. Despre cel din antichitate știm încă și mai puțin. Rafinamentul lui ne este aproape necunoscut nouă, celor din anul 2012, nedespărțiți de telefonul mobil, de televizor și de benzină. Atunci recursul la autenticitatea șablon a amfiteatrului nu mai rămâne deloc valabil. Trebuie modificat spectatorul. Nu-l putem transforma în grecul din antichitate care asista în aer liber la teatru, cu un ochi spre drumul către port, unde urma să-i sosească o corabie în care investise bani, nu-l putem înțelege. Și atunci e nevoie de un Andrei Șerban care să ne transforme pe noi în altceva. În niște oameni cărora li s-au deschis niște receptori neștiuți pentru catharsis-ul tragediei antice. Sau, cum spunea Tarkovsky, să ne arate că posedăm organul credinței, sufletul, spiritul. De aceea Șerban este un regizor atât de mare, pentru că reușește să ne schimbe, fie și numai pentru două ore. Iar pe cei care vor asta, chiar și pentru o viață.

3 comentarii la “Sfârșitul lumii – Troia, 1012 BC

  1. silver account
    Decembrie 23, 2012

    „Până acum, am făcut acest spectacol numai cu actori de teatru, cu toate că e o opera cântată în întregime, – nu e niciun cuvânt vorbit ca la teatru -, muzica fiind compusă de Liz Swados” a mai explicat Andrei Șerban, spectacolul de la Opera jucându-se pentru prima dată cu o orchestrație mai amplă, responsabil de îndrumarea muzicală fiind Lucian Maxim.

    Apreciază

  2. Pam T. Leblanc
    Ianuarie 25, 2013

    După 22 de ani, Andrei Șerban reface un spectacol grandios, o şansă unică de a lua parte la drama care a marcat istoria unei civilizaţii.

    Apreciază

  3. Pingback: Avanpremiera nebuniei, la Opera Iași | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.471 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: