Giuseppe Verdi: SIMON BOCCANEGRA
17 februarie 2013, duminică, Wiener Staatsoper
Dirijor: Evelino Pido, Regia: Peter Stein
Plácido Domingo (Simon Boccanegra), Michele Pertusi (Jacopo Fiesco), Maija Kovalevska (Amelia Grimaldi), Roberto De Biasio (Gabriele Adorno), Marco Caria (Paolo Albiani), Dan Paul Dumitrescu (Pietro) etc.

For the English version click here

Când l-am întâlnit întâia oară pe Plácido Domingo, era într-un hol de la ieșirea artiștilor, la Opera de Stat din Viena. Portarul îi pregătise ieșirea și era silit să țină ușa închisă fiindcă afară erau o mulțime de vienezi care-l așteptau pe tenor. Părea tânăr, în orice caz mai tânăr decât era în realitate. Se vedea după ochi că e tânăr, în suflet. Altfel, nu arăta rău deloc, îmbrăcat într-un costum elegant și semănând cu actorii de cinema. L-am întâlnit revelator și experiența acestui lung bun rămas este una extraordinară, care merită povestită, la fel ca amintirile lui Philip Marlowe dintr-un roman de Raymond Chandler, un cinic nevoit în urma unei experiențe extraordinare să renunțe tocmai la cinism…

Cu câteva ore mai devreme ajunsesem la operă aproape în ultimul moment. Pe când îmi lăsam hainele la garderobă, tocmai suna primul gong. Știam producția minimalistă a lui Peter Stein, dar nu aș fi vrut să pierd nici o secundă din spectacol. Poate cuvântul „producție” nu e potrivit, întrucât decorurile sunt aproape inexistente, ceea ce contează e regia, mișcarea tuturor personajelor pe scenă și poate, mai ales, mișcarea corului. Și costumele. Și torțele din actul III, torțe adevărate care luminează câmpul de bătălie unde popolanii i-au învins pe guelfi. Și căderile lui Simon în final, ros de otravă, cântând divin între viață și moarte, între leșin și realitatea puterii care trebuie să-l consume până în ultima clipă… Producția e de-acum veche, dar asta nu se vedea deloc, pentru că nu avea ce să se învechească la ea, după cum am spus. Prima dată a fost la Salzburg în 2002. Apoi, când Claudio Abbado s-a întors după vreo 14 ani să dirijeze din nou o operă în Italia, a condus Simon Boccanegra la Firenze, folosind regia lui Peter Stein, tot în același an. Iar în toamnă a devenit permanentă la Staatsoper, de unde s-a înregistrat DVD-ul, foarte bun, cu Gatti și Hampson.

Primii care au apărut pe scenă au fost Paolo și Pietro, Marco Caria și Dan Paul Dumitrescu. Au cântat bine, mai ales ultimul, care are un timbru mai interesant decât cel al lui Pertusi.

Afară, după ce totul s-a terminat, vienezii care și-au trăit tinerețile operatice văzându-l pe scena lor atâția ani, cei care l-au iubit atât de mult, cei care l-au aplaudat în Andrea Chénier atât de mult încât nu se mai putea relua spectacolul timp de minute în șir, îl așteptau. Ca să-l mai salute o dată. Cel care a ieșit primul a fost Pertusi. Fiesco al său n-a fost rău. E un rol greu. O voce prea gravă și impunătoare ca a lui Burchuladze (pe discul din anii ’90 cu Solti) strivește personajul, una prea ușoară, de bariton, îl poate face inconsistent, în fond unii muzicologi au văzut în bătrânul patrician chiar autoportretul muzical al lui Giuseppe Verdi… În cazul lui Pertusi, n-a fost seara lui ideală, dar el este une vraie bête de scène, credibil de la un capăt la altul, orice spectacol se poate baza pe el. Il lacerato spirito n-a strălucit în mod deosebit, în rest toate duetele cu Gabriele Adorno și cu Simon au fost excelente. Inclusiv cel din Prolog, când Plácido a intrat pe scenă ca o furtună, ca-n tinerețe, parcă semăna cu Manrico, Il trovatore, incredibil! Încă mai poate chiar să alerge…

Dar lumea de afară îl aștepta pe el. Pe marele super tenor. Frigul și liniștea cuprindeau din ce în ce mai tare Viena. A ieșit și Majia Kovalevska. E chiar frumoasă, așa cum părea și pe scenă. Vedi in quest’ora bruna a fost ireproșabilă. A fost foarte bine, mi-a adus aminte de Angela Gheorghiu în multe momente, mai puțin catifeaua din voce, nu are un timbru atât de inconfundabil. Și totuși, a fost chiar Amelia, o fată de aproape 27 de ani, azi tânără, pe vremea lui Petrarca era o femeie matură, capabilă să se ridice la nivelul egalității față de tată, fi el și un doge, atunci când vine vorba de iubirea vieții ei. O maturitate pe care Simon o înțelege și o acceptă, iar în duetul din actul II, cel al regăsirii, cel cu muzica atât de frumoasă și atât de specifică lui Verdi, ultimele cuvinte ale dogelui, sublimate într-un falsetto cu diminuendo atât de duios, Filglia!, au provocat în sală un delir. Mai erau câteva zeci de secunde până la sfârșitul tabloului, lumea nu mai avea răbdare. Pentru că iubirea lui Simon pentru fiica regăsită s-a transferat în sală, într-o imensă iubire a unui public care își regăsește idolul, așteptând primul prilej ca să-i arate asta.

Odată cu soprana a ieșit și De Biasio, degajat și încântat să vadă lume care-l așteaptă și pe el. N-a stat mult. Vocea lui de tenor liric a făcut minuni, e în altă ligă față de Pinkerton-ul de ieri. A știut rolul cu toate nuanțele lui, apăsând accelerația până la fund când trebuia (Sento avvampar), pios de-a dreptul în duetul cu Fiesco (Vieni a me, ti benedico), n-a lăsat nimic nefiltrat, chiar și dezlănțuirile (Uom possente sei tu) au fost cerebrale.

Plácido încă n-a ieșit. Nu e genul lui să se ferească de admiratori. A fost primul spectacol dintr-o serie de patru reprezentații ale operei lui Verdi din această stagiune. A fost adulat, chemat la rampă de vreo 5 ori, a ieșit de fiecare dată, pozând, dar cu atâta modestie, a ținut să mulțumească tuturor valurilor de aplauze, nu s-a plâns, nu a pretins oboseală, părea uimit: „Mai am încă trei spectacole, o să mă mai vedeți”.

Sigur că o să-l mai vedem. Dar e acel final al dogelui care sucombă pe scenă, sub ochii noștri, chemându-ne și pe noi Stringi… il morente al cor! E această voce fenomen, această forță a naturii care a uimit o planetă fiind Mario Cavaradossi sau Manrico sau Otello, care se stinge într-un lung adio adresat nouă, celor care ne-am înfiorat ascultând Vittoria! Vittoria!, care ne-am cutremurat ascultând Dio, mi potevi scagliar… iar acum…. Acum un prieten în spunea că nu are voce de Simon, nu una autentică. Contează? Are tot restul, dar inclusiv vocea sau poate mai ales ultimele scânteieri ale vocii capabile să te facă să plângi ascultându-l în ultima scenă și să-ți vină să-i răspunzi, dacă l-ai întâlni față în față: Gran Dio, ti benedico/ Pietoso dall’empiro;/ A noi del suo martiro/ Cangia le spine al fior…

A plecat și Evelino Pido, aproape neobservat în afara teatrului, atât de important în fosă. Orchestra a fost sublimă, strunită cu o eleganță perfectă, cât să se audă totul, orice mezza voce, orice șoaptă, dar existând totuși, trăindu-și viața unei partituri războinice în preludiul actului III sau în viziunea shakespeariană a tabloului lui Boito, din sala de consiliu a lui Otello Dogelui.

Plácido n-a ieșit. Ne-a invitat înăuntru. Nu vrea să lase pe nimeni să plece fără să-i acorde măcar o clipă. Portarul deschide ușa și invită înăuntru grupuri de câteva persoane. Mă uit prin grilaj și-l văd așezat la o masă, semnând. „Ce frumos e!” nu-mi vine să spun nimic altceva.

E prima dată când îl văd pe scenă și e tocmai la final. A vrut să fie Simon pentru că e cel mai frumos adio pe care și-l poate permite. Un lung rămas bun care a început în 2010, chiar dacă între timp repertoriul de bariton s-a mărit cu Rigoletto și I due Foscari, marele adio continuă pe scenele lumii, parcă din ce în ce mai bine vocal, aseară a sunat realmente peste DVD-urile de la Londra, New York sau Scala, omul-fenomen a început să aibă rolul în buzunar de-acum. Așa încât Tutto favella il sento, in me d’eternita răscolește până la capăt sufletul oricărui meloman.

Gran Dio ti benedico, Placido… Sunt la un metru distanță de el. Anii s-au adunat peste părul lui, acum alb, și peste barba îngrijită frumos, așezând peste fizionomia lui o distincție de care foarte puțini se pot bucura la vârsta lui. Semnează zâmbind un program, în timp ce-i spunem că îl vedem pentru prima oară în viață, venind din România pentru asta. Zâmbește din nou, plin de căldura aceea de care numai el este capabil și îmi permite să-l fotografiez. Modestia lui este de-a dreptul copleșitoare. Iar eu mă simt răscolit… și fan pentru tot restul vieții.