Piotr Ilici Ceaikovsky: EVGHENI ONEGHIN
20 februarie, într-o miercuri, The Royal Opera House of Covent Garden (Live in HD)
Dirijor: Robert Ticciati, regia: Kasper Holten
Simon Keenlyside (Evgheni Oneghin), Krassimira Stoyanova (Tatiana), Elena Maximova (Olga), Pavol Breslik (Lensky), Diana Montague (Larina), Kathleen Wilkinson (Filipievna), Peter Rose (Gremin), Christoph Mortagne (Triquet) etc.

Evgheni Oneghin își trăiește o perioadă de glorie nesperată în ultimii ani. Multă vreme a fost vehicolul pentru lansarea marilor talente din Rusia pe scena lirică mondială. Și pe bună dreptate, Galina Vișnevskaya sau Ivan Kozlovsky erau inegalabili. Încercările teatrelor occidentale de a pune în scenă sau pe disc această capodoperă au fost puține, mai mereu timide și cu rezultate discutabile, autenticitatea părând să lipsească prea mult, în majoritatea cazurilor. Rămâne înregistrarea lui Georg Solti din 1974 (cu Teresa Kubiak și Bernd Weikl) care a servit apoi, în 1987, drept coloană sonoră unui foarte frumos film-operă în regia lui Peter Weigl. Apoi s-a așternut liniștea pentru aproape douăzeci de ani. Parcă nimeni nu se mai încumeta să reia emoționanta poveste a Tatianei și a lui Evgheni la o scară care să o fixeze definitiv în inimile spectatorilor. Din 2007 încoace, situația s-a schimbat dramatic. Practic, într-un singur an, s-au pus în scenă trei spectacole, ulterior editate pe DVD, de o calitate extraordinară și despre care am mai scris. La Metropolitan, în 2007, Dmitri Hvorostovsky este imortalizat drept cel mai bun Oneghin al zilelor noastre, pentru ca la scurtă vreme, Peter Mattei, la Salzburg, să arate o latură a personajului seducătoare la infinit. Apoi, în 2008, stagiunea de la Bolșoi Teatr se deschide tocmai la Paris (pentru că Bolșoi se renova), cu o producție răscolitoare și plină de idei a lui Dmitri Cerniakov, în care aproape toată acțiunea se petrece într-o sufragerie, intimismul și interiorizarea ocupând locul peisajelor clasice de secol XIX.

Kasper Holten a fost un copil teribil al lumii operei, care din 2012 are ocazia să confirme la Londra imensul talent pe care l-a etalat până acum. A fost cel mai tânăr director de operă din lume, la 27 de ani, în Danemarca. A pus în scenă o Tetralogie a lui Wagner care a adus în prim plan opera din Copenhaga, un loc la care nici nu visau operaticii din nord cu doar câțiva ani în urmă. A regizat un film-operă cu Don Giovanni-ul mozartian, Juan, care a divizat opiniile dar a captat atenția tuturor melomanilor. Misiune dificilă, pentru că așteptările erau atât de mari de la Holten, la prima sa producție la Covent Garden. Un nou Evgheni Oneghin după reușitele din ultima vreme a devenit brusc mult mai mult decât o producție oarecare. Trebuie să fii nou, diferit, provocator, ca să mai poți reține atenția.

Cartea jucată a fost dublarea, sau mai bine spus dedublarea personajelor principale. Tatiana și Evgheni aparțin la Londra unor soliști maturi, (Krassimira Stoyanova și Simon Keenlyside au ambii peste 50 de ani) dublați în unele scene de balerini, care completează printr-o coregrafie excepțională toate emoțiile transmise de vocile celor doi. Ideea funcționează perfect, în toată simplitatea ei: scena scrisorii Tatianei este practic comentată retrospectiv de soprană și ilustrată coregrafic de o balerină foarte frumoasă, Vigdis Hentze Olsen. De fapt, ordinea cronologică este răsturnată, muzica este în prezentul ultimului tablou, în timp ce trei sferturi din operă reprezintă un imens flash-back. Criticii britanici, surprinși, au comentat în fel și chip în presă această idee, având două lucruri de spus în principal: odată că spectacolul este foarte bun, apoi s-a trecut la numărătoarea tuturor incongruențelor reale sau nu care rezultă din această dedublare.

Oricât de ciudat ar părea conceptul lui Holten, în realitate el este mai evident decât ne-am putea închipui. Trebuie doar să ne aducem aminte. Pentru că opera, ca să fie înțeleasă și apreciată, ca să poți profita 100% de frumusețea ei, cere lectură, informație, cu cât mai multă, cu atât mai binevenită. Romanul în versuri al lui Pușkin diferă de libretul lui Modest Ceaikovsky prin faptul că Evgheni Oneghin este descris deloc măgulitor de poet: un filfizon fără prea multă minte, există chiar o ironie continuă a autorului față de eroul principal, în final acesta nu e prea departe, psihologic vorbind, de incapacitatea lui B.F. Pinkerton din Madama Butterfly de a avea o relație serioasă. Considerată o capodoperă în Rusia, lucrarea lui Pușkin nu l-a atras prea mult pe Ceaikovsky atunci când i s-a propus să compună o operă după acest poem. N-ar trebui să ne mirăm, într-un fel e ca și cum i s-ar fi cerut lui George Enescu să compună o operă după Luceafărul lui Mihai Eminescu: oricât de tentant ar fi subiectul, geniul originalului inspirator strivește un asemenea proiect. Numai că viața decide altfel și, în 1877, compozitorul se trezește el însuși în rolul lui Oneghin. O fostă studentă, Antonina Miliukova, îi trimitea o serie de scrisori pline de dragoste. Ceaikovsky, deși homosexual, se gândea să păstreze aparențele și își dorea să se căsătorească, iar opțiunea refuzului, la fel ca în romanul lui Pușkin, îl făcea să ezite. Acceptă ambele provocări ale soartei, cu rezultate diferite. Se decide să compună opera, care va fi un succes etern. În același timp decide să se însoare cu Nadejda și această decizie o va regreta tot restul vieții, pur și simplu mariajul a eșuat catastrofal și definitiv la nici o lună după cununie. Probabil că de aici vine și frumusețea operei sale, din această dedublare a creatorului ei. Toată introspecția sa există și în partitură.

Așa că la Londra, în 2013, avem parte de o reală emoție, privirea plină de regrete pe care o aruncă înapoi cei doi îndrăgostiți care și-au refuzat iubirea este de o tristețe sfâșietoare, iar spectatorul este hărțuit afectiv de toată această regie.

De fapt, de ce ne emoționăm la operă? Un răspuns posibil este acela că muzica și teatrul împreună te fac în anumite momente să te identifici, măcar parțial, cu personajele. Cu unul sau mai multe. Cine s-a surprins, măcar pentru o clipă, în locul lui Oneghin în producția lui Holten, nu mai are scăpare. Cum ai putea privi înapoi spre duelul cu cel mai bun prieten? Cum l-ai îmbrățișa când știi deja tot ce îi trecea prin minte și prin suflet în timp ce își așteaptă prietenul cel mai bun pentru confruntarea fatidică pentru acea enormitate numită onoare? Secvența morții lui Lensky este foarte greu de îndurat în aceste condiții. Dacă stai într-un scaun și asculți doar aria propriu-zisă te apucă toată jalea.  Dar atunci când vezi scena imaginată de Holten, atunci când alter Oneghin, adică tu însuți, e acolo lângă el, plângând pentru că știe ce va urma, totul devine insuportabil. Cadavrul poetului va rămâne mereu între Evgheni și Tatiana, ca o interdicție, ca un purgatoriu, îți vine într-adevăr să duci pistolul la tâmplă… Ce rost mai au toate femeile din viața lui Evgheni, cele în brațele cărora se aruncă tocmai ca s-o uite pe Tatiana? Nici un rost, iar ele dispar, parcă ar muri, pentru că tot ce atinge el după uciderea prieteniei moare la rându-i, pierderea inocenței este ireversibilă… Aproape că nu mai observi că Pavol Breslik aproape îi reînvie pe Lemeșev și Kozlovsky, atât de frumos cântă.

Dacă ai fi prezent în noaptea aceea de zbucium romantic în care fata inocentă scrie acea scrisoare, zvârcolindu-se de îndoială și speranță în același timp, într-un dans hipnotic, iar alter Tatiana, adică tu, ai observa-o, ce-ai face? Știind că va urma respingerea stupidă a unui tânăr care va realiza abia ani de zile mai târziu ce a pierdut, ai opri-o? Recitind rândurile scrise atunci, atât de sincere, atât de naive, atât de adevărate, ai putea s-o oprești din scris? Cu siguranță nu, pentru că le-ai mai scrie de o sută de ori la fel, oricât de ridicol ar părea… Aproape că nu mai realizezi că parcă Galina Vișnevskaya s-ar fi întors de acolo unde a plecat acum puțină vreme ca s-o țină la rândul ei de mână pe Krassimira Stoyanova, făcând-o să cânte așa cum cânta ea la Bolșoi, pe vremuri…

Și așteptarea aceea roșie, oare ce-mi va spune? Când toți bărbații din lume ar fi venit cu scrisoarea deschisă în mână ca să le îmbrățișeze pe iubitele lor, unul singur n-o face. Și o va regreta curând pentru tot restul vieții.

Aproape că nu mai contează că Simon Keenlyside nu e un Oneghin somptuos vocal, privirea lui spune atât de multe, jocul său e atât de perfect încât și dacă ar fi recitat rolul, nu l-ar fi cântat, cu disperarea în ultimul tablou, o disperare care îl face pe Gremin să rămână apoplectic, și tot ar fi fost extraordinar.

Despre această tristețe e vorba, una care te înfășoară într-o mantie întunecată, din care nu mai poți scăpa aproape nici un moment, indiferent de proiecțiile superbe ale lanurilor de grâu sau ale iernii din sufletul dueliștilor, printre coloanele bibliotecă, printre convivii petrecerilor de provincie, transformați în păpuși mecanice de rutina și banalitatea vieții lor, în care singura imagine ce te mai poate însenina vreo clipă este aceea a unei tinere femei citind…

Aici găsim ascunsă Rusia și mai mult decât atât, Estul. Cu această continuă privire înapoi, plină de regrete, de remușcări. La fel ca Oneghin matur, care nu vrea să uite, care nu zice niciodată „ce-a fost a fost”, care-și retrăiește la nesfârșit ratările, ca într-o vizită la Muzeul Inocenței al lui Pamuk, un alt estic…

Despre această îngrozitoare tristețe este vorba, dintr-o producție extraordinară de la operă. Oamenii fac lucruri minunate atunci când pun în acel lucru ceva din ei. Fie  și numai aerul ștrengar a la Jack Frost și părul ciufulit al lui Oneghin cel Tânăr (Thom Rackett) dar și al lui Holten însuși, de pe afișul spectacolului…

Un spectacol care a meritat orice efort pentru a fi văzut. Faceți orice ca să-l găsiți.

Notă: O cronică de la fața locului găsiți și pe blogul Opera Online.