Vineri, 20 Septembrie 2013 la Sala Palatului
B. Britten – War Requiem op. 66
James Judd (dir.), Orchestra de Cameră Radio, Corul Academic Radio (maestru de cor: Dan Mihai Goia), Corul de Copii Radio (maestru de cor: Voicu Popescu), Michaela Kaune (sop.), Kim Begley (ten), Adrian Eröd (bar.)

Vineri a fost o aventură muzicală. De la Jordi Savall și muzica cea mai veche pe care am putea-o reconstitui plauzibil am sărit la propriu (concertul de la Ateneu s-a terminat târziu, a trebuit să alerg efectiv pentru a ajunge la timp la Sala Palatului) și la figurat în extrema muzicală a secolului XX, cu precizie, în anul 1962, când Britten, căruia îi sărbătorim centenarul în anul lui Verdi și al lui Wagner, a compus Recviem-ul de război. O raritate la noi în țară, o capodoperă națională în Anglia, deși la vremea creației lucrării, revista Gramophone nu i-a dedicat coperta nici la concert și nici când a fost editat discul de studio, spațiul fiind mereu rezervat în anii aceia lui John Barbirolli.

War Requiem este o lucrare fundamentală a muzicii sacre din secolul XX, însă dincolo de muzică, foarte modernă și în același timp foarte interiorizată, în ciuda aparențelor, este vorba de un întreg context în care a fost compus, cel al personalității lui Benjamin Britten, dar și al bombardamentului orașului Coventry, al comemorării unor prieteni, al mesajului pacifist transmis prin interpreții pe care compozitorul i-a avut în minte în anul în care a conceput muzica. Dar despre viețile compozitorilor puteți găsi ușor informații pe Internet și în presa românească, ele merită citite, sunt interesante. Din toate, mai ales din cele nespuse, am rămas mereu pe gânduri la iubirea lui Britten, un homosexual, o iubire dincolo de orice convenție, pentru Galina Vișnevskaya, una dintre cele mai fascinante soprane din istoria muzicii. O iubire pe care mi-am imaginat-o adesea reluată în romanul Muzeul Inocenței, al lui Orhan Pamuk, fie și numai prin ilustrația copertei, atât de asemănătoare cu o fotografie reală.

Nu știu cum ar fi compus Ceaikovsky marea scenă a scrisorii din Evgheni Oneghin dacă ar fi cunoscut-o pe Galina. Îmi place să visez că de fapt n-ar fi schimbat nici o notă, pentru că soprana rusoaică s-a născut pentru a cânta rolul cel mai romantic din întreaga istorie a operei ruse. Dar știu sigur că Britten a compus partitura sopranei din War Requiem pentru Tatiana, ducând-o în biserică, să cânte de lângă îngeri, exclusiv în limba latină, toată pietatea și tristețea reținută din acest denunț al ororii războiului. Probabil acesta a fost și motivul pentru care autoritățile comuniste nu au lăsat-o să cânte la premiera absolută, ci abia la înregistrarea discului de studio. Dar asta nu este o poveste nouă pentru noi, ci una repetată de prea multe ori, până la dezgust.

Așa că aveam toate motivele să ajung degrabă la concertul de la Sala Palatului, cu doar câteva secunde înainte ca ușile să se închidă implacabil în fața întârziaților. Lume puțină, muzica zilelor noastre, oricât de prețuită de critică sau de melomanii hardcore, nu atrage încă marele public decât întâmplător, dovadă și numărul destul de mare al celor care au plecat din sală în timpul spectacolului.

Am fost oarecum surprins să văd scena umplută până la refuz de efectivul probabil mai mult decât complet al Orchestrei Naționale Radio și al corurilor Academic Radio și de Copii. Nu-mi aminteam, din prea rarele audiții ale unor secvențe din acest Requiem, prea rar frecventate de mine, să fi fost vreun tutti orchestral care să strivească sonor. Într-adevăr, n-a fost cazul de așa ceva, asurzitoare nu a fost muzica întregului, ci decența ei, reținerea de la orice elan patetic. Influența lui Șostakovici domină prima parte a War Requiem-ului, dar, mai departe, muzica se dezvoltă în mici insule sonore, de grupuri de instrumente care își înalță rugile din diverse colțuri ale scenei, într-un efect polifonic plin de semnificații despre dezolarea produsă de oroarea războiului. Orchestra românească a răspuns cât a putut de bine la direcția foarte implicată a lui James Judd, reușind să fie la nivelul așteptărilor practic tot timpul. Corul Academic s-a autodepășit în multe momente, fără a fi perfect, spre deosebire de Corul de Copii, care a fost neclar, uneori doar inocența nu este suficientă. Kim Begley, tenorul britanic cu partitura cea mai grea, plină de versurile lui Wilfred Owen, n-a fost în cea mai bună formă, capotând în final, cu niște intonații scăpate de sub control, dar s-a văzut mereu că încearcă să onoreze momentul cât mai expresiv cu putință, într-o muzică ce nu debordează de melodie, ci de sobrietatea unui semirecitativ. În schimb, Adrian Eröd a fost impecabil.

Dar cel mai mult mi-a plăcut Michaela Kaune, o voce limpede pusă să cânte cea mai frumoasă muzică din tot Requiem-ul. Chiar dacă în soprana germană eu o vedeam tot timpul numai pe Galina, reîncarnată în locul acela parcă izolat din stânga corului, în picioare, aproape în mijlocul orchestrei, rugându-se în Lacrimosa și în Sanctus împreună cu o pădure de voci solemne. Or, acesta este meritul ei, cel puțin pentru mine, că nu a făcut-o uitată pe Tatiana mea, ci a amintit-o mereu, într-o imagine care nu se poate uita, aceea a unui înger coborât între oameni, așa cum Britten a văzut-o întotdeauna.

War Requiem nu te tulbură prin expresia muzicală directă, pentru asta există Verdi, al cărui Requiem ajungi să-l prețuiești și mai mult odată ce l-ai auzit pe Britten. Ci din cuvinte, aparent amestecate, sacru și profan, dar la o privire atentă, așa cum traducerea de pe monitoare (foarte inspirată!) ne-a permis-o, sunt texte care vorbesc despre aceleași lucruri. Și mai ales despre iubirea aproapelui, chiar și când acesta ți-a devenit dușman într-un război, o idee cu adevărat tulburătoare în pacifismul ei extrem. Ariditatea muzicală vine astfel în contextul unui imens respect pentru victimele oricărui război. Nu se poate striga, din respect, dar se poate vorbi, aproape cântând în același timp, tot din respect. Eu așa am văzut și așa am simțit, prea puțin timp, pentru că în aceeași seară aveam să revăd niște legende, pe Neville Marriner și pe orchestra lui fantastică…