Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Grand Finale – Manon Lescaut@ROH


24 iunie 2014, într-o marți, The Royal Opera House of Covent Garden, live in HD
Giacomo Puccini: Manon Lescaut
Regia: Jonathan Kent, scenografia: Paul Brown
Kristīne Opolais (Manon Lescaut), Cristopher Maltman (Lescaut), Jonas Kaufmann (Chevalier des Grieux), Maurizio Muraro (Geronte de Ravoir), Benjamin Hulett (Edmondo), Robert Burt (maestrul de balet), Nadezhda Karyazin (cântărețul), Luis Gomes (lampagiul), Jeremy White (căpitanul), Jihoon Kim (sergentul), Nigel Cliffe (hangiul)
Orchestra of the Royal Opera House, Royal Opera Chorus
Dirijor: Antonio Pappano

Ultima transmisiune HD a stagiunii de la Covent Garden, dar ce spectacol! După Tosca la ONB, și La bohème la ONRI, Puccini din nou, cu o operă care se cântă destul de rar: Manon Lescaut. Rar dintr-un motiv foarte simplu: nu prea are cine să o cânte la un nivel extraordinar. Rolul lui Des Grieux e foarte dificil, un tânăr romantic, sensibil, nefericit, poet, dar căruia îi trebuie o voce foarte puternică, fără să pară matur sau macho. Dacă vreți, un fel de Madama Butterfly, cu eterna problema a lui quindici netti, netti… Nici Manon nu e simplu, o fată de 18 ani, cochetă, cedând ușor tuturor tentațiilor, dar cu o voce pe măsura lui Des Grieux.

În plus, la Royal Opera House s-a inaugurat și o nouă producție a operei, semnată de Jonathan Kent, care a înlocuit legendara montare clasică a lui Friedrich Götz, prezervată pe un DVD cu Domingo și Te Kanawa, în 1983. De data aceasta, în 2014, avem parte de o translație în contemporaneitate și de câteva metafore. Primul act, cel de la hanul din Amiens, se desfășoară în vecinătatea unui resort destul de deprimant, care mie mi-a sugerat un foarte funcțional airport hotel. Mai ales că e destul de neplauzibil ca o mulțime de oameni, la ceas de seară, să fraternizeze în grup și să facă atâta gălăgie precum corul imaginat de Puccini. Întârzierea unei curse de avion ar putea produce însă un asemenea efect. Actul doi, cel din casa lui Geronte de Ravoir, se petrece într-o cameră de un prost gust desăvârșit, aparținând unui nouveau riche. Manon, care în primul act arăta ca o tânără turistă, frumoasă și aparent ingenuă, e transformată într-o femeie obiect, un stereotip sexual al bărbaților în vârstă, libidinoși dar bogați, o playmate, iată și o metaforă. Lescaut nu mai poartă uniformă și nici un indiciu că ar fi fost vreodată soldat, ci mai degrabă latura lui negativă, de oportunist, care-l transformă astfel într-un fel de proxenet, ce-i drept unul subtil, care trafichează escorte de lux. Și da, în acestă montare este vorba și despre sex, aproape de explicit, la finalul actului II, când Des Grieux vine să o răpească din nou pe Manon din viloiul lui Geronte de Ravoir. O secvență memorabilă și de un firesc foarte emoționant, un semn că opera trăiește o nouă tinerețe în continuare, dincolo de constrângeri bugetare și falimente. De fapt, cel mai mult mi-a plăcut actul II, mai sulfuros decât în orice altă montare. Dar cum să păstrezi latura scandaloasă a romanului Abatelui Prévost, care a fost interzis, ars în piața publică în timpul vieții lui? Opera lui Puccini nici măcar nu păstrează prea mult această latură, foarte provocatoare în sec. XVIII. Iar azi, o producție clasică, plină de crinoline, redingote, peruci și pudră, seamănă cu un basm pentru copii față de intențiile romanului. Așa că scenele de shooting de pictorial, sau cele de soft porn gay cu profesoara de muzică, sub privirile unor voyeuriști printre care s-a strecurat chiar și Renato des Grieux, fără să mai vorbim de Geronte de Ravoir care privește prin pereții semitransparenți la obiectul dorinței sale, creează tocmai această atmosferă scandaloasă, care ar putea face la o adică un public conservator să iasă pur și simplu din sală. N-ar fi prima dată când Prévost ar fi epurat moral, dar, de data asta, spiritul poveștii sale a fost prezervat. Nici nu mă pot gândi ce reacții ar fi stârnit la ONB o producție de operă precum aceasta…

Chiar dacă demersul lui Jontathan Kent nu sugerează nicăieri ceea ce voi spune în continuare, mi-a plăcut să-mi imaginez ciudata pereche formată din tânăra Manon, trimisă la mănăstire pentru a-i fi domoliți hormonii, și fratele prea pragmatic ca fiind niște emigranți din Europa de Est. Mai ales că translația acțiunii după secolul XIX ridică o problemă aproape insurmontabilă: semnificația deportării în America. Astăzi, ai nevoie de viză și de green card ca să ajungi la New Orleans, în nici un caz de o condamnare. Kent a mers pe cartea sugestiei, căpitanul vasului e transformat într-un personaj unsuros, o sosie a lui Elvis Presley, indicând un soi de traficant de carne vie. Autostrada prăbușită în vârful căreia se petrece ultima scenă încearcă să abată atenția de la visul american, proiectat sub forma unui panou reclamă, și reușește doar în parte să ne facă să uităm de incongruență. Așa că am continuat să trăiesc, cufundat în fotoliului cinematografului, o poveste paralelă, a unei tinere delincvente mai mult sau mai puțin vinovate, expatriate din Franța înapoi în țara ei de origine, unde moare de epuizare. Nu pare suficient de plauzibil? Să alegem atunci Cecenia, o țară îngrozitoare, cu atât mai mult pentru un cavaler Des Grieux al secolului XXI, populată de niște oameni de o frumsețe fizică neobișnuită. Sau Iugoslavia, unde acum vreo câțiva ani chiar am văzut o șosea ruptă deasupra unei prăpăstii, foarte similară celei de la ROH.

Kristīne Opolais și Jonas Kaufmann - Manon Lescaut @ ROH, 2014

Kristīne Opolais și Jonas Kaufmann – Manon Lescaut @ ROH, 2014

Kristīne Opolais a fost ideală în rol, iar din punct de vedere fizic cred că a răvășit majoritatea publicului masculin. A fost o mare surpriză pentru mine să o descopăr. Mai ales după La bohème de la Metropolitan, când a înlocuit-o în ultima clipă pe Anita Hartig. Atunci a arătat o voce plină de durități, neobișnuită cu fragilitatea lui Mimì. Azi a fost seara ei. A nuanțat toate detaliile vocale ale lui Manon, amintind adesea de siguranța unei Renata Tebaldi dar și de frumusețea timbrului ei, sau de pianissimi-i Liciei Albanese, și deloc de manierismele acesteia. În plus, și-a asumat un personaj imaginat de Kent, aflat la polul opus reprezentărilor clasice al perucilor pudrate, mai mereu etalând un sex appeal căruia nu i-am găsit încă un echivalent, nu doar în opera lui Puccini, ci în general în operă, ca gen. Alături de ea, Jonas Kaufmann, cu tot șarmul său, a avut de surmontat impresia foarte puternică pe care a lăsat-o partenera lui. Discografia lui Manon Lescaut este plină de tenori latini, unul mai ardent ca altul, de la di Stefano și del Monaco până la tripleta Pavarotti-Domingo-Carreras, dar merită să-l ascultați pe Vasile Moldoveanu într-un broadcast de la Met, de o strălucire vocală uimitoare. Un handicap pentru tenorul german, care a licitat, ca de obicei, cartea subtilității, cu o inteligență care i-a devenit deja specifică. Sunetele filate, clar-obscurul din vocea lui au fost toate extraordinare, demonstrând o clasă, dar nu neapărat și magnetismul sau seducția unui tenor latin. Foarte rar, e drept, a părut că este la limita disponibilităților lui vocale, care de obicei păreau nesfârșite (ceea ce demonstrează și cât de greu e rolul). Un Guardate! Pazzo son! ca la carte, evitând hohotele de plâns de prost gust, dar nec plus ultra. În schimb, ultimul act i-a permis câteva intonații care m-au atins foarte tare. De exemplu, Manon, senti, amor mio! de o delicatețe căreia cu greu îi puteai rezista. Cristopher Maltman a fost foarte bun în rolul lui Lescaut, actor perfect, din perspectivă vocală nu a pretins nici o clipă prim planul în fața tenorului sau a sopranei. Antonio Pappano a fost Puccini, nici o surpriză, culoarea și pasiunea care au incendiat o orchestră ce nu cântă prea des Manon Lescaut au fost esențiale pentru a echilibra drama și muzica, reamintind fără ostentație că suntem în fiecare secundă a acestei seri la un teatru de operă. Fabulos.

4 comentarii la “Grand Finale – Manon Lescaut@ROH

  1. Pingback: Preludiu la după-amiaza unui meloman | Despre Opera

  2. Pingback: Sezonul 2016-17 la ONB | Despre Opera

  3. Oleg Garaz
    Iulie 1, 2017

    wow, ce imagine!!! 🙂

    Apreciază

    • Despre Opera
      Iulie 1, 2017

      Ar fi trebuit s-o vedem și la ONB care a fost co-producător. Nu e deloc clar de ce nu s-a prezentat și la noi.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.460 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: