Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Și microbiștii merg la operă (La bohème BP Big Screens)


Încă tot nu-mi revin că Messi a pierdut Cupa Mondială. Iar prietenul meu din copilărie mă tot bate la cap să mergem la operă. M-am dus. Dacă omu’ e distrus după Angela aia a lui… mai bine nu te cerți cu el. Nu e prima dată când văd o operă, data trecută am fost cu Snobu’ (așa-i zicem amicului) să văd La traviata, după ce ne-a dat el toate explicațiile necesare. N-am scăpat de el nici de data asta, dar mărturisesc că nu-mi pare rău. Mi-a zis: Băi Microbule (așa-mi zic mie prietenii care mă știu mare amator de fotbal), te iau cu mine la operă pentru că, dacă ești în stare să vezi poezia din fotbal, citindu-l pe Ioan Chirilă sau pe Tolontan, atunci trebuie să fii în stare să înțelegi și chestia asta. Își imaginează el că salvează de la moarte arta asta dacă aduce suporterii de fotbal în sala de teatru, are și el o obsesie pe lumea asta. Mi-a mai zis: Dacă o să  înțelegi ce-i cu opera asta, atunci te iert de datoria de 50 RON pe care o ai la mine, dar numai dacă scrii pe hârtie ce-ai înțeles. Cu cuvintele tale. Drept urmare, chiar dacă o să râdeți de mine, nu-i nimica, eu asta am înțeles:

15 iulie 2014, într-o marți,
Stadion: Royal Opera House of Covent Garden, în seria BP Big Screens 2014
Spectatori: 2.200 plus câteva zeci de mii de telespectatori în aer liber
Meciul: Giacomo Puccini: La bohème
Au jucat (4-4-2): John Copley (regizor) – Julia Trevelyan Oman (decor), Orchestra of the Royal Opera House, Royal Opera Chorus, John Charlton (lumini) – Cristiano Ronaldo Vittorio Grigolo (Rodolfo), Massimo Cavelletti (Marcello), Mesut Özil Lauri Vasar (Schaunard), Gábor Bretz (Colline) – Irina Lungu (Musetta), Angela Gheorghiu (Mimì)
Rezerve: Jeremy White (Benoît), Donald Maxwell (Alcindoro)
Antrenor Dirijor – Cornelius Meister

Snobu’ mi-a povestit pe drum că a vorbit acum câteva săptămâni cu un mare dirijor român, Tiberiu Soare, care i-a spus că pasiunea pe care o poate provoca muzica de operă este de aceeași natură și la fel de nebunească precum cea de la fotbal sau din politică. După spectacol am înțeles ce voia să spună și acum sunt convins că dirijorul, la rândul lui originar din cartierul Berceni și amator de fotbal, avea dreptate 100%.

Opera asta a lui Puccini durează în total vreo două ore, cam cât un meci de fotbal cu prelungiri. Și dacă ești atent la muzică și la cuvinte, senzațiile pe care le poți încerca nu sunt cu mult diferite. Povestea începe în mansarda unor studenți din secolul XIX, dar este imposibil să nu te gândești că mare lucru nu s-a schimbat dacă ai trăit și tu la rândul tău studenția. Rodolfo – literat, Marcello – pictor, Schaunard – muzician și Colline – filosof cântă vorbind și vorbesc cântând, nu mi-aș fi imaginat că schimburile lor de replici pot fi atât de sugestive odată ce un compozitor a descoperit muzicalitatea din sporovăiala lor. Cei patru arată ca o linie de mijloc dintr-o echipă de fotbal. Par să se simtă bine, pasează cu nonşalanţă şi se amuză când îl driblează și-l amețesc pe adversarul lor, Benoît, proprietarul, venit să le ceară chiria. E un meci de fotbal în toată regula. E meciul acestor tineri cu viața și cu greutățile. Și dacă îl privești așa, vei sta cu sufletul la gură până la sfârșit, sperând un rezultat bun. Iar când acest meci este o operă, atunci o acută splendidă te poate tulbura la fel ca un gol, un duet reușit e uneori mai spectaculos decât un dribling, iar ratările sunt la fel de dezamăgitoare precum cele de la fotbal, cu poarta goală.

Minutul 23: dirijorul Cornelius Meister deschide aria lui Rodolfo, Che gelida manina, cu un sunet de corn. Vittorio Grigolo preia tempo-ul și începe să construiască o linie de canto care se materializează cu un la speranza al cărui Do natural e atât de spectaculos încât ridică publicul în picioare. Și totuși Grigolo pare să fie un fel de Cristiano Ronaldo: se grăbește, intră puțin mai devreme decât orchestra în unele fraze, forțează ca să i se audă cât mai tare vocea lui frumoasă, vibrato-ul lui poate să nu placă oricui, dar tinerețea și impetuozitatea lui sunt cuceritoare până la urmă, chiar dacă atitudinea lui pe scenă seamănă prea mult uneori cu aceea a superstarului din fotbal.

Dar ceea ce are în plus un spectacol de operă față de fotbal sunt sopranele. Femeile astea te pot dezechilibra emoțional într-o clipă. Angela Gheorghiu cântă imediat după aria lui Grigolo o arie, Si, mi chiamano Mimì, care m-a amuțit. Am citit într-o carte că atunci când Mimì începe să cânte, nu mai contează nimic din jurul ei, nici decorul, nici cum e îmbrăcată, nici partenerii de pe scenă, totul intră în penumbră, iar personajul acesta, dacă este cântat bine, atrage ca un magnet toată emotivitatea de care dispune spectatorul. De data asta, Angela Gheorghiu a fost această Mimì ideală: n-am mai văzut nimic în jur și am înțeles și de ce Snobu’ era așa de înnebunit după ea pe vremuri, dar am aflat că e și acum. Angela Gheorghiu, pe care toată lumea o știe din presă drept o impersonare a conceptului de divă, pe scena de la Londra a redevenit fata din opera lui Puccini, cea de care Rodolfo se îndrăgostește pe loc. Sì. Mi chiamano Mimì, ma il mio nome è Lucia. La storia mia è breve. Cum poți să cânți așa ceva astfel încât să te facă să te simți tu, spectatorul, un alt Rodolfo? Așa cum cântă Angela: cu simplitate, cu bun gust, cu o tinerețe în glas care face uitați pe loc toți anii pe care îi are în cariera ei, intonând aceste cuvinte de parcă ar fi la debutul în rol…

Angela Gheorghiu

Angela Gheorghiu

La reluare, adică în actul II din Cartierul Latin al Parisului, muzica lui Puccini și jocul celor de pe scenă au fost un adevărat tiki-taka, în care minute bune se scurg și nu poți decât să rămâi cu gura căscată în fața freneziei muzicale din fața ta. Bineînțeles, asta a durat până la valsul Musettei, Quando m`en vo, o arie de o frumusețe nemaipomenită, ca o lovitură liberă dintr-o poziție ideală, terminată cu o folha seca. Mi s-a părut însă că Irina Lungu a cântat un pic prea sigură pe ea această secvență, un pic prea matură, mai puțin cochetă decât ar fi trebuit. Ca un șut care a șters bara, fără să intre în poartă.

În a treia repriză, cea de la Barrière d’Enfer, a fost și mai bine. Excesele histrionice ale lui Grigolo s-au diminuat complet și, împreună cu Angela Gheorghiu, cei doi au livrat un duet de o emoție pe care nu cred că o putem regăsi în nici o comparație cu vreo altă artă, nu mai vorbesc de sport. Și din nou soprana, cu Donde lieta uscì, incomparabilă prin toată sensibilitatea și arta nefabricată pe care a transmis-o.

Finalul… Am înghițit în sec la sfârșit, când cu moartea lui Mimì. A fost ca atunci când pierde echipa favorită, după un joc fabulos, dar primind un gol în ultimul minut. Nu știu cu ce altceva să compar gustul amar pe care ți-l lasă acest meci cu viața al tinerelor personaje ale lui Murger. Dar și bucuria acestei muzici a lui Puccini și a forței cu care ea potențează drama din libret.

Mi-au mai plăcut Massimo Cavaletti, în rolul lui Marcello, dar și orchestra și corul au fost la înălțime. Snobu’ mi-a zis că l-a mai văzut pe Cavaletti într-o transmisiune de la Metropolitan Opera și că la Londra a cântat mai bine. Tot de la el am mai aflat că producția lui John Copley datează de vreo 40 de ani și că acesta este ultimul sezon când mai este folosită, va fi schimbată din toamnă. E o producție legendară așadar și, într-adevăr, totul pare atât de real în aceste decoruri și costume, dar în același timp având și o semnificație specială pentru român – există un DVD binecunoscut cu Ileana Cotrubaș, celebră Mimì acum 30 de ani, dar și o înregistrare video mai recentă, cu Teodor Ilincăi în rolul lui Rodolfo.

Și să mai spun că această transmisiune a fost posibilă datorită sponsorizării acordate de British Petroleum, care celebrează anul ăsta 25 de ani de colaborare cu Covent Garden, inclusiv pentru această stagiune estivală. E o situație fără echivalent în România, unde nu știu dacă vreo firmă petrolieră (și sunt vreo câteva, chiar mari) investește vreun ban pentru un asemenea eveniment, ceea ce face ca opera din București să nu aibă o stagiune de vară.

Rămân decis că, dacă voi mai merge ca suporter la vreun meci de fotbal pe vreun mare stadion european, musai voi căuta în zonă și calendarul operei. Unde e stadionul Santiago Bernabeu e și Teatro Real de Madrid, Giuseppe Meazza e în același oraș cu Teatro alla Scala, iar Covent Garden nu e departe de Emirates Stadium sau Stamford Bridge. Iar frumusețea unui gol își are mai mult decât un echivalent și în zborul nebun al unor sunete dintr-o arie imposibilă…

Notă: Aceste texte (despre La traviata și La bohème) sunt scrise într-o manieră apropiată de argou, pentru că intenția transmisiunilor BP Big Screens de la Royal Opera House este aceea de a aduce opera în rândul maselor și de a atrage spectatori noi către operă.

13 comentarii la “Și microbiștii merg la operă (La bohème BP Big Screens)

  1. Georgr-Emil Crasnaru
    Iulie 17, 2014

    Drga iubitorule de opera,Footbalul sau sportul este una,opera este o ARTA care se adreseaza omului instruit sau Sensibil la alte „semnale”-cu un auz sensibil cu o imaginatie actva si.cultivat(mai mult sau mai Putin)Cultura aceasta nu se face numai la Internet,sau cu castiile la urechi,ci In sala deteatru unde are loc MIRACOLUL ,cu o acustica naturala, in vraja scenii si a atmosferii specifice…
    Opera este un hibrid intre teatru si muzica-dar „prima la musica”-este o Conventie..Cei mai impotanti factori sunt :Dirijorul,Regizorul,Scenograful si mai ales CINTARETII interpreti.Innainte de a se pune in scena un spectacol, se aduna toti acesti Artist,li se prezinta schitele costumelor,si a decorurilor si are loc o discutie de conceptie a noului spectacol.Fiecare isi spune parerea iar daca exista pareri diferite ireconciliabile, artisti care nu sunt de acord se retrag.-Cum a fost cazul unui Rigoletto la Hamburg cind Intendantul a preferat sa schimbe regizorul pentru a pastra interpretul principal -rezultatul fiind un mare succes.Dar in General regizorii sunt cei care creeaza spiritul productiei respective,echipa, si succesul.Am trait spectacole „Unice nemuritoare”sub regia unui Ponelle Zefirelli,Jan Rinzescu,Ginel Teodorescu,Perluigi Pizzi, Graham Vick,Rchter si Multi altii,regizuri cu mare cultura , respect ,dragoste si Talent folosite pentru arta .Acesti artisti au cautat mijloace deosebite,moderne si originale stimulind interpretii dar NU AU DENATURAT SENSURILE DRAMATURGICE ale operei de arta,istoria,si au fost fideli si respectuosi fata de creatori si ISTORIE -Verdi Shakespeare,Da Ponte,Mozart,Schiller,etc fiind creativi si nu destructivi -.Acesti artisti cunosteau muzica,stiau sa citeasca o partitura,si-i respectau pe interpreti.Si epoca actiuniiVa mirati dece spectatorii umplu inca salile operei la spectacole ca Barbierul, Traviata, Bohema .Este normal ca spectatorul sa-si doreasca sa retraiasca misterul operei intr-o SALA de teatru cu mijloacele traditionale sa auda sunetele un mod natural si nedistorsionat electronic sau nenatural, sa auda vocile cintaretiilor reale si nu” facute „-artificial din butoane,,sa-l vada pe Otello si nu pe Popescu care isi da pe fata cu tus ca sa para maur.Legenda nemuritoare a nobilului Don Giovanni si nu un obsedat sexual cu un erotism murdar..Deasemenea Marile festivaluri -spectacole de opera monstruase, oribile -a Aida de la Basel de pe strada prezentata de televiziune,nu poate sa aduca servicii operiii.Unul dintre mijloacele specifice genului este Vocea interpretului. Aceasta este marca,calitatea fiecarui cintaret.Prin Electronica,este distrusa personalitatea,culoarea,amplitudinea,si vociile sunt socializate-EGALIZATE-pierzindu-si identitatea.
    Ar mai fi multe de adaugat……

    Apreciază

    • despredemnitate
      Iulie 17, 2014

      Mulțumesc pentru comentariu, dar observația care ar fi?
      Producția lui Copley de la Covent Garden e zeffirelliană și abecedariană la fel ca toate cele pe care le-ați enumerat și dvs…

      Apreciază

      • Phantom of the Opera
        Iulie 24, 2014

        Sunt convinsa ca maestrul Crasnaru pledeaza pentru un spectacol calitativ, din punct de vedere muzical si in mare consens cu interpretarea imagistica / scenica. Trebuie sa admitem cu totii ca din punctul asta de vedere, regiile contemporane, din dorinta de a iesi in evidenta prin personalitate, se departeaza destul de mult de muzica ce genereaza spectacolul!
        Disputa asta intre primariatul cuvantului sau a muzicii a insotit intreaga istorie a operei! Chiar si Strauss (Richard) o foloseste cu multa poezie si filosofie in opera sa finala, „Capriccio”. Insa, este clar pentru noi toti ca muzica este elementul primordial care da dimensiunea capodoperei. Cuvantul (care de multe ori a fost doar un pretext) a cautat sa se ridica la valoarea muzicii, producand simbioza perfecta . . .
        Problema ramane, totusi, regia! Acea viziune a intregii imagini a spectacolului.
        Stiti deja ca eu nu am nimic impotriva personalizarii si gasirii unor solutii ingenioase de interpretare a unei opere, atat vreme cat muzica nu-si pierde sensul si nu intra in contradictie cu „viziunea speciala”. Nu ma apostrofati! Nu am pomenit nimic de „traditional” sau „modern”, doi termeni pe care nu ii gasesc potriviti prin a caracteriza cu adevarat spectacolul. Dar asta ar insemna sa se revolutioneze dictionarul de estetica . . .
        Traditional, sau nu, modern sau nu, spectacolul de opera TREBUIE sa respecte sensul muzicii. Asta este motivul pentru care cred cu tarie ca regizorul de opera trebuie sa cunoasca muzica, nu neaparat ca un muzician profesionist, dar sa inteleaga (spre exemplu) diferenta dintre o lucrare de „belcanto”, fata de un „singspiel”, sau o opera wagneriana. Nu pot fi toate „tratate” in acelasi mod.
        Deduc faptul ca enumerarea marilor nume de regizori, facuta de maestrul Crasnaru, a fost in sensul de a exemplifica modul profesionist in care regizorii se „apropiau” de un titlu de opera. Din pacate, in zilele noastre, multi regizori nu mai fac asa ceva! Se marginesc la stabilirea unei geografii a spatiului scenic (si inca e bine daca o fac, caci il organizeaza, de bine, de rau!). Sunt insa cazuri, in care multi dintre ei se prezinta la repetitii cu „booklet”-ul cate unui CD care poarta acel titlu (pe care il lucreaza)! Si o fac fara nicio jena! Urmaresc desfasurarea scenica dupa textul scris in „booklet”, ignorand ca in partitura, repetitiile unor fraze, pot lungi durata muzicala, creand fraze (unele, de o frumusete rarissima).
        Discutia asta e ampla si e vazuta foarte diferit, in functie de gustul fiecaruia. Un om de scena, cum este maestrul Crasnaru, NU ARE CUM sa vada decat in acest fel modul de „fabricare” al unui spectacol. domnia sa are „termeni de comparatie”!

        Apreciază

      • despredemnitate
        Iulie 24, 2014

        Cheie de lectură:
        1.Producția acestei Boema este clasică 100%. E aceeași producție în care a cântat și Ileana Cotrubaș în anii ’80, apărută și pe DVD (cu Neil Schicoff etc.)
        2. Fiind însă o transmisiune pe ecrane gigant, în Anglia, gratuit, deci pentru mase largi de spectatori adunați în piețele marilor orașe, am folosit această perspectivă a unui amator de fotbal care vede o operă în niște condiții mai apropiate de cele de pe un stadion decât cele dintr-o sală de operă.

        Probabil că dl. Crăsnaru nu a înțeles despre ce e vorba în articol. În orice caz, eu nu am înțeles despre ce comenteză domnia sa 🙂

        Apreciază

  2. Klaus Nomi
    Septembrie 19, 2014

    Deci dacă omul stă pe stadion, e imbecil și insensibil la textura delicată a fotoliului de la Operă. Dacă vine la Operă, iubitor de fotbal fiind, este tot imbecil. Sau poate chiar un și mai mare imbecil, pentru că nu își cunoaște locul. Cine a zis că opera a depășit secolul al XIX-lea? (o remarcă exagerată, firește, dar văd că exagerarea & idealizarea sunt parametrii discuției de față).

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 19, 2014

      Asta o cred unii dintre comentatori. Probabil că ei nu gustă un meci de fotbal bun. 🙂
      Opera este o artă elitistă, și eu cred asta, numai că această elită nu poate fi încadrată într-un tipar obișnuit (financiar, intelectual, profesional sau, mai rău, politic), altfel un Costel Busuioc, un zidar care cântă arii din operă din plăcere (n-are nici o importanță cât de bine, atâta vreme cât există pe lumea asta personaje ca Sarah Brightman sau Andrea Bocelli) n-ar fi trebuit să existe.
      Amuzantă este lipsa oricărei sensibilități printre fanii declarați ai unei arte care cere în primul rând tocmai sensibilitate…

      Apreciază

      • Phantom of the Opera
        Septembrie 20, 2014

        Ma dezamagiti, Despredemnitate!!!!!
        „Opera este o artă elitistă, și eu cred asta, . . . ”
        Opera NU este o arta elitista, asa cum nici pictura nu este si nici teatrul! Ca pe Modigliani sau Chagall nu -l inteleg decat cei care au trecut de lectia Renascentismului . . . asta e deja o chestiune de detaliu!
        Opera, ca orice arta, este gustata, poate, mai mult de catre cei care au o anumita „sensibilitate” (a se citi „pricepere”/”educatie”) muzicala. Dar nu inseamna ca ea se adreseaza NUMAI acestora. Sunt foarte multi „ne-muzicieni”, care iubesc opera si gasesc ca este necesar pentru a-si satisface cerintele sufletului, sa frecventeze acest gen. Nu uitati ca Verdi a scris opere care au atras masele, fiind chiar promotor al unei revolutii! Asta nu se obtine decat apeland la sensibilitatile general umane!
        Si opera si teatrul au avut spectatori din palatele regale. Si din cauza asta Shakespeare poate fi inteles si apreciat doar de „elite”? Poate fi savurat mai indeaproape de cei care cunosc arta versificatiei si mai cunosc si notiuni despre engleza veche. DA! Acestia au un argument in plus sa aprecieze maiestria literara. Dar nu inseamna ca Shakespeare este gustat NUMAI de catre acestia.
        Curentul verist a aparut tocmai pentru a pune un accent cat mai puternic pe „popularitatea” operei. Ei au parasit personajele de legenda si au creat oameni cu carne si suflet.
        Domnule Despredemnitate! Raspanditi un concept datorita caruia potentiali iubitori de opera vor ramane inhibati, continuand sa nu vina la spectacole, din simplul motiv ca sunt complexati, recunoscand faptul ca nu sunt „educati” muzical!!!! Culmea e ca tocmai ACESTIA, daca au accidental ocazia, se indragostesc de opera in mod neconditionat.
        Opera, ca orice arta beneficiaza de „gustul” publicului. Se pune doar problema „imi place” sau „nu imi place”. Normal ca „gustul” se poate forma si prin educatie. Dar simpla educatie de a mai trece si prin alte sali, decat cele de manele, sau muzica populara, este suficienta. Sa stiti ca am intalnit iubitori infocati de muzica populara care frecventeaza opera, ca o alternativa. Au satisfactii la aceeasi intensitate, din ambele parti. Acest soi de spectatori, poate ca sunt mai rari, dar ei exista! Existenta lor demonteaza conceptul „elitist” al operei! Si asa trebuie sa fie!
        Tocmai ACEST ELITISM a facut ca in sec. XX sa se imputineze compozitorii de opera. ACEST ELITISM i-a facut sa renunte la melodie si sa scrie atonal, indepartand spectatorul de acest gen, prin lipsa melodiei. Fiti sigur ca daca s-ar mai naste un Verdi sau un Belini (in zilele noastre), si ar scrie cu sufletul de atunci si cu acumularile de acum, ar ridica salile in picioare!
        Spectatorul raspunde senzorial! Melodia excita acesti senzori! De aceea opera va dainui cat e haul!
        Intentia dumneavoastra de a descrie un spectacol de opera prin ochii unui „necunoscator” al genului este vadit aleasa pentru a indemna asemenea personaje sa populeze salite de opera! Numai ca textele scrise de dumneavoastra nu cred ca ajung pe mana acetora. Tot cei impatimiti de opera citesc. Iar pentru acestia . . . alaturarea dintre opera si fotbal . . . e un pic . . . nu stiu ce sa zic! eu una nu iubesc acest sport. Poate pentru ca sunt femeie. Poate nu am ajuns sa „degust” cu adevarat „arta” lui! Insa nu cred ca din „lipsa de educatie” ci pentru ca nimic din desfasurarea lui nu „ma atinge emotional”! Opera o face!
        Si sunt perfect convinsa ca opera este capabila sa inmoaie inima unui fotbalist, daca acesta ar veni cu sufletul deschis si nu cu prejudecati, din acelea pe care le raspanditi, cei ca dumneavoastra!

        Apreciază

      • despredemnitate
        Septembrie 20, 2014

        Cred că avem un dialog al surzilor. Am zis același lucru doar că în mult mai puține cuvinte…

        Apreciază

  3. Klaus Nomi
    Septembrie 20, 2014

    Sigur că nu trebuie făcute concesii în ceea ce privește ambalajul unui produs. Cred că e mult mai sănătos să se asculte un pop cinstit sau alte genuri decât pseudo-muzica clasică a unor parveniți precum Andre Rieu și a altora din aceeași categorie. Ceea ce fac acești oameni este perpetuarea iluziei sensibilității în rândurile celor care NU vor merge niciodată mai departe în explorarea muzicii. (Iluzia ca iluzia, dar bufonii se umplu și de bani în timp ce amatorii rămân cu popcornul în gură după tot megashow-ul). Cei care pretind că educă masele și că sfidează elitismul în realitate disprețuiesc aceste mase, pentru că le consideră, practic, nedemne de a ajunge la ”the real thing”, prin urmare pompează în ele cu surogate (e și cazul emisiunilor TV prin care se perindă tot felul de maneliști – vina nu este a lor, ci a producătorilor și realizatorilor educați și cu studii, care știu foarte bine că răspândesc toxicitate. Scuze pentru digresiune, mi s-a părut că analogia e validă întrucâtva).

    Însă dacă avem de-a face cu o reprezentație BUNĂ oferită publicului prin medierea a tot felul de drăcii tehnologice (o spun cu autoironia de rigoare, pentru că subsemnata este relativ depășită de gadgeturi&co. :D), nu cred că e o problemă. Pe scurt, cred că mijloacele contează mai puțin atâta timp cât conținutul nu este compromis. Orice poate fi transmis oricui, dar nu oricum și nu cu orice preț!

    Altfel, cred că e ușor bizar ca blogul dumneavoastră să fie considerat ”elitist”, este unul dintre blogurile de operă pe care le savurez cu plăcere, nefiind o admiratoare împătimită a genului, tocmai pentru că nu încremenește în obsesia ”frumuseții” și a cultului pentru formă.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Septembrie 20, 2014

      Ați luat ad-literam cuvântul elită, deși tocmai îl explicam mai departe, tocmai printr-o anumită sensibilitate, nu atât de larg răspândită. În fine, nu-i bai.

      Apreciază

      • Phantom of the Opera
        Septembrie 23, 2014

        Nu e nicio o problema cu „elita”!!!! ea trebuie sa existe . . . nu sunt ferm convinsa ca Romania, in clipa de fata o are cu adevarat! Daca da, atunci este una falsa, un surogat . . .
        Nu impotriva cuvantului sau a existentei acestei paturi sociale se pornise discutia. Ci impotriva conceptului ca opera, ca gen artistic se adreseaza unui grup restrans si nu unei intregi societati! Discutia (sau cel putin asa am inteles-o eu) cuprindea ideea de a demonstra ca opera nu se adreseaza doar unui grup de persoane ci maselor cat mai largi!
        Un alt argument care ar sustine acest lucru este ca opera, cand si-a gasit un loc de reprezentare, altul decat interioarele somptuoase ale palatelor, a creat sali mari si spatioase, cu foarte multe locuri, mult mai multe decat la teatrele de drama. De atunci incoace, salile de opera au de cel putin 2, 3 ori mai multe locuri decat salile de teatru.
        In rest . . . nimeni nu are nimic de spus impotriva existentei a unei elite. ea TREBUIE sa existe in cadrul unei societati! Cum este ea, din cine se compune, etc . . . e o cu totul alta discutie!

        Apreciază

  4. despredemnitate
    Septembrie 20, 2014

    Până la urmă, nu înțeleg. Care este problema cu elita? România este o țară care a negat elita vreme de jumătate de secol, chiar mă pune pe gânduri această înverșunare împotriva utilizării cuvântului „elită”.
    Cu toate riscurile, eu unul nu mă consider (și cu atât mai puțin nu mă simt mândru) că aș aparține mediocrității. Aspir la elită și nu mi-e deloc rușine să afirm asta.

    Apreciază

  5. Pingback: Windsor Press: La o bere cu Falstaff, lângă ONB | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.439 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: