Despre Maria Cebotari am mai scris, în articolul Dove sono i bei momenti?. A fost atât de celebră încât Giuseppe di Stefano, într-un interviu luat spre sfârșitul vieții, ține să spună că la începutul carierei sale i s-a propus să cânte într-o La traviata alături de ea. Un proiect nerealizat vreodată.

Walter Legge a fost producătorul executiv al fostei EMI, o legendă a lumii muzicii, a făcut istorie înregistrând cele mai celebre discuri realizate vreodată, cele cu Maria Callas, Dinu Lipatti, Furtwängler etc. În numărul din iulie 1949 al revistei Gramophone, Legge a scris un articol în care o comemora pe Maria Cebotari, recent dispărută. Peste numai un an va scrie în aceleași împrejurări tragice și despre dispariția lui Dinu Lipatti.

Pe 15 August, voi asculta două discuri: Stabat Mater de Pergolesi și Maria Cebotari Singt

Maria Cebotari a murit pe 10 iunie 1949
de Walter Legge

Moartea prematură a Mariei Cebotari a lăsat scena operatică europeană fără una dintre cele mai bune, mai versatile și mai conștiincioase artiste. Deși avea doar treizeci și opt de ani, ea cântase deja, de aproape douăzeci de ani, roluri principale în operele de prim rang din Europa. Era născută în Basarabia, avea două limbi materne – româna și rusa și intrase în Compania de Teatru și Artă din Moscova pe când de-abia depășise vârsta copilăriei. Printr-unul dintre actorii principali ai companiei, cu care mai târziu s-a și căsătorit, Maria Cebotari a ajuns să îi fie prezentată lui Issay Dobrowen, la vremea aceea dirijor la Opera din Dresda. Acesta i-a făcut rost de o bursă pentru a studia interpretarea muzicală cu Daniel, la Berlin. Șase luni mai târziu, soprana devenea un membru util al Companiei de Operă din Dresda.

Cebotari a devenit populară foarte rapid. Încă nu împlinise douăzeci de ani când am văzut-o pentru prima oară în Butterfly, la Berlin. Urechile obișnuite cu voci de tipul Aida și Tosca în acest rol erau dezamăgite de dimensiunea vocii pe care o auzeau acum, dar ochii care învățaseră să accepte tradiția unor Butterfly de 90 de kilograme erau încântați la vederea unei copile credibile și delicate. Pe atunci nu înțelegeam cât de rapid se răspândiseră veștile despre faima ei. Abia acum câteva săptămâni am descoperit, în cartea de oaspeți a Gesellschaft der Musikfreunde din Viena, informația conform căreia tânăra Maria Cebotari, în vârstă de douăzeci de ani, fusese invitată acolo să cânte Requiem-ul lui Verdi.

Între cele două războaie a cântat în aproape toate operele importante din Europa. Dirijorii o plăceau; era o persoană în care puteai avea totală încredere, atât vocal, cât și muzical. Rezistența ei fizică era unică într-o profesie extrem de solicitantă. Nu a anulat aproape nici un spectacol. Profesionalismul și inteligența ei erau atât de dezvoltate, încât știa cum să cânte chiar și dacă era răcită. În plus, avea nervi de oțel. Și corzi vocale dintr-un material la fel de rezistent. Era neobosită fizic și vocal. În perioada în care avea contracte la Dresda și la Berlin, cânta uneori de șase sau șapte ori pe săptămână, făcând drumuri dus-întors cu avionul între cele două orașe.

După al Doilea Război Mondial, prima știre despre ea am primit-o în Elveția, în 1946. După premiera Concertului său pentru Oboi, Richard Strauss mi-a spus că Cebotari era la modul absolut cea mai bună artistă din Europa. Am întâlnit-o peste câteva zile, la Zürich, după ce cântase Arabella, și am început discuțiile care urmau să conducă, un an mai târziu, la Paris, la semnarea unui contract de exclusivitate cu His Master’s Voice.

La Festivalul din Salzburg din 1946 am avut prima dovadă directă a rezistenței ei. Era însărcinată în șapte luni cu al doilea copil, dar era cea mai punctuală și mai neobosită persoană de la fiecare repetiție; nici un producător nu o putea epuiza, nici un dirijor nu o putea prinde pe picior greșit cu vreo optime. A născut și s-a întors suprauman de repede la Opera din Viena, pentru a cânta și a repeta. Dacă se întâmpla ca cineva să fie bolnav, sau să anuleze un spectacol în ultimul moment, soluția era întotdeauna aceeași – „Sun-o pe Cebotari”; ea era întotdeauna pregătită să cânte.

Repertoriul ei era extraordinar de vast – nu exista aproape nici un rol care să i se potrivească vocal și pe care să nu îl poată cânta după doar câteva ore de pregătire. Să îl luăm pe Mozart. Maria Cebotari a cântat cele trei roluri feminine din Don Giovanni; a cântat Constanze și Fiordiligi, Contesa și Susanna. Celelalte roluri ale ei au fost Gilda și Salome, Turandot și Sophie, Butterfly și Mimi – acestea din urmă, de sute de ori fiecare, Amor și Eurydice, Carmen și Micaela, Margarethe și Frau Fluth, Fledermaus, Zigeunerbaron, Bettelstudent. Ambiția ei infinită nu recunoștea nici o limitare vocală sau umană. În decembrie anul trecut, după ce făcuse o înregistrare minunată cu aria Ariadnei, fapt care dovedea o dezvoltare remarcabilă a registrului ei grav, i-am sugerat că peste un an ar trebui să poată cânta Marschellin. O lună mai târziu mi-a spus că pregătise rolul! Și că își pusese ca obiectiv să cânte Isolda. Cred că, dacă ar fi avut ocazia să cânte într-un spectacol cu Elektra, atunci ar fi învățat cele trei roluri – Elektra, Chrysothemis și Clytemnestra, pe principiul „Nu se știe niciodată”.

Mă îndoiesc că familia ei ar fi putut spune exact când și cum se pregătea. Maria Cebotari era mândră că aceștia nu fuseseră niciodată afectați de faptul că ea era o cântăreață profesionistă. În toată perioada în care am cunoscut-o, s-a ocupat de propria gospodărie cu aceeași eficiență invizibilă, a crescut doi copii și a fost mereu gata să sară în ajutorul oricărui director de operă. Dacă în acești trei ultimi ani mi s-ar fi oferit un post de director de operă, prima persoană pe care aș fi angajat-o ar fi fost Maria Cebotari.

La începutul toamnei începuse deja să aibă dureri provocate de boala ce urma să o distrugă. Înarmată cu sticluța cu picături care îi ușurau durerile, ea a continuat să cânte trei, patru, chiar cinci spectacole pe săptămână și să înregistreze câte trei ore neîntrerupt, fără să ne lase să ghicim nimic din lupta pe care o purta. A cântat ultimul spectacol pe 1 aprilie, o producție nouă cu Bettelstudent. Câteva zile mai târziu, medicii au încercat o operație. Cu zece zile înainte să moară, vorbea despre cum se va face bine rapid, ca să fie în cea mai bună formă pentru Salzburg.

Măiestria ei artistică era înnăscută. Modul în care cânta, ca și modul în care juca rolurile erau întotdeauna rodul intuiției și nu produsul gândirii îndelungi. Datorită unui al șaselea simț, știa ce este necesar și, printr-un proces subconștient, găsea metodele tehnice pentru a realiza în mod convingător acest lucru. Opera din Viena a descoperit deja că Cebotari, asemeni tuturor oamenilor excepționali, a dovedit nonsensul teoriei conform căreia „nimeni nu este de neînlocuit”.