Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Lucia di Lammermoor – o cronică de Ion Luca Caragiale


Este vorba despre deschiderea stagiunii de la Opera Națională din București din 1885, care a avut loc pe data de 25 septembrie, într-o joi. A fost o Lucia di Lammermoor despre care nu știm foarte multe lucruri, cum ar fi distribuția completă, dar în rolul titular cânta soprana Charlotta Leria (1857-1924). La vremea aceea Opera nu avea propria sa clădire, spectacolele se jucau în clădirea Teatrului Național, de pe Calea Victoriei, unde azi este hotelul Novotel (Intrarea fiind o reconstrucție a intrării în vechiul teatru, demolat de comuniști imediat după război). Prea multe nu se știu despre această artistă, care ar fi cântat nu doar la București, la Constanța, la Cazinou, dar și prin Londra sau Milano. Era protejata Reginei Carmen Sylva. În Lucia di Lammermoor pomenită mai sus se pare că a avut succes în fața publicului bucureștean, fragmentele din presa vremii lăudând-o, deși, din punct de vedere actoricesc, părerile sunt împărțite. Amănuntul cel mai cunoscut despre această soprană este acela că ar fi fost iubita lui Nicolae Grigorescu, care a imortalizat-o în câteva tablouri. Două dintre acestea sunt reproduse mai jos. Astăzi, muzicologii privesc cu admirație spre acea epocă, evocând performanțe despre care nu avem nici o mărturie directă. Dacă Charlotta Leria reprezenta un nume important pe scena lirică, în rest Caragiale este de o ironie necruțătoare. Așadar, în contextul în care Operele Naționale de la Iași și de la Cluj își deschid stagiunile 2014-15 cu Lucia di Lammermoor, cronica lui Caragiale e cu-atât mai interesantă…

Cronica teatrală I

Direcţia generală a teatrelor a voit să dovedească în stagiunea aceasta că şi cu băieţi şi tinere de la noi se poate face ceea ce odinioară făcea papa Franchetti cu ragazzi italiani — şi a dovedit-o cu prisos: ragazzi bătrânului impresariu au rămas cu mult pe jos.

Sâmbătă, 28 septemvrie, s-a deschis stagiunea Teatrului Naţional cu Lucia de Lamermoor, preacunoscuta operă lirică a lui Donizetti.

Rugăm pe cititori să nu ne ia în nume de rău că-i scutim de notiţa de rigoare despre viaţa melancolicului compozitor şi despre circumstanţele în cari s-a produs şi executat întâia oară această operă. S-au făcut de atâtea ori acele notiţe de câte ori s-a dat la Bucureşti Lucia, şi de câte ori s-a dat Lucia la noi nu se mai poate număra: nu e cucoana de mahala, nu e ştrengar de uliţă care să nu cunoască întreaga partiţie pe de rost.

Şi apoi, unde mai pui flaşnetele! flaşnetele, flagelul capitalei tânărului nostru regat. Sâmbătă seara, când mergeam la teatru, o flaşnetă cânta de vale, la „Gambrinus”, aria finală, Tu, che al ciel spiegasti…, foarte încet şi tânguios. Uite, acum, când scriu aceste rânduri, în biuroul redacţiei noastre, casele Lempart pe bulevard — de aceea şi zic unii confraţi “foaia de bulevard” — pe onoarea mea! a început să cânte o flaşnetă în curte — e tot cea de la berărie: Tu, che al ciel…

Dacă Nazarineanul ar propovedui cuvântul astăzi la Bucureşti, literatura biblică s-ar înavuţi cu încă o fericire, a opta: „Fericiţi cei fuduli de urechi, că aceia n-aud flaşnetele!”

Asta e partea grozavă a capodoperelor populare şi ieftine! Mi-e ruşine, dar trebuie să mărturisesc că pe mine multe capodopere de soiul Luciei, de care sunt infectate toate răspântiile şi toate clavirele din mahalale, mă vâră într-un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută — o senzaţie analoagă cu efectul ce ţi-l produce dulceaţa de vişine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon.

Am dreptul, prin urmare, să crez că unul dintre cei mai mari şovinişti sâmbătă seara la Teatrul Naţional am fost eu. Daca Lucia era cântată de nu ştiu care Biscottina sau Biscottini din lume, nu mergeam. M-a apucat însă şovinismul pe dinainte şi am înghiţit-o româneşte de la început până la partea flaşnetii; şi mergea încet, domol de tot, aşa că şovinismul meu a fost pus, probabil, la vreo zece minute de încercare în plus peste vremea cerută de tempo obligato al partiturii.

Dar nu face nimica, nu-mi pare rău: când e vorba de aşa încercări naţionale, fiecare e dator să se sacrifice — chiar Donizetti.

***

În condiţiile în care s-a deschis stagiunea aceasta, este aproape peste putinţă cuiva, după părerea mea, să facă o critică teatrală amănunţită. În cinci seri am avut: o operă italiană, o tragedie englezească tradusă din franţuzeşte, după mai multe texte, cam în româneşte, o piesă-antichitate — cum ar zice elegantul Gion în stilul lui tigheluit — şi o operă bufă franţuzească…

E cea mai prodigioasă productivitate ce o poate da un teatru, cu atât mai prodigioasă cu cât toate patru producţiile acestea s-au bucurat de un succes nemaipomenit.

Patru succese nemaipomenite la Bucureşti însemnează ceva! Publicul nostru este, poate, cel mai cunoscător de pe continent. Nu ştiu cum se face, dar în orice seară mă pot prinde că de la galerie până la orchestră nu găseşti un găgăuţă măcar, unul singur, care să aplaude fără să priceapă, sau care să ia de bani buni cine ştie ce speculă şarlatanească şi grosolană a sentimentelor de patriotism şi naţionalism în artă. Nu, nici un găgăuţă: toţi, de orice sex şi de orice vârstă, au o educaţie artistică hiperrafinată, şi nu pot plăti nerozeşte, oricât ar fi eticheta de naţională, o marfă de contrabandă artistică.

Patru succese aşa de miraculoase în patru genuri aşa de deosebite! pas de te ţine cu condeiul după ele! O cronică uşoară, mai mult nişte notiţe generale asupra vertiginosului avânt al teatrului nostru naţional — iată ce pot face eu deocamdată.

Un mic anunț despre Charlotta Leria, apărut în ziarul "Ghimpele", Nr.78 din 10 august 1878

Un mic anunț despre Charlotta Leria, apărut în ziarul „Ghimpele”, Nr.78 din 10 august 1878

***

Înainte de deschiderea stagiunii, s-a făcut multă discuţie despre opera şi opereta română. Erau şi aci, ca în orice discuţie despre ceva ce are să fie, pesimişti şi optimişti. Ba are să iasă rău, ba are să iasă bine, ba nu, ba da, şi, discuţia încălzindu-se, pe lângă celelalte şi cele late, s-au zis şi vorbe groase. De aci apoi s-au ivit supărări, cari s-au tradus mai la urmă prin faptul regretabil că Direcţia teatrelor a refuzat gazetelor pesimiste locul la care aveau dreptul în Teatrul Naţional după datină şi bună-cuviinţă.

Ce bine că noi am rămas în acea discuţie neutri! Noi avem bilet, şi, fiindcă ţinem mult la el şi voim să-l păstrăm, promitem onor. direcţii cea mai desăvârşită amabilitate.

***

S-a deschis, în sfârşit, stagiunea în necazul pesimiştilor, şi încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă.

D-şoara Leria, deprinsă cu focul rampei, a început bătălia, şi era peste putinţă, cu bravura d-sale artistică, să nu o câştige; cu atât mai bravă însă a fost d-şoara Leria cu cât comparşii cari o secundau erau cu toţii recruţi nedeprinşi, cari intrau pentru întâia oară în foc.

Carlotta Leria (Femeie la mare) - N. Grigorescu

Charlotta Leria (Femeie la mare) – N. Grigorescu

Să facem vorbă puţină despre Lucia. Chestiunea întreprinderilor artistice de acest fel internaţional este o chestiune curat economică: cât dai, atâta iei — scurtă socoteală. Adevărul acesta îl ilustrează foarte bine împrejurarea că baritonul Popovici este în ajun de a intra la Opera imperială din Viena, Teodorini este la Barcelona sau mai ştiu eu unde, şi Bîrseasca este pensionară la Burgtheater.

O ilustrare mai picantă a celor ce zicem se va vedea în anecdota pe care o dăm aci la sfârşit.

***

În toată Europa este astăzi, în legătură cu criza economică, o mare criză de cântăreţi de operă — amândouă din cauza Americii. Un confrate al meu, care se pricepe la economia politică, mă asigură că criza economică a Europei se datoreşte în mare parte cerealelor americane, care inundă pieţele vechiului continent. Eu nu mă pricep la economia politică, dar cum îmi explică de bine confratele meu relaţia între cerere şi ofertă şi între valoarea convenţională şi cea reală, înţeleg lucrul foarte bine. Atunci stabilesc eu teoria: America ne dă grâne şi ne ia cântăreţii.

Târgurile bogate, răsărite ca prin minune în câţiva ani pe nomolurile aurifere ale Lumii Nouă, au nevoie de petreceri de lux, şi şi le pot plăti mai bine decât noi.

Unde mai pui apoi efectele dezastroase ale umidităţii coastelor americane, care ruinează în scurt timp vocile italienilor, şi frigurile galbene, care dau o mortalitate foarte însemnată printre cântăreţii de importaţie europeană.

Pe un vapor cu destinaţie pentru Antile se îmbarcase odată un impressario cu o trupă de operă. În trupă era şi un tenor care avea în contractul său anume stipulaţia că numai dânsul va cânta în operele de forţă.

Vaporul porneşte. Era o seară de basmu: luna plină şi marea liniştită. Toata lumea se tolănea pe covertă.

Tenorul începe să cânte o cavatina. Numaidecât un alt tenor îi răspunde; apoi altul, apoi al treilea şi încă unul: erau cinci tenori de forţă. Imediat tenorul nostru exclusivist protestează:

Signor impressario, d-ta ai convenit cu mine să fiu numai eu tenor în trupa d-tale, şi d-ta mai ai încă patru!

Caro signor mio, răspunde impresariul, d-ta nu ştii ce sunt frigurile galbene; întreabă-mă pe mine, să-ţi spun. Anul trecut am avut pentru Havana patru tenori şi am rămas fără nici unul; anul ăsta am luat cinci, ca să-mi rămâie unul şi mie.

Închipuiască-şi oricine puterea de concurenţă a Americei: pentru ca să capete unul, plăteşte cinci.

Astfel am ajuns noi, europenii, bătrâni iubitori de teatru liric, în aşa hal încât nu ne-a mai rămas decât să înfiinţăm pretutindeni opere italiane… naţionale. Desigur că pe d. Raşianu n-are să ni-l dispute America. Cât e de mititel şi de slăbuţ delicatul nostru tenoraş, impresariul, care ştie ce sunt frigurile galbene, nu l-ar lua în corabie.

*

Dar câte suveniri vesele din copilărie — răposatul Pio Motta, şi el se lua la serios! — îmi deşteaptă mie arătarea nobilului lord Arthur Buclaw, ginere nenorocit, care cade în patul nupţial victima pumnalului Luciei, prea credincioasă amantului ei pentru a putea suferi pe un altul!

Nu e vorba, o domnişoară nu ar trebui să fie prea credincioasă unui altuia pentru a nu putea suferi o aşa miniatură de ginere. Aceasta poate a fost chiar un truc admirabil al direcţiei teatrului de a întări efectul tragic al scenei de nebunie şi a scuza mai bine crima nefericitei mirese.

Bietul nobilul lord Buclaw! el este ursit pesemne a nu ni se înfăţişa nouă la Bucureşti decât cu nişte foarte iconomice dimensiuni: voce subţirică, talie şi mai subţirică, o spadă foarte subţirică şi nişte pulpe şi mai subţirele — prea foarte slăbuţ: un fel de lord de post.

Ravenswood are şi el cusururile lui: nişte maniere prea de amploiat de la primărie; se cam lasă a fi smucit de Lucia pentru a înainta la rampă în momentele acute ale duetului; dar cel puţin e un băiat curăţel, bine făcut, şi picioarele-i sunt mai groase decât spada. Cântă şi el cam fals, cam prea sus, dar asta s-ar putea scuza cu aceea că atunci orchestra cântă cam prea jos — şi cel puţin cântă, nu fluieră ca nenorocitul său rival.

***

Cine s-ar duce în America dintre toţi, ştiu eu — d-ra Leria. Cu minunatul său talent, cu maniera fină cu care interpretează până şi cele mai mici fraze, şi cât o prinde de bine a fi pe scenă, de mult s-ar fi şi dus, dacă n-ar fi avut o sănătate cu deosebire debilă, care o osândeşte chiar la o inactivitate artistică, când nu poate cânta aici la noi, unde are îngrijirile şi liniştea familiei.

În această slăbiciune fizică a simpaticei cantatrice găsim explicarea avantajului că posedăm pe scena noastră o aşa de superioară artistă, avantaj de care ne felicităm cu caracteristica cruzime a egoismului omenesc.

Charlotta Leria (Femeie în grădină) - N. Grigorescu

Charlotta Leria (Femeie în grădină) – N. Grigorescu

***

Despre Hamlet şi Fântâna Blanduziei s-au zis destule. Zilele trecute s-a dat chiar aci o critică amănunţită asupra executării tragediei lui Shakespeare.

Giroflé-Girofla — încă un succes.

Iulian este un om, un adevărat artist: el e comic nu numai pentru el, e comic pentru toţi.

Murzuc pare că abuzează de cafea nu numai pentru a-şi zugrăvi chipul de maur: glasul îi e foarte înecat şi intonează grozav de alături.

Marasquin joacă pe găgăuţă cu destulă sinceritate, şi la falsete poate da mult înainte nobilului lord Buclaw — în orice caz, e departe de a face o figură aşa de tristă ca mititelul scoţian.

Doamna Dănescu, deşi bucurându-se de nişte proporţii foarte respectabile, cancanează cu destulă furie.

Cancanul a avut un succes monstru şi e totdeuna bisat.

Giroflé, Pedro şi Paquitta… nici pe aceste tinere debutante nu e, din nenorocire, primejdie să ni le răpească Lumea Nouă.

***

Dar ce e în lumea asta fără cuvânt şi, prin urmare, fără scuză?

Într-un oraş mic de provincie a venit odată un fel de papa Franchetti cu câţiva ragazzi, tutti assoluti, să dea un şir de reprezentaţii. Prima reprezentaţie: Il Trovatore, altă capodoperă care-mi face mie efectul dulceţii de vişine.

La actul întâi, după canzona Trovatorului la cantonadă, publicul cheamă pe assolutul pe scenă şi trage-i:

„Abbasso, fuori, buffone! Alla porta, canaglia!

Şi fluierături, şi huiduieli zguduitoare, o tempestă turbată.

Bietul Trovator se închină, mulţumeşte şi iese. A doua seară iar aşa, a treia seară iar. În sfârşit, a patra seară, în mijlocul unui zgomot infernal, Trovator îşi scoate casca, înaintează la rampă şi face semn că vrea să vorbească. Tot publicul tace şi ascultă, şi el:

Signore e signori, le zice, ştiţi dumneavoastră câtă leafă am eu ca să vă cânt aici?

— Nu, nu! Cât? din toate părţile sălii.

— Am cinci sute de lei pe lună. Ei! nu cumva poftiţi dumneavoastră să vă cânt pe cinci sute ca pentru zece mii? Îmi pare rău! Apoi dacă eram tenor bun, nu mai găseam eu să cânt în altă parte? Tocmai aici la dumneavoastră era să ajung?

Publicul a fost pe deplin pătruns de logica Trovatorului: din seara aceea s-a făcut pace, şi tenorul a mers din reuşită în reuşită, ba încă la plecare i s-au făcut şi ovaţiuni.

***

În aşteptarea unui al cincilea mare succes, Teatrul Naţional reia pe rând Lucia şi Giroflé. Se anunţă pentru curând sosirea trupei de balet, care să ne dea pantomime. Cel puţin aceia n-au să cânte.

(Voinţa naţională, 1885, 8 octombrie, cu semnătura Luca) – articol preluat de site-ul http://www.tititudorancea.ro – Ion Luca Caragiale: Cronică teatrală I

4 comentarii la “Lucia di Lammermoor – o cronică de Ion Luca Caragiale

  1. 8ii8in
    Octombrie 3, 2014

    Multumesc
    Blog fantastic
    noroc
    ………………..

    Apreciază

  2. Pingback: Falstaff, cel din dicționare… | Despre Opera

  3. cristianghinea
    Martie 13, 2015

    Un articol foarte interesant, ce umor de calitate avea maestrul 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 2, 2014 de în Muzica, Nou și interesant, Umor şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: