Într-o vineri, 17 octombrie 2014, la Ateneul Român
Wolfgang Amadeus Mozart: Simfonia nr. 38, în re major, KV 504, „Praga”
Richard Strauss: O viaţă de erou
Solo vioară: David Lefèvre
Dirijor: CHRISTIAN BADEA
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

A fost a doua serie de concerte ale lui Christian Badea la Ateneu, după ce, acum două săptămâni, a fost Beethoven și Simfonia a IX a, dirijată pentru prima oară de maestrul român la noi în țară. Până la anul nu-l vom mai avea în București pe acest mare dirijor, deci era o ocazie unică pentru a-l vedea. Păstrând proporțiile desigur, concertele lui Christian Badea de la Ateneu seamănă întrucâtva cu cele ale lui Toscanini la conducerea orchestrei NBC. Pentru că vocația lui Badea este opera, la fel cum a fost și pentru Toscanini. Marile succese le-a cunoscut ca dirijor de operă. 167 de prezențe la Metropolitan Opera (pe locul doi într-un top al dirijorilor români la New York este marele Ionel Perlea, cu 35 de prezențe), 19 prezențe la Viena, 32 la Covent Garden (cam singurul, dacă socotim aproape accidentală unica prezență a lui Constantin Silvestri). În România… opera pare a-i fi indiferentă, dacă nu cumva închisă celui care azi are o carieră consistentă la Opera Australia din Sidney și care deține un premiu Grammy pentru o înregistrare tot de operă (Anthony and Cleopatra de Samuel Barber). Adeptul adevărului muzical din partitură, al echilibrului orchestral, Christian Badea nu intră prea mult în vizorul presei decât pentru interviuri, fiind o personalitate. Numai că presa culturală românească ignoră pur și simplu stagiunea simfonică, fie ea de la Ateneu sau de la Sala Radio, despre cea din provincie nici nu mai vorbim.

A fost un program dificil la Filarmonica George Enescu, pentru că Mozart e departe de a fi la tasse de thé a orchestrelor românești. Articulația unei compoziții sofisticate precum Simfonia Nr. 38 nu se regăsește în obișnuințele falangelor de pe la noi. Drept dovadă că sunt foarte puține înregistrări cu muzica lui Mozart realizate în România, iar atunci când găsim așa ceva, rezultatul este decepționant, de cele mai multe ori (Chiar și la Constatin Silvestri cu Marea Missă în Do minor !). Drept urmare, la Ateneu, s-a apelat la o manieră robustă, virilă, care punea în evidență masa sonoră a orchestrei. Am mai văzut și auzit asta și mai demult, tot sub bagheta lui Christian Badea, la Requiem-ul lui Mozart. Sursa de inspirație pentru această abordare vibrantă este Academy of Saint-Martin-in-the-Fields. În același timp, ceea ce englezii reușesc mereu, adică să aibă o precizie de mecanism de ceas elvețian, căreia forța îi adaugă sentiment și emoție, la București este mai greu de atins. Contrapunctul fabulos din prima parte a simfoniei a arătat multe lucruri bune, dar a relevat și lipsa ADN-ului mozartian. Impresia generală a fost că, deși suna bine în cea mai mare parte, erau și locuri în care lucrarea avea scăderi. Partea a doua și mai ales partea a treia au arătat mai bine și, per ansamblu, a fost un experiment reușit.

Omagiul lui Strauss, 150 de ani de la naștere, a fost poemul O viață de erou care a sunat mai bine. Christian Badea a luat în stăpânire partitura, în care alămurile duc greul în cea mai mare parte, și a condus ferm până la sfârșitul unei seri reușite. O mențiune specială pentru David Lefèvre, violonistul francez care a condus prin exemplu, în calitate de concert maistru, toată simfonia. În mod cert, entuziasmul lui a inspirat. Exteriorizarea nu e apanajul instrumentiștilor români, care arborează mai mereu o mină blazată pe scenă. Dar am văzut cu încântare cum colegi români ai francezului se lăsau nu doar purtați de el și de dirijor, dar și cum îl admirau în solo-urile de vioară din poemul lui Strauss.

***

Într-o sâmbătă, 18 octombrie 2014, la Metropolitan Opera of New York, Live in HD
Wolfgang Amadeus Mozart: Nozze di Figaro
Dirijor: James Levine, Producător: Richard Eyre
Ildar Abdrazakov (Figaro), Marlis Petersen (Susanna), Peter Mattei (Contele Almaviva), Amanda Majeski (Contesa Almaviva), Isabel Leonard (Cherubino), John Del Carlo (Doctor Bartolo), Susanne Mentzer (Marcellina), Greg Fredderly (Don Basilio), Ying Fang (Barbarina), Philip Chokorinos (Antonio), Scott Scully (Don Curzio)

La o zi distanță, la Mall-ul din Calea Rahovei am văzut un alt Mozart, la capacitate maximă. James Levine a dirijat orchestra Met-ului cu aceeași vervă cum o făcuse și Christian Badea: tare, legat, vibrant. Răspunsul orchestrei a fost prompt, chiar dacă nici aici nu a fost totul perfect. Doar aproape perfect. Interviurile cu starurile unui spectacol de la Met îl vizează mereu pe Levine, ce mare e, ce bun e și așa mai departe. Dar Levine muncește enorm pentru a putea fi comparat cu dirijorii europeni legendari în Mozart. Și ce-i drept, legenda continuă prin el, dar această muncă este vizibilă, pe când la un Erich Kleiber părea cel mai natural demers din lume.

Producția lui Eyre pune pe scenă niște decoruri imense, disproporționate față de dimensiunea domestică a comediei lui Beaumarchais. Ele vizează o legătură cu Spania influențelor maure, din moment ce deseori s-a uitat că acțiunea se desfășoară în zona orașului Sevilla. Multifuncționalitatea acestui decor rotativ a funcționat din plin, dar impresia generală a fost totuși mohorâtă. Mai mult, ideea nici nu era atât de nouă, Michael Grandage a mai folosit-o în 2012 la Festivalul de la Glyndebourne, unde decorurile sale, mai puțin vaste, erau colorate și numai ele erau suficiente pentru a te introduce într-o atmosferă de comedie. În microinterviul de la începutul transmisiunii, Richard Eyre justifica plasarea acțiunii în anii ’20-’30 când, spune el, era ultima epocă în care mai aveau relevanță clasele sociale, dar amintește și de faptul că piesa lui Beaumarchais și opera lui Mozart au apărut cu puțin timp înaintea Revoluției Franceze din 1789. O afirmație discutabilă pentru un regizor modern, care ar putea vedea clase sociale și în organizarea unei corporații (așa cum a făcut-o Michael Haneke la Paris cu Don Giovanni), dar pentru spectatorul român, imaginea nomenklaturii comuniste din Cartierul Primăverii este cea mai recentă amintire despre clase sociale. E doar o idee amuzantă să-ți imaginezi servitorii oarecum privilegiați ai unor demnitari comuniști, într-o lume din preajma lui 1989. Ar rezulta probabil un umor mai mult amărui decât dulce, cu cameriste acostate de personajele găștii de prieteni ai lui Nicu Ceaușescu-Almaviva, în timp ce un frizer își bate joc de aceștia, totul pe fondul rațiilor alimentare și al frigului și al omniprezenților securiști îmbrăcați în civil (Curzio, Don Basilio).

La Metropolitan însă nu este cazul de așa ceva, cu-atât mai mult cu cât Richard Eyre strălucește în modul în care conduce mișcarea de pe scenă. Nu numai fluiditatea tuturor secvențelor a impresionat, dar în momentul în care o voce deosebită, care interpretează un personaj, făcându-l credibil numai din sunete, este dublat de un joc scenic de cea mai bună calitate, atunci minunea este pe cale să se producă.

Peter Mattei a fost aseară starul absolut al acestui Nozze di Figaro. Vocea sa de bariton liric are o seducție irezistibilă, dublată de o statură înaltă și elegantă. Toată vânătoarea de fuste a personajului, imaginată de Eyre, și-a găsit tot sensul, Almaviva e un Don Giovanni. A fost atât de învăluitor și persuasiv în tot ce a întreprins pe scenă, încât, la un moment dat, Figaro părea un biet țărănoi. Cu toate că Ildar Abdrazakov, posesorul unei voci ample și sigure, obișnuit în rol, a încercat o portretizare à la Hermann Prey de pe vremuri, rezultatul a fost un Figaro destul de rutinier și forțat, chiar dacă foarte bun din punct de vedere muzical.

Cel mai mult mi-a plăcut însă Isabel Leonard, un Cherubino de vis. Ascultând operele lui Mozart, am deseori senzația că în muzica lui este prezent și un autoportret al compozitorului, întocmai ca în cazul unui pictor. Sau cum sunt aparițiile cameo ale unor regizori în propriile lor filme: Alfred Hitchcock, Martin Scorsese. Așa e cazul și cu Mozart, pe care parcă îl văd uneori în duetul final al lui Papageno și Papagena, sau uneori în ariile Zerlinei. Dar și în Cherubino. Ce au reușit să facă Eyre și cu Isabel Leonard a fost performanța de a-l face pe Mozart adolescentul să fie prezent autoironic, înduioșător în inocența lui, hilar la nebunie cu toate stângăciile sale în acest Cherubino din America. Inocența personajului lăsa să se întrevadă că în următoarea piesă a lui Beaumarchais, din păcate nedevenită operă niciodată, Cherubino o seduce într-un final pe Contesă, dar comicul travestiurilor și al iubirilor sale îl păstrează încă nevinovat și atașant până la lacrimi.

Marlis Peterson a fost impecabilă, chit că un pic prea matură (vocal), un pic prea nemțoaică (scenic), dar a fost un personaj. Nu atât de ingenuu ca Ileana Cotrubaș la Glyndebourne, ci mai aproape vocal de o Edith Mathis de exemplu, și amintind oarecum de o versiune mult mai veselă a unei Emma Thompson din The Remains of The Day. De fapt, întregul concept a amintit vag de filmele englezești de acest fel, și, poate, un Figaro mai scorțos ar fi creat un efect mai credibil. Amanda Majeski a fost o Contesă destul de telurică, jucând foarte modern și convingător decepția matrimonială. Porgi amor deloc eteric, dar respectându-l pe Mozart, la fel ca și celelalte intervenții ale sale. Celelate personaje au fost la nivelul acestui spectacol superb, mai puțin Don Bartolo al lui John del Carlo care a părut să nu se simtă în largul lui în Mozart, parcă prea brusc scos din zona lui de confort belcantist (Rossini, Donizetti).