La calunnia e’ un venticello […]
Piano piano, terra terra,
sottovoce, sibilando,
va scorrendo, va ronzando;
nelle orecchie della gente
s’introduce destramente
e le teste ed i cervelli
fa stordire e fa gonfiar.[…]
E il meschino calunniato,
avvilito, calpestato,
sotto il pubblico flagello
per gran sorte ha crepar.
(Don Basilio: Aria calomniei, din opera Il barbiere di Siviglia de Gioachino Rossini)

Nu am de gând să traduc în română cuvintele de mai sus. Pasionații de operă știu despre ce este vorba. Presa românească – mai puțin, dar presa românească pune în practică Aria calomniei în fiecare zi. A venit și rândul Angelei Gheorghiu. Nu încerc s-o apăr pe Angela Gheorghiu de ziariștii români. O divă nu are nevoie de așa ceva. Chiar dacă definiția divei include și fragilitatea. Departe de mine gândul de a polemiza cu ziariștii români care încearcă această discreditare a unei mari artiste. Încerc doar să restabilesc adevărul, pe baza evidenței. S-a afirmat că Angela Gheorghiu ar fi fost „spulberată”, „făcută praf” de către presa franceză „de specialitate”. Pur și simplu nu este adevărat și voi demonstra în continuare această afirmație.

În Franța există două reviste specializate în muzica clasică: Diapason și Classica. În numărul pe luna Noiembrie al revistei Diapason era anunțat concertul Angelei Gheorghiu la Paris. Traduc integral acest anunț:

Pe 9 noiembrie, la Théâtre des Champs-Elysées.
Numele orchestrei – Deutsche Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz – nu vă spune nimic? Numele dirijorului – Tiberiu Soare – nici atât? Este normal să fie așa, pentru că evenimentul pregătit de seria “Les Grandes Voix” este nici mai mult nici mai puțin decât venirea la Paris, oraș în care se lasă adeseori așteptată, a Angelei Gheorghiu, prima donna cum alta nu mai există. Din păcate, desigur, dar mai ales din fericire: acest timbru de aur peste care a trecut un sfert de secol de carieră fără să lase urme îi va ridica pe cele mai înalte culmi pe Verdi, Puccini, Mascagni și Massenet.

După cum se poate observa, numele tenorului Marius Vlad Budoiu nu apare în acest anunț. Este posibil ca prezența lui să fi fost decisă ulterior, sau poate comunicarea cu presa franceză să fi suferit omisiuni dintr-o parte sau din cealaltă. După concert, n-am găsit reacții în numerele următoare ale celor două reviste, iar alte publicații n-am consultat. În schimb, Internetul francez a găzduit o serie de impresii, și mă voi opri la trei dintre acestea.

Primul articol a devenit notoriu în România, fiind citat mai întâi în presa lumpen, penetrând apoi și zona mainstream a jurnalismului dâmbovițean. Este vorba despre cronica enervată a unui anume François Lesueur de la site-ul ConcertClassic.com. Acest domn nu este deloc vreo autoritate în materie, ba chiar este posibil ca numele lui să fie un pseudonim inspirat de compozitorul francez Jean-François Lesueur (1763-1837). Nu e nici o problemă  cu posibilul pseudonim și nici cu lipsa de notorietate, însă cu greu s-ar putea spune că acest domn poate fi considerat drept „presa franceză care…”. Cel mult, articolul său poate fi inventariat în categoria „opinii personale”. Nu voi reproduce articolul aici, el a fost reluat până la sațietate de presa românească. Dar dacă veți avea răbdarea să-l citiți integral, veți constata că supărarea lui Lesueur vizează mai degrabă poza de divă pe care o afișează soprana română și caracterizarea sumară a personajelor pe care le-a interpretat în recital. În nici un caz vocea, căreia nu i se contestă nici o clipă nici legato-ul binecunoscut, nici timbrul de mătase.

A doua reacție este cea apărută într-una dintre cele mai importante publicații online specializate în muzica de operă: ForumOpera.com. Autor este redactorul șef al acestei publicații, Christophe Rizoud. Citez din articolul său:

Recital Angela Gheorghiu
de Christophe Rizoud, 9 noiembrie 2014

Nu sunt multe artistele care reușesc să umple Théâtre des Champs-Elysées doar datorită numelui – totuși, sala are 1900 de locuri – în condițiile în care majoritatea sălilor nu mai au spectacole cu casa închisă, cele care primesc ropote de aplauze încă dinainte să înceapă să cânte și care acceptă acest omagiu cu un zâmbet extrem de natural în colțul gurii. Nu sunt multe cele care impun alături de ele un tenor obscur, a cărui stare de sănătate proastă, anunțată înainte de spectacol, nu poate fi unicul motiv de obscuritate. Inteligența interpretei vine cât poate de mult în ajutorul tenorului. Dar este inutil.
[…]
Nu sunt multe cele care schimbă trei ținute într-o seară, cele care intră pe scenă timide, într-o învolburare de muselină roz, și încheie seara superbe, sculptate într-o rochie de dantelă neagră, unduindu-și talia, cu brațele ridicate spre cer. Nu sunt puține cele care părăsesc scena după fiecare număr și salută orchestra și publicul cu un gest regal, de parcă nu s-ar mai întoarce (deși programul ne arată clar că se vor întoarce). Nu sunt multe cele care impun dirijorului propriul lor tempo, cu riscul și în ciuda unor decalaje inevitabile.
[…]
Dar sunt multe cele care propun ca bis «O mio babbino caro», însă puține dintre ele cântă această arie de parcă ar fi regine care cer grația divină. Să ne amintim că este vorba, nici mai mult, nici mai puțin, decât de o fată care îi cere ceva « tăticului ei scump». Nu sunt multe cele care provoacă enervarea și admirația, râsul și emoția, iritarea și entuziasmul. Angela Gheorghiu face parte din acest număr mic.
Noul recital din seria Grandes Voix la Théâtre des Champs-Elysées o prezintă exact așa cum este, cu excesele ei și cu vocea excepțională, cu atât mai admirabilă cu cât soprana română are grijă să nu o pună niciodată în pericol. Ariile au fost în așa fel alese încât să pună în evidență moarul timbrului, lungimea suflului, stăpânirea volumului. Ah! Acea «Io son l’umile ancella» și ultimele ei note, așteptate, cântate cu o artă perfectă a efectului și, într-un final, prelungite până la punctul în care sala, supusă, explodează în aplauze. Păcat că cele trei bisuri nu sunt calibrate în așa fel încât să împingă admirația și mai departe – «O mio babbino caro», un cântec românesc și «Granada», în care bănuim ridicolul involuntar. Dar nu suntem siguri că Angela Gheorghiu practică autoderiziunea.
Duetele sunt ratate din cauza unui partener despre a cărui mediocritate s-a vorbit. Aria lui Liu, care înlocuiește aria Louisei, programată inițial, este un fel de încălzire. Dar, pe lângă Desdemona și această Adriana, pe care ne bucurăm să o aplaudăm în variantă integrală la Bastille, la sfârșitul sezonului, avem o Wally vibrantă, azi fără rival. Aria «Ebben? Ne andrò lontana» a fost făcută celebră în cinema de Jean-Jacques Beineix. Numele filmului : Diva.

Al treilea articol a apărut pe site-ul cultural Toutelaculture.com și este semnat de către Victorine de Oliveira, jurnalistă specializată pe domeniul cultural în presa scrisă (La Vie, Philosophie Magazine) și la radio (France Musique). Citez:

Câteva pepite salvează seara (problemele venind mai ales din partea tenorului, n.n.), devenind momente de grație cu atât mai puțin așteptate cu cât restul se scufundă implacabil, inclusiv duetul din La Bohème «O suave fanciulla». «Ebben?… Ne andro lontana», arie din La Wally de Catalani, și «O mio babbino caro» de Puccini, dată ca bis, lasă să înflorească o voce care se deschide într-o frazare amplă și mătăsoasă. Aceste momente de tandrețe fragilă contrastează cu numărul de divă exuberantă pe care îl joacă Angela Gheorghiu atunci când își schimbă trei rochii, trei coafuri și trei machiaje. Dacă ar fi să vorbim despre ținute, atunci am alege-o pe ultima, rochia din dantelă neagră care îi sculptează un corp de dansatoare de flamenco. În plus, se leagănă pe ritmurile spaniole din «Granada» și salută ca o regină la fiecare ieșire din scenă… Zâmbim, sperând că nu se ia prea în serios și că ironia acestei seri o împiedică să vadă doar primul sens al cuvântului «divă»…
La aproape cincizeci de ani (dar, ssst!, nu trebuie să pronunțăm acest număr…), Angela Gheorghiu respiră plenitudine vocală. Prin urmare, o așteptăm nerăbdători în iunie 2015, la Opéra Bastille, pentru Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea. Și ținem pumnii ca măcar acel spectacol să nu fie făcut de mântuială!

Concluzia este clară. Nici vorbă de desființarea Angelei Gheorghiu în presa franceză. O prestație dezastruoasă provoacă unanimitatea opiniilor și această unanimitate a criticilor severe s-a atins în cazul lui Marius Vlad Budoiu, care a prins probabil o zi foarte proastă. Se poate vorbi însă de un atac nedrept al presei românești asupra celei mai de succes soprane din România (92 de apariții la Metropolitan Opera, 117 la Covent Garden, 7 la Teatro alla Scala, 31 la Wiener Staatsoper). Se poate vorbi și despre stupefianta și asurzitoarea tăcere a criticilor muzicali români în această chestiune. O reacție care întârzie în mod vinovat să apară.

Post scriptum: Pentru cei care nu știu, sau nu au găsit încă pe Google o traducere a versurilor Ariei calomniei, dar și pentru amatorii de operă care au avut răbdarea să citească acest articol, iată două interpretări ale celebrei arii din Il barbiere di Siviglia, cu subtitrare în limba română. Nicolai Ghiaurov și Robert Lloyd: